Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 14

de Jules Verne

CAPITOLUL XIV

Au trecut trei ani. Problema unei noi corăbii. Ce s-a hotărât. Colonia ebogată. Şantierul. Frigul emisferei australe. Pencroff se resemnează.Albitul rufelor. Muntele Franklin.

Trecuseră trei ani de când prizonierii fugiseră din Richmond şi de câte orinu pomeniseră ei de patria lor în cursul acestor ani!Erau încredinţaţi că războiul civil se sfârşise şi că cei din nord învinseseră. Dar cum se desfăşurase acest război? Ce prieteni ai lor căzuseră în lupte?Iată ce-i frământa, deşi nu ştiau când le va fi dat să-şi revadă ţara. Visullor era să se întoarcă în patrie măcar pentru scurt timp, să reînoiascălegăturile cu lumea locuită, să facă legătura între patria lor şi insulă, apoi să-şipetreacă cea mai mare şi cea mai bună parte a vieţii lor în această colonie întemeiată de ei.Dar visul nu putea fi împlinit decât în două feluri: sau apărea un vas înapele insulei Lincoln, sau pionierii erau în stare să construiască singuri ocorabie destul de mare, care să poată rezista la drum şi care să-i ducă sprepământurile cele mai apropiate.

— Mai este o cale, spunea Pencroff. Să ne dea „geniul” nostru un mijlocde a ne întoarce în patrie!Şi într-adevăr, dacă cineva le-ar fi spus, lui Pencroff şi lui Nab, că un vasde trei sute de tone îi aşteaptă în golful Rechinului sau în portul Balonului, nicin-ar fi clipit din ochi. Ei se aşteptau acum la orice minune.Cyrus Smith însă, care nu trăia în închipuire, îi pofti să coboare din norişi să privească realitatea în faţă. Ea le cerea să construiască grabnic un nouvas, cu ajutorul căruia să ajungă cât mai curând pe insula Tabor, pentru adepune acolo documentul, în care să arate noua reşedinţă a lui Ayrton.Le trebuiau cel puţin şase luni ca să construiască un nou vas. Între timpse apropia însă iarna şi călătoria trebuia amânată până în primăvaraurmătoare.

— Avem deci tot timpul să construim corabia până în primăvară, îispunea inginerul lui Pencroff, cu care vorbea despre toate acestea. Sunt de părere, dragul meu, că dacă tot construim un vas nou, ar fi bine să-l facemmai mare. Sosirea yachtului scoţian pe insula Tabor este îndoielnică. S-ar putea chiar să fi venit acum câteva luni şi să fi plecat după ce l-au căutat înzadar pe Ayrton. Nu ar fi mai bine să construim un vas care să ne ducă lanevoie până în arhipelagurile Polineziei sau în Noua Zeelandă? Ce crezi?

— Sunt de părere, domnule Cyrus, răspunse marinarul, cădumneavoastră sunteţi în stare să construiţi tot atât de bine un vas mare, caşi unul mic. Nu ne lipsesc nici uneltele, nici lemnul. Ne trebuie doar timp.

— În câtă vreme am putea să construim un vas de trei până la patru sutede tone? întrebă Cyrus Smith.

— Cel puţin şapte, opt luni, răspunse Pencroff. Nu trebuie să uităm căvine iarna şi că pe ger lemnul se lucrează greu. Trebuie să socotim câtevasăptămâni în care nu vom lucra, aşa că va trebui să fim mulţumiţi dacă vasulnostru va fi gata în luna noiembrie.

— Foarte bine, răspunse Cyrus Smith, e timpul cel mai potrivit pentru ocălătorie pe mare spre insula Tabor sau mai departe.

