Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 10

de Jules Verne

CAPITOLUL X

Construirea corabiei. A doua recoltă de grâu. Vânătoarea de kula. Oplantă nouă, mai mult frumoasă decât folositoare. O balenă în larg.Cangea. Îmbucătăţirea balenei. Întrebuinţarea fanoanelor.Sfârşitul lunii mai. Pencroff nu mai are nici o dorinţă.

Când Pencroff îşi punea ceva în gând, nu dădea nici altora răgaz şi nu-şigăsea nici el liniştea până când lucrul nu se înfăptuia. Acum, marinarul voiasă viziteze insula Tabor şi în acest scop avea nevoie de un vas de o anumitămărime: trebuia deci construit acest vas.Inginerul, de acord cu marinarul, întocmi planul.Corabia trebuia să aibă o lungime de treizeci şi cinci de picioare de laprova la pupa şi o lăţime de nouă picioare, iar adâncimea ei nu trebuia sătreacă de şase picioare, atât cât era suficient să aibă destulă afundare,pentru a nu fi luată de curent.Ce lemn trebuia întrebuinţat la construirea vasului? Ulmul sau bradul,care se găseau din belşug pe insulă? Hotărâră să folosească bradul, al căruilemn se crapă uşor, dar care se prelucrează bine şi rezistă la apă tot atât debine ca şi ulmul.Acestea fiind hotărâte şi deoarece mai erau şase luni până în primăvară,pionierii se înţeleseră ca numai Cyrus Smith şi Pencroff să lucreze laconstruirea vasului. Gédéon Spilett şi Harbert aveau să continue să vâneze,iar Nab şi domnul Jup, ajutorul său, nu trebuiau să părăsească treburilecasei, care intrau în atribuţiile lor.Copacii fură aleşi de îndată, tăiaţi apoi şi prefăcuţi în scânduri. După optzile, unghiul coastei dintre Cămin şi faleză fusese transformat în şantier, iar pe nisip se întindea scheletul unui vas, prevăzut cu prova şi pupa.Cyrus Smith nu lucrase nici acum la întâmplare. Iscusit în toate, sepricepea şi în materie de construcţii marine, aşa că, înainte de a începetreaba, îşi fixase pe hârtie modelul vasului. De altfel, avea un ajutor preţios înPencroff, care lucrase câţiva ani pe un şantier din Brooklyn şi care îşicunoştea meseria. Astfel, totul fu făcut după calcule serioase şi maturăchibzuinţă. Nu era de mirare că Pencroff muncea cu înflăcărare la aceastănouă operă şi că n-ar fi vrut s-o părăsească nici o clipă.Un singur eveniment izbuti să-l îndepărteze de pe şantier, dar numaipentru o singură zi. Fu strângerea celei de-a doua recolte de grâu, în ziua de15 aprilie. Ca şi cea dintâi, recolta a doua le îndreptăţi aşteptările, dândcantitatea de grâu la care se aşteptau.

— Cinci baniţe, domnule Cyrus! spuse Pencroff, după ce îşi măsură cugrijă comoara.

— Cinci baniţe, răspunse inginerul, asta înseamnă socotind 130.000 deboabe pe baniţă, un total de 650.000 de boabe de grâu!

— Foarte bine spuse marinarul. După ce vom pune de o parte o micărezervă, vom semăna de data aceasta tot grâul.

— Bine, Pencroff, şi dacă recolta viitoare va fi la fel de bună, vom avea4000 de baniţe.

— Şi vom mânca pâine?

— Desigur, Pencroff, vom munca pâine!

— Te pomeneşti că vom fi nevoiţi să facem o moară?

