Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 16

de Jules Verne

CAPITOLUL XVI

Căpitanul Nemo. Primele sale cuvinte. Povestea unui erou al lupteipentru independenţa Indiilor. Ura cotropitorilor. Tovarăşii săi. Viaţa însânul apelor. Singur. Ultimul adăpost al lui „Nautilus” in insula Lincoln.Geniul misterios al insulei.

La auzul acestor cuvinte, omul se sculă, iar lumina îi scăldă chipul, înfăţişînd un cap minunat, cu frunte înaltă, privire mândră, barba albă şi păr bogat dat spre spate.Omul se sprijini cu mâna de divanul de pe care se ridicase. Privirea luiera liniştită. Se vedea că o boală ascunsă îl rosese încetul cu încetul, dar vocea lui răsuna încă destul de puternic, când rosti în englezeşte, pe un tonce trăda o mare mirare:

— Domnule, eu n-am nume!

— Totuşi vă cunosc! răspunse Cyrus Smith.Căpitanul Nemo aruncă inginerului o privire fulgerătoare, ce dorea parcăsă-l nimicească.Apoi căzu îndărăt pe pernele divanului:

— La urma urmei ce-mi pasă? şopti el. Curând voi muri!Cyrus Smith se apropie de căpitanul Nemo, căruia Gédéon Spilett îiapucă mâna fierbinte. Ayrton, Pencroff, Harbert şi Nab se grămădiseră cuviincioşi mai la o parte, într-un colţ al minunatului salon, scăldat deorbitoarele raze electrice.Căpitanul Nemo îşi trase repede mâna, făcând semn inginerului şireporterului să ia loc.Se uitau cu toţii la el, fără să-şi ascundă tulburarea, în faţa lor se afladeci necunoscutul pe care îl botezaseră „geniul insulei”, fiinţa atotputernică, alcărui ajutor fusese atât de binevenit în împrejurări grele. În faţa lor erabinefăcătorul, căruia îi datorau atâta recunoştinţă. În faţa lor, acolo undePencroff şi Nab credeau să găsească un zeu, se afla un simplu om: şi omulacela era pe moarte.Dar cum de-l cunoştea Cyrus Smith pe căpitanul Nemo? De ce sesculase atât de repede căpitanul la auzul numelui pe care-l credea uitat detoţi?Căpitanul îşi reluase locul pe divan şi, proptit într-un cot, se uita lainginer, care şedea lângă el.

— Îmi cunoşti numele, domnule? întrebă el.

— Îl cunosc, răspunse Cyrus Smith, după cum cunosc şi pe acela alminunatului dumitale aparat submarin...

— „Nautilus”? zise căpitanul zîmbind.

— Da, „Nautilus”.

— Dar ştii... ştii cine sunt?

— Ştiu.

— S-au scurs totuşi treizeci de ani de când am rupt orice legătură culumea locuită, treizeci de ani de când trăiesc în adâncul mării, singurul loc încare am găsit libertatea! Cine a putut să-mi trădeze taina?

— Un om care nu ţi-a promis s-o păstreze, căpitane Nemo, şi care, prinurmare, nu poate fi învinuit de trădare.

— Francezul pe care întâmplarea l-a zvârlit pe bord acum şaisprezeceani?

— Chiar el!

— Atunci, n-a pierit împreună cu cei doi tovarăşi ai săi în vârtejulMaelsirom-ului, unde intrase submarinul „Nautilus”?

— N-au pierit, şi povestea lor a fost dăruită cititorilor sub numele de„Douăzeci de mii de leghe sub mări”

.— E doar povestea câtorva luni din viaţa mea domnule! rosti repedecăpitanul.

— Adevărat, urmă Cyrus Smith, dar câteva luni din viaţa dumneavoastrăciudată au fost destul ca să vă faceţi cunoscut...

— Şi să fiu socotit un mare vinovat, nu-i aşa? răspunse căpitanul Nemo,zâmbind dispreţuitor. Desigur, un revoltat, scos poate din rândul oamenilor.Inginerul nu răspunse.

— Şi acum, domnule?