— Cred că aveţi dreptate, domnule Cyrus, răspunse marinarul. Faceţiplanurile, căci lucrătorii sunt gata să înceapă treaba şi sunt sigur că Ayrton neva fi de mare ajutor în această lucrare.Pionierii, întrebaţi, încuviinţară în totul proiectul inginerului. Este drept căera o muncă uriaşă construirea unui vas atât de mare, dar pionierii erau plinide încredere în puterile lor, încredere îndreptăţită de izbânzile ce leavuseseră până atunci.Cyrus Smith se apucă să întocmească planul corăbiei. Între timp,tovarăşii lui tăiau şi cărau copacii, din care aveau să cioplească lemnăriavasului. Pădurea Far-West le furniza lemnul cel mai potrivit, stejar sau ulm.Se folosiră de cărarea deschisă cu prilejul ultimei lor călătorii, pentru a croi undrum nou, care primi numele de şoseaua Far-Westului. Copacii îi cărară laCămin, unde instalară şantierul de construcţie. Noua cale deschisă în pădureera destul de întortochiată, deoarece fusese determinată mai mult dealegerea copacilor de care aveau nevoie, totuşi ea uşura foarte mult accesulspre o mare parte a peninsulei Serpentine.Tăierea şi fasonarea acestor lemne trebuia făcută repede, căci verzi nule puteau întrebuinţa, şi trebuia să treacă destulă vreme până să se usuce.Dulgherii lucrară cu râvnă toată luna aprilie, în care timp fură tulburaţi doar decâteva furtuni de echinox, destul de violente. Meşterul Jup îi ajuta cu multă îndemânare, fie urcându-se în vârful vreunui copac pentru a lega frânghiile,fie transportând pe umerii lui vânjoşi trunchiurile curăţate de crengi.Lemnăria fu aşezată într-o magazie mare, făcută din scânduri, pe care oridicaseră în apropierea Căminului. Aveau de gând să o păstreze acolo pânăva veni timpul să fie prelucrată.Luna aprilie fu destul de frumoasă, cum e de multe ori luna octombrie înzona boreală. Muncile agricole le îndepliniră în aşa fel încât, curând urmelepârjolului dispărură cu desăvârşire de pe platoul Grande-Vue. Moara fureclădită, iar în locul coteţelor vechi ridicară altele mai mari, căci numărul oaspeţilor curţii de păsări sporise simţitor.

Grajdurile adăposteau acum cincionaggaşi, dintre care patru mari, zdraveni, bine dresaţi şi unul mic, care deabia se născuse. Inventarul coloniei se îmbogăţise cu un plug şi onaggaşiiarau câmpul tot atât de bine ca şi nişte boi. Pionierii îşi împărţeau diferitelemunci şi niciunul nu avea timp să stea degeaba. Şi ce sănătoşi eraumuncitorii noştri şi câtă voie bună însufleţea serile Casa de Granit, atuncicând fiecare făurea mii de planuri de viitor.Se înţelege că Ayrton împărtăşea viaţa pionierilor, aceştianemaiîngăduindu-i să locuiască la stână. Rămăsese totuşi trist, aceeaşi fire închisă, împărtăşind mai mult muncile decât plăcerile tovarăşilor săi. Sedovedi însă un muncitor aprig, vânjos, îndemânatic, ingenios şi foarteinteligent. Toţi îl iubeau şi îl stimau, iar el simţea acest lucru.Totuşi nu părăsiră cu desăvârşire stâna. Din doua în două zile, unuldintre pionieri se ducea călare sau cu căruţa să îngrijească turmele, aducândla întoarcere laptele de care aveau nevoie. Drumurile astea erau în acelaşitimp prilej de vânătoare. De aceea, Harbert şi reporterul se duceau cel maides la stână, întovărăşiţi de Top. Vânătorii noştri erau înarmaţi cu puşti bune,cu care vânau canguri şi mistreţi, fără să dispreţuiască nici vânatul mărunt cafazanii, jacamarii şi becaţinele.

Iepurii şi stridiile, câteva broaşte ţestoase,somonii prinşi în râu, legumele de pe platou, poamele pădurii, toate se îngrămădeau în cămara în care domnul Nab, primul bucătar, nu prididea să leaşeze.Pirul telegrafic care lega stâna de Casa de Granit fusese întins din nou şiera întrebuinţat ori de câte ori vreunul dintre pionieri, aflându-se la stâna,găsea de cuviinţă să petreacă noaptea acolo. De altfel nu se mai aşteptau lanici un fel de atac, cel puţin din partea oamenilor.Totuşi, ceea ce se întâmplase putea să se mai repete. Oricând puteaunăvăli alţi piraţi sau ocnaşi. Se putea prea bine ca unii complici ai lui BobHarvey, încă deţinuţi la Norfolk, să fie iniţiaţi în planurile sale secrete şi să fieispitiţi să-i calce pe urme. De aceea, pionierii cercetau zilnic cu ochianulzarea, ce se întindea în faţa golfului Uniunii şi a golfului Washington. Cândmergeau la stâna, cercetau cu aceeaşi grijă partea dinspre apus a mării şiurcându-se pe meterezele stâncoase, cuprindeau cu privirea o bună parte aorizontului.Nu zăriseră până atunci nimic ciudat, totuşi, pionierii nu slăbeau paza.Mânat de această grijă, inginerul dezvălui într-o seară prietenilor săihotărârea de a întări stâna. El socotea că trebuiau să înalţe gardul şi săclădească un fel de blochaus, din care pionierii să poată rezista la nevoie împotriva duşmanilor. Casa de Granit, datorită aşezării sale, devenise ofortăreaţă greu de cucerit. Dar stâna, cu rezervele şi vitele care se aflauacolo, avea să stârnească întotdeauna lăcomia oricărui năvălitor, iar pionieriitrebuiau să fie în stare să ţină piept oricărui atac, care i-ar fi surprins acolo.Era un plan vrednic să fie cercetat, dar execuţia lui trebui să fie amânatăpentru primăvara următoare.Pe la 15 mai, fundul noului vas era gata şi în curând prova şi pupa se înălţau şi ele pe şantier.