— Facem şi o moară, Pencroff!Pregătiră apoi cu multă grijă pământul pentru al treilea lan de grâu, multmai întins decât celelalte două de până atunci, încredinţându-i preţioaselegrăunţe. După aceea, Pencroff se întoarse la corabia lui. Între timp, Gédéon Spilett şi Harbert vânau prin împrejurimi. Pătrunzânddestul de adânc în părţile necunoscute ale Far-West-ului, mergeau cu puştile încărcate, gata să facă faţă oricărei întâlniri neplăcute. Era destul de greaexplorarea acestor păduri dese, în care soarele străbătea anevoie printreramurile stufoase. De aceea, reporterul nici nu se aventura decât cu busolade buzunar, căci fără ea nu ar fi regăsit drumul. Se întâmpla adesea cavânatul să fie rar în aceste locuri, unde nu se puteau mişca în voie. Izbutirătotuşi să ucidă trei ierbivore mari, pe la sfârşitul lunii aprilie. Erau nişte kula,animale pe care le mai întâlniseră şi pe ţărmul de nord al lacului. Aici, înpădure, ele se lăsau omorâte prosteşte, chiar printre tufişurile în care îşicăutau scăparea. Pieile lor, aduse la Casa de Granit, au fost tăbăcite cuajutorul acidului sulfuric, pentru a le putea folosi mai târziu.Gédéon Spilett mai făcu încă o descoperire preţioasă. În ziua de 30 aprilie, cei doi vânători pătrunseseră, ca de obicei, maiadânc în partea de sud-vest a pădurii Far-West. Ajungând într-un fel deluminiş, scăldat în razele arzătoare ale soarelui, reporterul, care mergea înaintea lui Harbert, fu izbit de mirosul pe care-l răspândeau nişte plante cutulpina dreaptă şi cu florile aşezate în ciorchine. Smulgând vreo două tulpini,el se întoarse către băiat:

— Ia vezi, ce-i asta, Harbert?

— Unde aţi găsit această buruiană, domnule Spilett?

— Creşte din belşug în luminişul de colo.

— De astă dată, domnule Spilett, răspunse băiatul, aţi descoperit ocomoară, pentru care Pencroff vă va fi recunoscător cât va trăi aici.

— Te pomeneşti că e tutun?

— Sigur că da. Şi chiar dacă nu e de prima calitate, este totuşi tutunadevărat.

— Ce-o să se mai bucure Pencroff! Însă vreau să cred că nu-l va fumape tot. Va trebui să ne lase puţin şi nouă.

— Mi-a venit o idee, care nu poate fi rea, domnule Spilett, îi răspunseHarbert. Ce-ar fi dacă nu i-am spune nimic lui Pencroff, până când uscămfrunzele şi apoi să-i oferim într-o bună zi o pipă gata umplută?

— Bună idee, Harbert, şi sunt încredinţat că, începând din ziua aceea,nu-i va mai lipsi nimic pe insulă bravului nostru tovarăş!Culeseră o mare cantitate de tutun, se furişară, cu ea în Casa de Granitşi o ascunseră cu multă băgare de seamă, de parcă Pencroff ar fi fost unvameş grozav de sever.Cyrus Smith şi Nab luau şi ei parte la complot. Astfel, cu toate căuscarea şi pregătirea frunzelor, pe care după aceea le tocară şi le uscară dinnou pe nişte pietroaie încălzite în foc, ceru un timp destul de îndelungat,marinarul nu bănui nimic. Operaţia ţinu vreo două luni şi totul se petrecu fărăştirea lui Pencroff, care era atât de ocupat cu corabia lui, încât nu se abăteape la Casa de Granit decât seara, la culcare. Îi fu dat totuşi să mai întrerupă o dată munca lui favorită, în ziua de 1mai, când avură o mare expediţie pescărească, la care, de voie, de nevoie,toţi locuitorii insulei fură nevoiţi să ia parte.De câteva zile, pionierii noştri observaseră că în largul apelor oceanului,la o depărtare de vreo două-trei mile, înota un animal uriaş. Era o balenă dincele mai mari, aparţinând, după toate probabilităţile, speţei australe numită„balena Capului”.

— Mare noroc ar da peste noi dacă am pune mâna pe ea! strigămarinarul. Ah! Să fi avut un vas cum trebuie şi o cange în bună stare, ce maistrigam eu acum: „Haideţi, băieţi, face să punem mâna pe ea!”

— Cât despre mine, Pencroff, răspunse Gédéon Spilett, tare mi-ar fiplăcut să te văd mânuind cangea. Frumos spectacol trebuie să fie.

— Frumos, n-am ce zice, însă cam periculos, spuse inginerul. Dar cumn-avem cu ce să atacăm balena, cred că e mai bine să o lăsăm în pace.

— Mă miră totuşi, spuse reporterul, să văd o balenă la această latitudine!