— Nu mi-e dat mie să-l judec pe căpitanul Nemo, răspunse Cyrus Smith,cel puţin în ceea ce priveşte trecutul său. Ca şi alţii, de altfel, nici eu nu ştiuce v-a îndemnat să duceţi o viaţă atât de ciudată şi nu pot să judec efectele,necunoscând cauzele. Ştiu însă un lucru, că, de când am fost zvârliţi peinsula Lincoln, un om ne-a ajutat în cele mai grele împrejurări. Mai ştiu cădatorăm viaţa noastră unui om bun, mărinimos, puternic, şi că acest omputernic, mărinimos şi bun, sunteţi dumneavoastră, căpitane Nemo!

— Eu sunt, răspunse simplu căpitanul. Inginerul şi reporterul se ridicară.Tovarăşii lor se apropiară şi ei şi erau cât pe ce să-şi arate recunoştinţa prinvorbe... Îi opri însă, o mişcare a căpitanului Nemo, care le spuse cu o voce maimişcată decât ar fi dorit:

— După ce mă veţi fi ascultat.Şi căpitanul în fraze scurte şi simple, le dezvălui întreaga sa viaţă:Povesti pe scurt, totuşi era nevoit să-şi încordeze toate puterile ce-i mairămăseseră, pentru a spune tot ce dorea. Se vedea că lupta împotriva uneimari slăbiciuni. De mai multe ori, Cyrus Smith îl rugă să se odihnească, dar căpitanul dădea din cap, ca unul căruia nu-i mai aparţine ziua următoare, iar atunci când reporterul îi propuse să-l îngrijească, îi răspunse:

— În zadar. Clipele mele sunt numărate!Căpitanul Nemo era un indian, prinţul Dakkar, fiu de rajah şi nepotuleroului Indiilor, Tippoo-Sahib. La vârsta de zece ani, tatăl său îl trimise înEuropa, ca să primească acolo o educaţie completă, în dorinţa ascunsă dea-l vedea luptând o dată, cu arme egale, împotriva acelora care erauasupritorii ţării sale.De la zece la treizeci de ani, prinţul Dakkar, om înzestrat cu însuşirialese, sufleteşti şi intelectuale, învăţă de toate. Ştiinţă, literatură, artă, în toateaceste ramuri, prinţul îşi însuşi cunoştinţe temeinice.Prinţul Dakkar călători în toată Europa. Numele şi averea lui îideschideau toate uşile, dar ispitele acestei lumi nu-l atrăgeau niciodată.Tânăr şi frumos, rămânea întotdeauna serios, închis, setos de învăţătură,purtând în suflet o ură înverşunată.Prinţul Dakkar purta în el ura împotriva singurei ţări în care nu călcaseniciodată, cu toate că fusese poftit de nenumărate ori; prinţul Dakkar uraAnglia şi purta în el toată ura pe care o simte învinsul faţă de cotropitor.Cotropitul nu iertase cotropitorul. Fiul ţării, pe care Anglia nu izbutise s-o îngenunchieze decât de ochii lumii, crescut în spiritul ideilor de luptă şi derăzbunare, plin de dragoste neţărmurită pentru patria sa încătuşată deenglezi, nu voia să pună piciorul pe acel pământ blestemat, ai cărui stăpâni înrobiseră Indiile.Prinţul Dakkar deveni un artist, pe care-l impresiona tot ce era frumos,un învăţat, căruia nici o ştiinţă nu-i era străină, un om politic, format la şcoaladiplomaţiei europene. În ochii observatorului superficial, el putea să treacă drept unul din acei cosmopoliţi dornici să cunoască, dar care dispreţuiescfaptele, putea fi socotit unul din acei călători ce se scaldă în bogăţii, firi reci şimândre, care cutreieră necontenit lumea şi nu au nici o patrie.