Tălpoaia făcută de stejar solid măsura în lungime osută zece picioare. Dar dulgherii nu izbutiră să facă mai mult, fiind împiedicaţide vânt şi vreme rea. În cursul săptămânii următoare începură săcăptuşească pupa, dar fură nevoiţi să întrerupă lucrările. În ultimele zile ale lunii vremea se strică de tot. Sufla un vânt de răsărit,uneori puternic ca un uragan. Inginerul era îngrijorat de soarta şantierului deconstrucţie, pe care de altfel n-ar fi putut să-l aşeze în altă parte, pentru a nufi prea departe de casă. Ostrovul apăra doar în parte litoralul împotrivatalazurilor din larg, astfel că în timpul marilor furtuni valurile ajungeau până lapoalele falezei de granit.Din fericire, temerile sale nu se adeveriră. Vântul bătea mai tot timpuldinspre sud-vest, aşa că plaja de la poalele Casei de Granit era apărată decapul Epavei, care frângea violenţa valurilor mari.Pencroff şi Ayrton, cei mai sârguitori dintre constructorii vasului, lucrarăcât le mai îngădui vremea. Ei nu se speriau de vântul care le zburlea părul,nici de ploaia care îi uda până la piele, şi ştiau că un cui bine bătut ţine la felde e vreme rea sau bună. Dar după umezeală urmă un ger cumplit şi lemnulse întări ca fierul, astfel că se lucra anevoie. Pe la 10 iunie, cei doi meşteri sevăzură nevoiţi să părăsească şantierul.Cyrus Smith şi tovarăşii săi ştiau de mult cât de aspră poate fi iarna peinsula Lincoln. Domnea un frig ca în Noua-Britanie, care era aşezată cam laaceeaşi depărtare de ecuator. Dar în ţinuturile din emisfera boreală lucrul nuera greu de înţeles, pentru că peste tot se întindeau câmpii joase, care nupun nici o piedică în calea vânturilor reci, care bat dinspre pol. Lucrul era multmai greu de înţeles aici, pe insula Lincoln.

— S-a putut chiar observa, spunea într-o zi Cyrus Smith tovarăşilor săi,că la aceeaşi latitudine, insulele şi ţinuturile aşezate pe malul mării se bucurăde o climă mai blândă decât ţinuturile mediteraniene. Am auzit adeseaspunându-se că iernile sunt mai aspre în Lombardia decât în Scoţia şi călucrul acesta s-ar datora faptului că marea restituie în timpul iernii călduraacumulată în timpul verii. Insulele sunt deci acelea care beneficiază cel maimult de aceasta.

— Dar atunci, domnule Cyrus, întrebă Harbert, de ce nu e supusă şiinsula Lincoln aceleiaşi legi?

— Greu de explicat, răspunse inginerul. Totuşi, îmi vine să cred căaceastă particularitate se datorează aşezării insulei noastre în emisferaaustrală, care, după cum ştii, este mai rece decât emisfera boreală.

— Aşa este, spuse Harbert. Se ştie că gheţurile plutitoare se întind maiaproape de tropice în sudul Pacificului, decât în nordul lui.

— Foarte adevărat, interveni Pencroff. Pe vremea când mă îndeletniceam cu pescuitul balenelor, am întâlnit gheţuri plutitoare până îndreptul capului Horn.

— Poate că frigul aspru care domneşte în insula Lincoln, spuse GédéonSpilett, s-ar putea explica prin prezenţa gheţarilor sau a banchizelor la odepărtare nu prea mare.

— Tot ce se poate, dragă Spilett, răspunse Cyrus Smith, cu siguranţă căiernile noastre aspre se datorează vecinătăţii gheţarilor plutitori. Mai există şialtă cauză: de vreme ce soarele se află mai aproape de această emisferă întimpul verii, prin forţa lucrurilor este mai îndepărtat în timpul iernii. Astfel seexplică şi salturile mari de temperatură, căci, deşi iernile sunt foarte reci peinsula Lincoln, să nu uităm că verile, dimpotrivă, sunt grozav de călduroase.

— Dar de ce, domnule Smith? întrebă Pencroff încruntându-se. De ceeste emisfera noastră atât de nedreptăţită? N-ar trebui să fie aşa.