— De ce te miri, domnule Spilett? întrebă Harbert. Ne aflăm tocmai înacea parte a Pacificului, pe care pescarii americani şi englezi o numesc„Whale Field”, şi prin meleagurile astea, aşezate între Noua Zeelandă şi America de Sud, se întâlnesc cele mai multe balene din emisfera australă.— Nimic mai adevărat, răspunse Pencroff. Ce mă miră însă, este că nuam mai văzut şi altele până acum prin aceste părţi. Dar ce-mi tot bat eu capulcu balenele, că tot nu ne putem apropia de ele!Şi Pencroff se întoarse la şantier, oftând cu părere de rău, căci în fiecaremarinar zace un pescar, şi dacă este adevărat că plăcerea de a pescui estedirect proporţională cu mărimea peştelui prins, este uşor de închipuit cesimţământ încearcă pescarul în faţa unei balene!Şi trebuie să se ţină seama că pentru ei nu putea fi vorba de o simplăplăcere! O astfel de pradă ar fi însemnat o comoară pentru colonie, undegrăsimea şi fanoanelebalenei puteau să găsească nenumărate întrebuinţări.Dar se întâmplă totuşi un lucru ciudat: balena pe care o văzuseră nupărea dornică să părăsească apele din apropierea insulei, aşa că, de laferestrele Casei de Granit sau de pe platoul Grande-Vue, Harbert şi GédéonSpilett nu mai lăsau ochianul, atunci când nu erau la vânătoare, ba chiar şiNab, de lângă plita lui, pândea cu încordare toate mişcările uriaşeivieţuitoare.

Cetaceul pătrunsese adânc în golful Uniunii, pe care îl cutreierarepede de la capul Mandibulei până la capul Ghearei, folosindu-se de coada-iputernică, pe care părea să se proptească, şi atingând uneori o viteză dedouăsprezece mile pe oră. Câteodată, se apropia atât de mult de insuliţaSalvării, încât îl vedeau în întregime. Era într-adevăr o balenă australă, cutotul neagră şi cu capul mai turtit decât acela al balenelor nordice.

Arunca prin nările sale, la mare înălţime, trâmbe de aburi sau de apă, nuse ştie precis căci, oricât pare de ciudat acest lucru, naturaliştii şi cu vânătoriide balene încă nu au izbutit să aibă aceeaşi părere în această privinţă.Ce împroşcă ea oare pe nări? Apă sau aburi?

Cei mai mulţi naturalişti sunt de părere că împroaşcă aburi care, dând de aer rece, se condensează şicad sub formă de apă.Prezenţa acestui mamifer marin nu înceta să-i preocupe pe pionieri.Pencroff, mai ales, era nervos şi nu-i mai era gândul la lucru. Ajunsese sărâvnească la această balenă, aşa cum râvneşte un copil la un lucru interzis.O visa şi noaptea, şi vorbea în somn despre ea. Este sigur că dacă şalupa ar fi fost gata, n-ar fi şovăit nici o clipă să pornească în urmărirea ei.Dar ceea ce coloniştii nu putuseră să facă, întâmplarea făcu pentru ei şi, în ziua de 3 mai, Nab, care stătea la fereastra bucătăriei, vesti cu multăgălăgie că balena fusese aruncată pe ţărmul insulei.Harbert şi Gédéon Spilett, care erau gata de plecare, îşi lepădară puştile,Pencroff zvârli toporul şi împreună cu Cyrus Smith şi Nab se îndreptară sprelocul unde fusese aruncat cetaceul.Balena zăcea spălată de flux pe plaja de la capul Epavei, la vreo trei mile

În locul dinţilor, balena prezintă plăci cornoase, numite fanoane, ce constituie un sistem de filtrare a hranei.Prin această sită uriaşă, la fiecare înghiţitură, poate să capteze planctonul chiar şi din cinci tone de apă.Balena albastră are aproximativ 320 de plăci cărnoase (fanoane) a câte 100 cm, lungime şi 55 cm lăţime.

