Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 17

de Jules Verne

CAPITOLUL XVII

Mereu singur. O cerere a necunoscutului. Ferma de la stână. Cu 12 ani în urmă! Contramaistrul de pe „Britania”. Părăsit pe insula Tabor.Cyrus Smith îi strânge mâna. Taina documentului.

Ultimele cuvinte ale necunoscutului adevereau bănuielile pionierilor.Trecutul acestui om era întunecat de un păcat, ispăşit poate în ochiioamenilor, dar pe care conştiinţa lui nu-l iertase încă. Se vedea însă căvinovatul avea remuşcări: se căia şi nu se socotea vrednic să dea mâna cuoamenii cinstiţi. Totuşi, după întâmplarea cu jaguarul, el nu se mai întoarse înpădure, dar nici nu veni în Casa de Granit.Ce taină ascundea viaţa lui?

Oare va vorbi vreodată despre aceasta? Nule rămânea decât să aştepte. Până una alta, locuitorii insulei Lincoln hotărârăsă nu-l mai întrebe nimic şi să trăiască laolaltă, ca şi când n-ar fi existat nici obănuială împotriva lui.Câteva zile, viaţa comună îşi urmă cursul obişnuit. Cyrus Smith şiGédéon Spilett deveniseră pentru un timp chimişti, lucrau împreună şireporterul nu-l părăsea pe inginer decât atunci când se ducea la vânătoare cuHarbert, socotind că nu era prudent să mai lase băiatul să cutreiere pădureasingur. Nab şi Pencroff trebăluiau când la grajd, când la stână sau la Casa deGranit, unde nu duceau lipsă de lucru.Necunoscutul muncea singur mai la o parte. Îşi reluase viaţa dinainte, nuvenea la masă, dormea pe platou sub copaci şi nu se apropia niciodată decei din jurul lui. Tovărăşia acelora care îl scăpaseră părea să-i fie nesuferită.

— Atunci, spuse Pencroff, de ce-a cerut ajutorul semenilor lui? De ce-a aruncat documentul acela în apă?

— Ne va răspunde singur când va veni vremea, răspunse Cyrus Smith.

— Şi când va veni vremea aceea?

— Poate mai curând decât crezi, Pencroff. Într-adevăr, ziua mărturisirilor se apropia.La 10 decembrie, o săptămână după întoarcerea la Casa de Granit,necunoscutul se apropie de Cyrus Smith şi îi spuse cu o voce liniştită şi cu un

aer sfios:

— Domnule, aş dori să vă rog ceva.

— Vorbeşte, îi spuse inginerul, dar înainte de toate aş vrea să-ţi spunceva.La aceste cuvinte, omul roşi, părând că vrea să se retragă. Cyrus Smith înţelegea ce se petrece în sufletul vinovatului, care se temea să nu sevorbească despre trecutul lui. Îl apucă de mână, spunându-i:

— Prietene, vreau să ştii că noi suntem tovarăşii dumitale şi prieteniidumitale. Acuma te ascult.Necunoscutul duse mâna la ochi. Tremura şi câteva minute nu fu înstare să scoată un cuvânt.

— Domnule, spuse el în sfârşit, am venit cu o mare rugăminte ladumneavoastră.

— Anume?

— Aveţi la patru sau cinci mile de aici, la poalele muntelui, o stână, undeţineţi vitele dumneavoastră. Animalele acelea au nevoie de îngrijire. Îmi daţivoie să trăiesc acolo, în mijlocul lor?Cyrus Smith îl privi cu milă şi adâncă înţelegere. Apoi îi spuse:

— Dragul meu, la stână sunt numai staule, care nu sunt prea bune nicipentru vite...

— Sunt destul de bune pentru mine, domnule.

— Prietene, urmă Cyrus Smith, vei face aşa cum vei voi; dacă-ţi place sătrăieşti la stână, fie, să ştii însă că vei fi întotdeauna binevenit la Casa deGranit. De asemenea, vom face tot ce ne este cu putinţă ca să te simţi bine şiacolo.

— Oricum va fi, cred că-mi va fi bine.

— Prietene, îi răspunse inginerul, apăsând asupra acestui cuvânt, înprivinţa asta noi ştim mai bine ce avem de făcut!