Lucru cu totulneadevărat. Artistul, învăţatul acesta, rămăsese indian cu sufletul, indian prindorinţa lui de răzbunare, indian prin nădejdea pe care o nutrea că într-o zi vacîştiga drepturile ţării sale, redându-i independenţa şi gonind străinii. În 1849, prinţul Dakkar se întoarse în ţara lui. El se căsători cu o indiană,al cărei suflet nobil sângera şi el pentru patria lor. Avu doi copii pe care-iiubea nespus de mult. Dar fericirea lui casnică nu putea să-l facă să uite robiaIndiilor. El aştepta un prilej şi prilejul se ivi.Jugul englez apăsa prea greu asupra poporului indian. Prinţul Dakkar seaşeză în fruntea nemulţumiţilor, sădind în sufletele lor toată ura ce clocotea înel împotriva străinilor. Cutreieră nu numai teritoriile libere ale Indiei, dar şicele supuse direct administraţiei engleze, amintind tuturor de zilele măreţe încare Tippoo-Sahib murise ca un erou la Seringapatam, luptând împotrivaenglezilor. În 1857 izbucni marea revoltă a cipailor. Prinţul Dakkar deveni sufletul şiorganizatorul răscoalei, punându-şi toată priceperea şi bogăţia în slujbacauzei poporului său.

El însuşi nu se cruţă: lupta în primele rânduri; îşiprimejdui viaţa ca cel mai necunoscut dintre eroii ce se ridicaseră pentrulibertatea ţării lor; fu rănit de zece ori, fără să-şi găsească moartea, chiar atunci când cei din urmă luptători pentru independenţă cădeau răpuşi degloanţele englezeşti.Niciodată puterea britanică nu trecuse printr-o primejdie mai mare; dacăcipaii ar fi fost ajutaţi din afară, aşa cum nădăjduiseră, influenţa şi dominaţiaAngliei în Asia ar fi luat sfârşit.Numele prinţului Dakkar era vestit. Eroul nu se ascunsese, el luptase învăzul tuturor. Se puse un mare preţ pe capul lui şi, fiindcă nu se găsi nici untrădător care să-l vândă, răzbunarea căzu asupra tatălui şi mamei sale,asupra soţiei şi copiilor săi, mai înainte ca el să-şi fi dat seama de primejdiace-i păştea din pricina lui... Încă o dată dreptatea se prăbuşise. Ca de atâtea ori în istoria omenirii,puterea nesocotise dreptatea.

Cipaii fură învinşi şi ţara vechilor rajahi căzudin nou sub jugul englezilor, care deveni şi mai apăsător.Prinţul Dakkar nu fusese răpus în luptă şi se retrase în munţii provincieiBundelkung. Rămas singur, fu cuprins de un mare dezgust de omenire. Începuse să urască lumea civilizată, care ajunsese să-l îngrozească. Doreasă fugă cât mai departe, pentru totdeauna, aşa că îşi adună resturile averii şi, într-o bună zi, împreună cu douăzeci de tovarăşi, oameni de nădejde, se făcunevăzut.Oare unde plecase prinţul Dakkar să caute libertatea pe care n-o găsise în ţinuturile locuite de oameni? În sânul apelor, în adâncurile mărilor unde nuputea să-l caute nimeni. Învăţatul luă locul războinicului. Prinţul prefăcu în şantier o insulă pustiedin Pacific şi acolo construi, după planurile sale, un submarin. Pentru toate

nevoile aparatului său plutitor se sluji de electricitate, a cărei putere uriaşă sepricepu s-o întrebuinţeze, folosind procedee care aveau să fie cunoscute maitârziu. Obţinu astfel lumină, căldură şi forţă motrice. Marea, cu comorile salenesfârşite, cu miriadele de peşti, cu plantele şi ierburile ei, cu toate bogăţiileei naturale, cu cetaceele uriaşe ce trăiau în apele ei, la care se adăugau şicomorile ce le pierduseră oamenii, mulţumea pe deplin trebuinţele erouluinostru şi ale echipajului său. Astfel se împlinea cea mai mare dorinţă aprinţului, aceea de a rupe orice legături cu oamenii de pe pământ. Submarinulfu botezat „Nautilus”, el însuşi îşi spuse căpitanul Nemo, apoi dispăru submări.Ani de-a rândul cutreieră oceanele de la un pol la celălalt. Trăind ca unom izgonit de societate, culegea de pe meleaguri nestrăbătute cele maiminunate comori. Milioanele scufundate o dată cu galioanele spaniole îngolful Vigo în 1702 îi puseseră la îndemână bogăţii nesecate, pe care lefolosea ajutând popoarele ce luptau pentru independenţa patriei lor