de Casa de Granit. Astfel stând lucrurile, nu se putea crede că avea să-i fieuşor să se elibereze singură. În orice caz, pionierii trebuiau să se grăbeascăsă-i taie o eventuală retragere. Se înarmară deci cu căngi şi ciomege, trecură în grabă podul de peste râul Mercy, coborând apoi malul drept al râului şi, înmai puţin de douăzeci de minute, ajunseră lângă uriaşa vieţuitoare, deasupracăreia se roteau în zbor stoluri dese de păsări.— Ce monstru! strigă Nab.Strigătul era îndreptăţit. Aveau în faţa lor o balenă australă uriaşă, lungăde 80 de picioare, care putea să cântărească, vreo 150.000 de livre! Ciudat însă: monstrul acesta nu se mişca, nu se zbătea, şi nu căuta să se întoarcă în larg cu ajutorul fluxului.Explicaţia o aflară pionierii în curând, făcând înconjurul animalului, dupăretragerea apelor.Balena era moartă şi, în partea dreaptă a trupului, avea înfiptă o cange

— Să fie oare pescuitori de balene prin împrejurimi? întrebă grăbitGédéon Spilett.

— De ce să fie? spuse marinarul.

— Păi cangea...

— Ei, domnule Spilett, asta nu dovedeşte nimic, răspunse Pencroff. Suntbalene care străbat mii de mile cu cangea înfiptă în pântece şi nu e lucru rar ca o balenă lovită de cange în Nordul Atlanticului să vină să moară în SudulPacificului.

— Bine, dar... Începu reporterul, nemulţumit de răspunsul lui Pencroff.

— Tot ce se poate, îi tăie vorba Cyrus Smith. Să ne uităm însă cu luareaminte la cange; pescuitorii de balene au obiceiul să zgârie pe ea numelevasului lor.

— Într-adevăr, smulgând cangea din pântecele animalului, Pencroff citiurmătoarea inscripţie: Maria-Stella Vineyard

— Un vapor din Vineyard! Un vapor din ţara mea! strigă el. Maria-Stella!Frumos balenier, pe legea mea! Şi ce bine îl cunosc! Ah, dragii mei, un vapor din Vineyard! Un balenier din Vineyard!Şi, agitând cangea, marinarul repeta impresionat numele drag, numeleoraşului în care se născuse!Apoi, cum nu se aşteptau să apară Maria-Stella să-şi reclame balenavânată, hotărâră s-o taie înainte de a intra în descompunere, cu atât mai multcu cât păsările de pradă, care de câteva zile pândeau această namilă decarne, se arătau hotărâte să pună stăpânire pe ea. Pionierii se văzură nevoiţisă folosească armele, pentru a le îndepărta.Se dovedi că balena era o femelă, ale cărei mamele conţineau o marecantitate de lapte care, potrivit părerii unora dintre naturalişti, seamănă destulde mult cu laptele de vacă, atât în privinţa gustului, cât şi a culorii şi densităţii.Pencroff, care lucrase odinioară pe un vas de pescuit balene, conduse operaţiile tăierii, destul de neplăcute de altfel, şi care ţinură trei zile; nici unuldintre pionieri nu se dădu înapoi de la această muncă, nici chiar GédéonSpilett, care, după spusele marinarului, promitea să devină cu timpul „unfoarte bun naufragiat”.Grăsimea balenei, tăiată în fâşii groase de două picioare şi jumătate, fuciopârţită apoi în bucăţi de vreo mie de livre fiecare şi topită în vase mari depământ, aduse la faţa locului. În felul acesta, evitau răspândirea mirosului eineplăcut în împrejurimile Casei de Granit.

Cu toate că o treime se pierdu printopire, le rămase totuşi destulă grăsime; limba singură dăduse şase mii delivre de ulei, iar buza mferioară, alte patru mii. Afară de grăsime, care avea săle asigure pentru multă vreme stearină şi glicerina de care aveau nevoie, maiobţinură şi fanoanele, pe care erau siguri că le vor întrebuinţa, cu toate căumbrelele şi corsetele nu erau la modă în insula lor. Falca de sus eraprevăzută de o parte şi de alta cu opt sute de lame cornoase, cât se poate deflexibile, ca doi piepteni mari, ai căror dinţi, lungi de şase picioare, reţin îngură miile de mici vieţuitoare — peştişori şi moluşte — cu care se hrăneştebalena.Când totul fu gata, spre marea mulţumire a operatorilor, păsările puserăstăpânire pe resturile părăsite, consumându-le până la ultima fărâmă, iar lucrările de fiecare zi îşi reluară cursul la Casa de Granit.Totuşi, înainte de a reîncepe lucrul pe şantier, Cyrus Smith se apucă săfabrice nişte unelte, care puseră la grea încercare curiozitatea tovarăşilor săi.Luă o duzină de fanoane, pe care le tăie în şase părţi egale, ascuţindu-le apoila capete.