— Mulţumesc, domnule, răspunse necunoscutul, depărtându-se.Inginerul împărtăşi tovarăşilor săi această cerere şi hotărâră cu toţii săclădească la stână o casă de lemn, cât se poate de confortabilă. În aceeaşi zi, pionierii se duseră la stână cu toate uneltele necesare şipeste o săptămână casa, aşezată la vreo douăzeci de picioare de staule, eragata să-şi primească oaspetele, care putea veghea de acolo cu uşurinţăasupra turmei de mufloni, ce număra peste optzeci de capete. Avea şimobilă: un pat, o masă, o bancă, un dulap şi, în afară de acestea, arme,muniţii şi unelte.Necunoscutul nici nu se dusese să-şi vadă noua locuinţă. El îi lăsă pepionieri să procedeze cum credeau ei de cuviinţă, iar în timpul acesta îşiisprăvi munca pe platou. Mulţumită lui, pământul era gata pregătit pentru însămânţări, care se puteau face de îndată ce timpul era potrivit. În ziua de 20 noiembrie, locuinţa de la stână era terminată. Inginerul îşi înştiinţa prietenul că totul era gata şi îl aşteaptă şi acesta le aduse lacunoştinţă că are de gând să doarmă acolo chiar în noaptea aceea.

În aceeaşi seară, pionierii se aflau cu toţii în Casa de Granit. Era ora opt,ora la care tovarăşul lor trebuia să plece. Ca să nu-l tulbure, îl lăsaseră singur şi se întorseseră în casă.Stăteau de vorbă în sala cea mare, când deodată cineva bătu uşor înuşă. Intrând, necunoscutul le spuse fără nici un fel de introducere:

— Domnilor, înainte de a pleca, e bine să-mi cunoaşteţi trecutul. Iată-l:Cuvintele acestea mişcară adânc pe Cyrus Smith şi pe tovarăşii lui.Inginerul se sculă în picioare:

— Nu-ţi cerem nimic, dragul meu, spuse el. E dreptul dumitale să-lpăstrezi în tăcere...

— Datoria mea este sa vorbesc.

— Atunci, ia loc, te rog.

— Voi sta în picioare.

— Te ascultăm, răspunse Cyrus Smith.Necunoscutul se trase într-un loc mai întunecat al sălii. Stătea cu capuldescoperit, cu braţele încrucişate pe piept, iar vocea lui era sugrumată,vorbind ca un om care face eforturi să vorbească. Povesti apoi, ascultat detoţi cei de faţă, care nu-l întrerupseră nici măcar o singură dată.

— În ziua de 20 noiembrie 1857, un yacht de plăcere, purtând numele deDuncan şi care aparţinea lordului Glenarvan, ancoră la capul Bernouilli, pecoasta apuseană a Australiei. Pe bordul yachtului se aflau lordul Glenarvancu soţia, un maior din armata engleză, un geograf francez, o fată tânără şi unbăiat. Aceştia din urmă erau copiii căpitanului Grant, al cărui vas, Britania,pierise cu un an înainte.

Duncan-ul era condus de căpitanul John Mangles,care avea sub comanda lui un echipaj de cincisprezece oameni.Iată de ce se afla yachtul în apele Australiei:Cu şase luni în urmă, Duncan-ul găsise în marea Irlandei o sticlă, în carese afla un document scris, în limbile engleză, germană şi franceză. Din acestdocument reieşea că mai există trei supravieţuitori de pe Britania, că aceştisupravieţuitori sunt căpitanul Grant şi doi oameni ai echipajului şi că ei s-ar afla într-un ţinut a cărui latitudine era însemnată în document, dar a căruilongitudine fusese ştearsă de apele mării şi nu se mai putea citi.Latitudinea era de 37°11’ australe. Longitudinea fiind necunoscută,oricine călătorea de-a lungul paralelei de treizeci şi şapte de grade trebuia sădea cu siguranţă de ţinutul în care se afla căpitanul Grant şi tovarăşii săi.Deoarece amiralitatea engleză şovăia să întreprindă asemeneacercetări, lordul Glenarvan hotărî să facă totul pentru a da de urmacăpitanului. Se puse deci în legătură cu Mary şi Robert Grant. YachtulDuncan fu pregătit pentru o călătorie lungă, în care se hotărâseră să pleceatât copiii căpitanului, cât şi familia lordului, şi părăsind oraşul Glasgow, trecuAtlanticul, străbătu strâmtoarea Magellan şi, plutind în Pacific, ajunse până înPatagonia, unde se presupunea că se află căpitanul Grant, căzut în mâinileindigenilor.Călătorii debarcară pe coasta apuseană a Patagoniei, iar vasul îşi urmădrumul, pentru a-i aştepta apoi la capul Corrientes pe coasta răsăriteană.