— Pencroff dragă, zise râzând inginerul, trebuie sau nu, noi nu putemdecât să ne împăcăm cu situaţia. Iată de altfel şi pricina: pământul nu descrieun cerc împrejurul soarelui, ci o elipsă, aşa cum cer legile mecanicii raţionale.Pământul ocupă unul din focarele elipsei şi în consecinţă, la o anumită epocădin drumul său, el se află la apogeu, adică la cea mai mare depărtare desoare şi la o altă epocă, la perigeu, adică la cea mai mică distanţă. Ori, se întâmplă că tocmai în timpul iernii din ţinuturile australe, pământul să se afle în punctul cel mai îndepărtat de soare, pricinuind astfel frigul aspru, caredomneşte prin meleagurile astea. Aşa că, dragă Pencroff, nu ne rămânedecât să aşteptăm vara.

— Şi totuşi, adăugă Pencroff, căruia îi venea greu să se dea bătut,oamenii sunt destul de învăţaţi. Gândiţi-vă ce carte groasă s-ar putea scrie,domnule Cyrus, dacă am aduna tot ce ştie omenirea!

— Am scrie o carte şi mai groasă dacă am aduna tot ce nu se ştie încă,răspunse Cyrus Smith.Era greu de stabilit cauza, dar luna iunie a fost ca de obicei grozav defriguroasă şi pionierii s-au văzut nevoiţi destul de des să stea închişi în Casade Granit. Le era foarte neplăcut să trăiască astfel, sechestraţi între zidurileCasei de Granit. Îndeosebi Gédéon Spilett îndura greu această constrângere.

— Ce n-aş da să pot primi de undeva zilnic un ziar! se tânguia el lui Nab.Cititul ziarului era îndeletnicirea mea cea mai plăcută.Nab izbucni în râs.

— Pe legea mea, răspunse el, ceea ce mă preocupă pe mine sunttreburile de fiecare zi.Adevărul este că aveau destul de lucru şi în afară şi înăuntru.După trei ani de muncă fără preget, colonia din insula Lincoln atinsesepe vremea aceea culmea prosperităţii. Catastrofa bricului fusese un izvor debogăţie pentru ei. Fără să mai vorbim de echipamentul complet, care avea săfolosească vasului de pe şantier, magaziile Casei de Granit se umpluseră cuunelte şi scule, cu arme şi muniţii, cu îmbrăcăminte şi instrumente. Pionieriinu mai erau nevoiţi să fabrice pâslă şi dacă în timpul primei ierni, petrecutepe insulă, suferiseră din pricina gerului, acum nu se mai temeau de frig.Rufărie aveau destulă şi o întreţineau cu multă grijă. Din clorură de sodiu,adică sare de mare, Cyrus Smith extrăsese sodiu şi clor. Transformase apoicu uşurinţă sodiul în carbonat de sodiu, folosind clorul pentru a prepara eteratde calciu şi alte substanţe; primele două le folosea în gospodărie şi pentrualbitul rufelor.

De altfel nu spălau decât de patru ori pe an, atât de multe rufe aveau, iar Pencroff şi chiar Gédéon Spilett, care tot aştepta să-i aducăpoştaşul ziare, deveniseră adevăraţi meşteri în albitul rufelor.Astfel trecură lunile de iarnă, iunie, iulie şi august, luni foarte aspre.Vremea fu mai rece decât iarna trecută, termometrul coborând până la 8°Fahrenheit (13°,33 centigrade sub zero). Dar ce foc minunat ardea în vatraCasei de Granit! Nu economiseau combustibilul care creştea singur la câţiva paşi.

Lemnul rămas din construcţia vasului îi ajuta să facă economie decărbuni, care erau mai greu de cărat.Oamenii erau sănătoşi, animalele de pe lângă casă o duceau bine, doar meşterul Jup cam suferea de frig. Era singurul lui cusur şi pionierii îi făcură ohaină groasă, vătuită. Ce tovarăş îndemânatic, neobosit, discret şi tăcut eramaimuţoiul ăsta.

— Nu mă mir că munceşte bine, spunea Pencroff. Când ai patru mâini, efiresc să munceşti mai bine! Într-adevăr, Jup cel deştept lucra minunat. În tot timpul celor şapte luni care trecuseră, nimeni nu mai pomenise deprotectorul insulei. De altfel nu mai dăduse nici un semn de viaţă. E drept cănu avusese prilejul, căci nu se ivise nici o întâmplare care să-i pună la grea încercare pe pionieri.Câinele nu mai mârâia şi încetase şi neliniştea urangutanului. Cei doiprieteni nu se mai învârteau în jurul puţului interior, nu mai lătrau şi nu maigemeau în felul acela straniu, care trezise de la început bănuielile inginerului. În sfârşit trecu şi iarna. În primele zile de primăvară se întâmplă un faptcare ar fi putut să aibă urmări grele. În ziua de 7 septembrie, Cyrus Smith, care se uita la creştetul munteluiFranklin, zări un nor de fum ce se încolăcea deasupra craterului.

Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 14

Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 14

de Jules Verne

Biografie

Opera