Niciodată însă nu se afla cine trimitea aceste ajutoare

Nu mai avusese de multă vreme de-a face cu semenii săi, când, înnoaptea de 6 noiembrie 1866, trei oameni fură zvârliţi pe bordul submarinului.Erau un profesor francez, servitorul lui şi un pescar canadian. Cei trei oamenifuseseră aruncaţi în mare în timpul ciocnirii dintre „Nautilus” şi vasul american„Abraham Lincoln”, care îl urmărea.De la profesor află căpitanul Nemo că „Nautilus”, socotit când unmamifer uriaş din familia cetaceelor, când un submarin condus de piraţi, eraurmărit pe toate mările.Căpitanul Nemo ar fi putut azvârli în ocean aceşti oameni pe care întâmplarea îi aruncase pe vas, tulburându-i misterioasa existenţă, totuşi nuprocedă astfel. Se mulţumi să-i ţină prizonieri şi le fu dat să trăiască ominunată călătorie de douăzeci de mii de leghe sub mări. În ziua de 22 iunie 1867, cei trei oameni, care nu cunoşteau trecutulcăpitanului Nemo, izbutiră să fugă cu o barcă de pe „Nautilus”. Cum în clipaaceea „Nautilus” era târât spre coasta Norvegiei, fiind purtat de vârtejulMaelsirom-ului, căpitanul îşi închipui că fugarii îşi găsiseră moartea în fundulgrozavei prăpăstii căscată sub ape. Nu află niciodată că francezul şi cei doitovarăşi ai lui fuseseră aruncaţi ca prin minune pe ţărm, unde îi adăpostiserăpescarii insulelor Lofoten. Nu ştia nimic nici despre cartea pe care profesorul, întors în Franţa, o publicase, carte în care povestea călătoria ciudată şiaventuroasă a submarinului „Nautilus” în timpul celor şapte luni petrecute pevas.Căpitanul Nemo continuă multă vreme această viaţă, cutreierând mereumările. Tovarăşii săi pieriră unul câte unul şi îşi găsiră loc de veşnică odihnă în cimitirul de corali din fundul Pacificului. „Nautilus” ajunse încetul cu încetulpustiu, şi, în cele din urmă, căpitanul rămase singurul în viaţă dintre toţi ceicare se refugiaseră cu el în adâncul oceanului.

Pe atunci, căpitanul Nemo avea şaizeci de ani. Rămas singur, izbuti săaducă submarinul până la unul din porturile submarine, unde obişnuia săpoposească uneori.Portul se afla sub insula Lincoln; era chiar acela în care se găsea şiacum vasul „Nautilus”.De şase ani căpitanul stătea acolo; nu mai călătorea pe mare şi aşteptamoartea, clipă în care va porni şi el pe calea tovarăşilor săi. Întâmplarea făcusă asiste la prăbuşirea balonului, în care se aflau prizonierii sudiştilor. Îmbrăcat în haine de scafandru, el se plimba sub ape, pe lângă ţărmul insulei,când fu zvârlit în mare inginerul. Într-o pornire de omenie, căpitanul îl salvăpe Cyrus Smith.La început ar fi dorit să fugă de cei cinci naufragiaţi, dar, datorită acţiuniivulcanice, portul său fusese închis prin ridicarea unui prag de bazalt, aşa căsubmarinul nu mai putea să treacă prin bolta criptei. O barcă uşoară puteatrece, submarinul însă nu mai avea apă destulă pentru a se deplasa.Astfel stând lucrurile, căpitanul Nemo rămase pe loc şi, pândind oameniice fuseseră aruncaţi pe o insulă pustie, făcu totul ca să rămână nevăzut. Încetul cu încetul, văzându-i cinstiţi, energici, legaţi între ei printr-o frăţeascăprietenie, încercările lor îi stârniră interesul. Fără să vrea, pătrunse toatetainele vieţii lor. Îmbrăcat în scafandru, căpitanul se strecura cu uşurinţă pânăla puţul interior al Casei de Granit şi, ridicându-se pe colţurile stâncii, îi auzeape pionieri vorbind de trecut, de prezent şi viitor. Şi oamenii aceştia cinstiţiizbutiră să-l împace pe căpitanul Nemo cu omenirea, pe care o reprezentauatât de frumos pe insulă.Căpitanul Nemo îl salvase pe Cyrus Smith. Tot el îl adusese pe Top laCămin, îl scosese apoi din apele lacului şi tot el, căpitanul Nemo, aşezase lacapul Epavei lada cu preţiosul ei conţinut. Căpitanul dăduse drumul bărcii pecurentul râului Mercy, aruncase frânghia din înălţimea Casei de Granit, atuncicând năvăliseră maimuţele, el le dezvăluise prezenţa lui Ayrton pe insulaTabor. El aşezase în fundul canalului torpila care zvârlise bricul în aer şi tot el îl scăpase pe Harbert de la o moarte sigură, aducând chinina, după cum, totel lovise ocnaşii cu nişte gloanţe electrice, cunoscute numai de el, gloanţe pecare le folosea în vânătorile submarine. Astfel se explicau atâtea incidentecare păreau de neînţeles şi care toate dovedeau mărinimia şi cunoştinţeleneobişnuite ale căpitanului.Acest mare mizantrop ardea totuşi de dorinţa de a ajuta pe alţii. Maiavea de dat câteva sfaturi bune protejaţilor săi şi, cum simţea că i se apropiesfârşitul, el îi chemase pe pionieri, după cum am văzut, de la Casa de Granit,folosind firul cu care legase stâna de „Nautilus”. Poate că n-ar fi făcut acestlucru, dacă ar fi ştiut că Cyrus Smith îi cunoştea povestea şi îi ştia numele.Căpitanul terminase povestea vieţii sale. Cyrus Smith luă cuvântul; elreaminti toate incidentele care exercitaseră asupra coloniei o influenţă atât debinefăcătoare, şi, în numele tovarăşilor săi şi al lui, aduse mulţumiribinefăcătorului lor.