Lordul Glenarvan străbătu Patagonia, de-a lungul paralelei 37 şi, nedândde urma căpitanului, se îmbarcă din nou în ziua de 13 noiembrie, ca să-şiurmeze cercetările pe întinsul oceanului.După ce vizită zadarnic insulele Tristan d’Acunha şi Amsterdam, yachtulajunse la capul Bernouilli, pe coasta Australiei, la 20 decembrie 1854.Lordul Glenarvan avea de gând să străbată Australia de-a lungulparalelei 37, după cum străbătuse şi America şi de aceea debarcară aici. Lacâteva mile de ţărm se afla o fermă a unui irlandez, care dădu găzduirecălătorilor.

Lordul Glenarvan îi povesti irlandezului despre ţinta călătoriei sale,apoi îl întrebă dacă nu auzise de un vas englez cu numele Britania, caretrebuie să se fi scufundat, cu doi ani în urmă, pe coasta de Vest a Australiei,Irlandezul nu auzise pomenindu-se de acest naufragiu, dar, spresurprinderea tuturor, un servitor al irlandezului se amestecă în vorbă,spunând: „Dacă mai trăieşte căpitanul Grant, atunci cu siguranţă că trăieştepe pământ australian”.„Cine eşti dumneata?” întrebă lordul Glenarvan.„Un scoţian ca şi dumneavoastră, unul din naufragiaţii de pe Britania”.Omul acela se numea Ayrton. Fusese contramaistru pe Britania, ceea cedovedi cu acte. Despărţit de căpitanul Grant în clipa în care corabia sespărgea de stânci, el crezuse până atunci că întregul echipaj pierise împreună cu căpitanul şi că el, Ayrton, este singurul supravieţuitor al vasului.„Dar, adăugă el, naufragiul a avut loc pe coasta de est, nu de vest, aAustraliei; şi dacă mai trăieşte căpitanul Grant, după cum reiese dindocumentul de faţă, el este desigur prizonierul indigenilor. Acolo trebuiecăutat”.Omul avea o voce sinceră şi o privire liniştită, aşa că nu se îndoiră decuvintele lui.

Irlandezul, în slujba căruia se afla de peste un an, garantăpentru el. Lordul Glenarvan căpătă încredere în el şi hotărî să străbatăAustralia împreună de-a lungul paralelei 37. Glenarvan cu soţia, cei doi copii,maiorul, francezul, căpitanul Mangles şi câţiva marinari alcătuiau grupul caretrebuia să pornească sub conducerea lui Ayrton; yachtul Duncan, comandatde secundul Tom Austin, urma să se ducă la Melbourne şi să aştepte acoloordinele lordului Glenarvan.Plecară în ziua de 23 decembrie 1854.E timpul să vă spun că acest Ayrton era un trădător. Fusese într-adevăr contramaistru pe Britania, dar în urma unor certuri cu căpitanul, acesta îldebarcase în ziua de 8 aprilie 1852 pe coasta de vest a Australiei şi îlpărăsise acolo pe bună dreptate.Ticălosul nici nu ştiuse deci până atunci că Britania se scufundase. Elaflă lucrul acesta din povestirea lordului Glenarvan. Din clipa în care fusesepărăsit, omul devenise, sub numele de Ben Joyce, căpetenia unor ocnaşievadaţi; dacă îl sfătuia pe lordul Glenarvan să-şi facă cercetările pe coasta deest, o făcea ca să-l îndepărteze de vasul său, pe care voia să pună mâna,dorind să transforme Duncan-ul într-un vas de piraţi, care să opereze în apelePacificului.