— Dar la ce se mai întrebuinţează şi astea, domnule Cyrus? întrebăHarbert după ce operaţia era isprăvită.

— Ca să ucidem lupi, vulpi şi chiar jaguari, răspunse inginerul.

— Chiar acum?

— Nu, la iarnă, când vom avea şi gheaţă la îndemână.

— Nu înţeleg... răspunse Harbert.

— Vei înţelege, dragul meu! zise inginerul. Instrumentul acesta nu a fostinventat de mine. El se bucură de mare căutare printre vânătorii din insuleleAleutine. Când va veni gerul, am să îndoi aceste fanoane şi am să lestropesc cu apă, până când le voi acoperi în întregime cu o pojghiţă degheaţă, care le va menţine îndoite; apoi, le voi risipi pe zăpadă, după ce mai întâi le voi înveli în grăsime. Cred că îţi închipui ce se întâmplă când unanimal înfometat înghite o astfel de momeală. Căldura stomacului topeştegheaţa, fanonul se destinde şi i-l perforează cu vârfurile sale ascuţite.

— Straşnică născocire! spuse Pencroff.

— Vom face astfel economie de gloanţe şi de praf de puşcă, răspunseCyrus Smith.

— Sistemul ăsta e mult mai bun decât capcanele, adăugă Nab.

— Să aşteptăm deci iarna!

— S-o aşteptăm! Între timp, construirea corăbiei înainta mereu, încât, pe la sfârşitul lunii,

pereţii ei se ridicaseră până la jumătate. Se şi vedea că forma vasului eraexcelentă şi că va fi în stare să înfrunte marea.Pencroff muncea cu o râvnă neîntrecută şi doar natura sa robustă îl ajutasă ţină piept unui astfel de efort; dar tovarăşii săi îi pregătiseră în taină orăsplată, mulţumită căreia, marinarul avea să cunoască în ziua de 31 mai unadin cele mai mari bucurii din viaţa lui. În ziua aceea, după cină, pe când se ridicau de la masă, Pencroff simţi omână, apăsându-l pe umăr.Era Gédéon Spilett, care îi spunea:

— Stai o clipă, maestre Pencroff. Ai uitat desertul.

— Mulţumesc, domnule Spilett, îi răspunse marinarul, mă duc să-mi vădde treabă.

— Ce-ai spune de-o cafeluţă, dragul meu?

— Nu e mare lucru!

— Dar o pipă?Pencroff sări de pe scaun şi îngălbeni, văzându-l pe reporter că-i întindeo pipă înfundată şi pe Nab care înainta cu un cărbune aprins. Încercă să spună ceva, dar nu fu în stare să scoată nici o vorbă. Apoiapucă pipa, o duse la gură şi o aprinse cu cărbunele, trăgând cinci-şasefumuri, unul după altul.Un nor albăstrui şi parfumat se răspândi în încăpere şi din adâncurileacestui nouraş de fum se auzi o voce, care nu înceta să repete ca într-un delir:

— Tutun, tutun adevărat!

— Da, Pencroff, avem tutun, răspunse Cyrus Smith. Şi unde mai pui căeste un tutun minunat!

— Pe toţi sfinţii, zise marinarul. Acum nu ne mai lipseşte nimic pe insulanoastră!Şi Pencroff fuma, fuma, fuma!

— Şi cine a mai făcut şi descoperirea asta? întrebă el în cele din urmă.Fără îndoială că Harbert?

— Nu, Pencroff, domnul Spilett a făcut-o.

— Mulţumesc, domnule Spilett, strigă marinarul, strângându-l în braţe pereporter, care în viaţa lui nu mai fusese astfel îmbrăţişat.

— Uf! Pencroff, răspunse Gédéon Spilett, de-abia trăgându-şi sufletul.Recunoştinţa trebuie să ţi-o împărţi între Harbert, care a recunoscut buruianaasta, Cyrus care a preparat-o şi Nab care s-a chinuit cu greu să păstrezeatâta vreme taina noastră!

— Sunt sigur, dragii mei, că va veni şi ziua în care o să vă răsplătesc!răspunse marinarul. Acum ne-am legat pe viaţă şi pe moarte.

Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 10

Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 10

de Jules Verne

Biografie

Opera