Dar căpitanul Nemo nu cerea să fie răsplătit pentru binele făcut. Era

stăpânit de un singur gând şi, înainte de a strânge mâna pe care i-o întindeainginerul, spuse:— Acum, domnule, îmi cunoaşteţi viaţa, vă rog să mă judecaţi.Vorbind astfel, căpitanul făcea aluzie la un incident grav, la care fuseserămartori cei trei străini aruncaţi pe bordul submarinului său, incident pe careprofesorul francez cu siguranţă că îl relatase în cartea sa şi al cărui răsunetdesigur că fusese îngrozitor. Într-adevăr, cu câteva zile înainte de fuga profesorului şi a celor doitovarăşi ai săi, „Nautilus”, urmărit de o fregată, în nordul Atlanticului, serepezise ca un berbece asupra acestui vas, scufundându-l fără milă.Cyrus Smith înţelese despre ce este vorba şi nu răspunse nimic.

— Era o fregată engleză, domnule, strigă căpitanul Nemo, redevenindpentru o clipă prinţul Dakkar. O fregată engleză, m-aţi înţeles? Ea m-a atacat!Eram încolţit într-un golf îngust şi nu prea adânc!... Trebuia să trec şi... amtrecut.Apoi, cu vocea calmă:

— Eram în dreptul meu, adăugă el. Am făcut peste tot binele pe care-lputeam face şi tot răul pe care eram dator să-l fac. Dreptate nu înseamnă întotdeauna iertare!Urmară câteva minute de tăcere, apoi căpitanul Nemo rosti următoarea întrebare:

— Ce părere aveţi despre mine, domnilor? Cyrus Smith întinse mânacăpitanului, răspunzând cu voce gravă:

— Căpitane, aţi greşit crezând că trecutul poate fi reînviat, şi aţi luptat împotriva istoriei. Greşeala dumneavoastră nu exclude admiraţia, şi numeledumneavoastră poate să înfrunte judecata istoriei.Căpitanul Nemo suspină adânc ridicând mâna spre cer.

— Am făcut bine sau am făcut rău? şopti el.Cyrus Smith răspunse:

— Căpitane, aveţi în faţa dumneavoastră nişte oameni cinstiţi, pe care i-aţi ajutat şi care vă vor plânge de-a pururi!Harbert se apropie de căpitan, îngenunche şi luându-i mâna i-o sărută.O lacrimă se prelinse din ochii muribundului.

— Fii binecuvântat, fiul meu!... şopti el.

Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 16

Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 16

de Jules Verne

Biografie

Opera