Aici, necunoscutul se opri o clipă, vocea îi tremura, apoi povesti maideparte:

— Expediţia porni prin inima continentului australian. Desigur că dădurăgreş, deoarece erau conduşi de Ayrton, urmat îndeaproape de banda lui deocnaşi, care fusese instruită pentru lovitura pe care o pregătea el.Duncan-ul fusese trimis între timp la Melbourne, pentru nişte reparaţii.Ayrton dorea să-l facă pe lordul Glenarvan să-i dea ordine să părăseascăoraşul Melbourne şi să acosteze pe coasta de est a Australiei, unde ar fi fostmai uşor să pună mâna pe vas. Mişelul conduse expediţia până în apropiereacoastei împădurite, unde cu greu se puteau găsi cele trebuitoare traiului şiaici obţinu din partea lordului o scrisoare către secundul yahtului. În aceastăscrisoare i se ordona secundului să conducă de îndată vasul pe coasta deest, în golful Twofold, care se afla la o depărtare de câteva zile de locul undese oprise expediţia. Acolo îşi dăduse Ayrton întâlnire cu complicii lui.

Dar când lordul era gata să-i încredinţeze scrisoarea, îşi dădu seama deintenţiile lui. Totuşi, Ayrton izbuti să pună mâna pe ea şi, două zile mai târziu,Ayrton sosea la Melbourne.Până acum, planurile criminalului se împliniseră. Găsise mijlocul săconducă Duncan-ul în golful unde avea să cadă pradă ocnaşilor şi, dupămasacrarea echipajului, Beh Joyce urma să devină stăpânul mărilor...Ayrton ajunse la Melbourne, unde dădu scrisoarea secundului TomAustin, care, după ce luă cunoştinţă de conţinutul ei, porni de îndată în larg;dar care nu fu dezamăgirea şi furia lui Ayrton, aflând că secundul îndreptavasul spre coasta de est a Noii Zeelande, în loc să-l îndrepte spre coasta deest a Australiei.

Încercă să se opună, dar Austin îi arătă scrisoarea... Într-adevăr, printr-o greşeală a geografului francez, care redactase scrisoarea,era indicat ca loc de destinaţie, în loc de Australia, coasta de est a NoiiZeelande.Toate planurile lui Ayrton, se prăbuşeau! încercă să se răzvrătească, dar fu închis şi condus pe coasta Noii Zeelande, fără să ştie ce avea să se întâmple cu lordul Glenarvan sau cu complicii lui.Duncan-ul rămase să navigheze pe coasta aceasta până în ziua de 3martie, când Ayrton auzi nişte detunături. Erau tunurile yachtului, caredădeau semnalul şi peste câteva minute, lordul Glenarvan cu ai săi se urcaupe bord. Iată ce se întâmplase:După multă oboseală şi trecând prin multe primejdii, lordul Glenarvanajunsese pe coasta de est a Australiei, în golful Twofold. Acolo nici urmă deDuncan! Lordul telegrafie la Melbourne. I se răspunse: „Duncan plecat dinziua de 18 crt. spre destinaţie necunoscută”.Lordul Glenarvan îşi închipui de îndată că yachtul căzuse în mâinile luiBen Joyce, devenind astfel un vas de piraţi.Dar, fiind un om curajos şi întreprinzător, nu se dădu bătut, ci se îmbarcăpe un vas de marfă, ajungând pe coasta de vest a Noii Zeclande, pe care ostrăbătu de-a lungul paralelei 37, fără să dea de urma căpitanului Grant. Pecoasta cealaltă, spre marea lui mirare, regăsi Duncan-ul, care aştepta acolo

de cinci săptămâni! În ziua de 3 martie 1855, lordul Glenarvan se afla din nou pe bordulDuncan-ului, Ayrton de asemenea. Trădătorul fu adus în faţa lordului, caredorea să afle de la el tot ce ştia despre soarta căpitanului Grant. Ayrtonrefuză să vorbească. Lordul Glenarvan îi spuse atunci că la prima escală îl vapreda autorităţilor engleze. Ayrton păstra aceeaşi tăcere.Duncan-ul îşi reluă drumul de-a lungul paralelei 37. Între timp, ladyGlenarvan încercă să învingă rezistenţa banditului. Ayrton îi propuse lorduluica, în schimbul informaţiilor pe care i le va da în privinţa căpitanului Grant, săfie lăsat pe una din insulele Pacificului şi să nu fie predat autorităţilor engleze.Lordul Glenarvan, hotărât să afle totul despre căpitanul Grant, consimţi.Ayrton îi istorisi atunci toată viaţa lui, arătându-i astfel că nu mai ştianimic despre căpitan din ziua în care fusese debarcat cu de-a sila pe coastaaustraliană.Cu toate acestea, lordul Glenarvan se ţinu de cuvânt. Duncan-ul îşiurmă drumul, ajungând la insula Tabor. Acolo voiau săl părăsească pe Ayrtonşi tot acolo, printr-o adevărată minune, au fost regăsiţi căpitanul Grant şi ceidoi oameni ai săi. Insula era aşezată chiar pe paralela 37. Banditul le luăastfel locul pe insula pustie şi iată cuvintele pe care le rosti lordul Glenarvan,pe când Ayrton părăsea yachtul:

— „Aici, Ayrton, vei fi departe de orice ţărm şi despărţit de semenii tăi.Nu vei putea fugi din locul acesta unde te lasă Duncan-ul. Vei fi singur, dar nuvei fi pierdut, neştiut de nimeni, aşa cum a fost căpitanul Grant. Oricât denevrednic ai fi, oamenii se vor gândi la tine. Ştiu unde te-am lăsat şi ştiu deciunde să te găsesc. Nu te voi uita niciodată!”Şi Duncan-ul ridică pânzele, făcându-se nevăzut în zare.Acestea se petrecură în ziua de 18 martie 1855.Ayrton rămase singur, dar nu ducea lipsă de muniţii şi de arme, deunelte sau de seminţe. El, ticălosul, se putea folosi de casa clădită de un omcinstit, cum era căpitanul Grant. Nu-i mai rămânea decât să numere zilele şisă ispăşească în singurătate fărădelegile făcute.Domnilor, omul se căi, se ruşina de faptele sale, simţindu-se nespus denenorocit. Îşi spunea mereu că trebuie să devină un om demn să se întoarcăprintre oameni, presupunând că vor veni să-l ia într-o bună zi. Suferi cumplitşi munci din răsputeri, căutând să devină un alt om, mai bun.Trăi astfel doi ani, trei ani. Abătut de singurătate, cercetând mereu zarea în aşteptarea unei corăbii şi întrebându-se cât va dura ispăşirea, suferea cumnu suferise vreodată în viaţa lui! Ah! Cumplită-i singurătatea pentru sufletulros de remuşcări!Se vede însă că pedeapsa nu fusese destul de grea, căci omul simţicum, încetul cu încetul, se sălbăticeşte, se abrutizează! Nu vă pot spunedacă lucrul acesta s-a întâmplat la doi sau patru ani după ce fusese părăsitpe insulă, tot ce mai ştiu este că deveni omul nefericit pe care l-aţi găsit!Cred că nu mai trebuie să vă mărturisesc, domnilor, că Ayrton, BenJoyce şi cu mine suntem una şi aceeaşi persoană!

Cyrus Smith şi tovarăşii săi se sculaseră în picioare. Erau cutremuraţi decumplita mizerie, suferinţă şi desperare ce se dezvăluiseră în faţa lor.

— Ai făcut mari fărădelegi, Ayrton. Sunt însă sigur că ţi-ai ispăşit cuprisosinţă păcatele, îi spuse Cyrus Smith. De aceea, revenind printre semeniidumitale, eşti iertat. Şi acum te întrebăm: vrei să fii tovarăşul nostru?Ayrton se trase un pas înapoi.

— Dă-mi mâna, spuse inginerul.Ayrton se repezi spre mâna pe care i-o întindea Cyrus Smith, în timp celacrimi amare i se rostogoleau pe obraji.

— Vrei să trăieşti în mijlocul nostru? întrebă Cyrus Smith.

— Mai lăsaţi-mă singur câtva timp, domnule Smith, răspunse Ayrton.Lăsaţi-mă singur în locuinţa de la stână I

— Cum vrei, Ayrton.Nenorocitul se pregătea să plece, când inginerul mai adăugă:

— O singură întrebare, dragul meu! Dacă hotărârea dumitale era sătrăieşti singur, de ce-ai aruncat în mare documentul acela, care ne-a făcut sădăm de urma dumitale?

— Ce document? răspunse Ayrton, care nu părea să ştie despre ce evorba.

— Documentul închis într-o sticlă, pe care l-am găsit noi şi prin care amaflat aşezarea exactă a insulei Tabor!

— Ayrton duse mâna la frunte, răspunzând după o clipă de gândire:

— N-am aruncat nici un document în mare

— Niciodată? strigă Pencroff.

— Niciodată! Înclinându-se, Ayrton porni spre uşă, pe care o închise în urma lui.

Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 17

Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 17

de Jules Verne

Biografie

Opera