Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 16

de Jules Verne

CAPITOLUL XVI

O taină ce trebuie lămurită. Primele cuvinte ale necunoscutului.Doisprezece ani pe insulă. Mărturisiri. Dispariţia. Încrederea lui CyrusSmith. Moara. Prima pâine. Un act de devotament. Mâini cinstite.

Într-adevăr, nenorocitul plângea! Cine ştie ce amintiri îl străfulgeraseră!Pionierii îl lăsară câtva timp pe platou, depărtându-se puţin, ca să se simtămai liber. Dar acesta nu se gândea nicidecum să folosească libertatea spre afugi, aşa că Cyrus Smith se hotărî să-l readucă la Casa de Granit.Două zile după această întâmplare, necunoscutul începu să facă încercări să ia parte la viaţa comună. Se vedea foarte bine că aude şi înţelege totul, dar părea că se încăpăţânează să nu vorbească; într-o seară,Pencroff, care trăgea cu urechea la uşa camerei lui, îl auzi rostind:

— Nu! Aici! Eu! Niciodată!Marinarul repetă aceste cuvinte tovarăşilor săi.

— Cine ştie ce taină dureroasă ascunde! murmură Cyrus Smith.Necunoscutul începuse să folosească uneltele agricole şi lucra îngrădina de zarzavat. Câteodată se oprea din treabă şi părea cufundat îngânduri; potrivit sfatului inginerului, îl lăsau în pace, respectând izolarea în

care se complăcea deocamdată. Dacă unul din pionieri se apropia de el,omul se dădea la o parte, suspinând din adâncul pieptului!S-ar fi putut crede că era copleşit de remuşcări, şi Gédéon Spilett nu seputu opri să facă într-o zi următoarea observaţie:

— Poate că nu vorbeşte, pentru că are lucruri prea grave de spus!Trebuiau să aibă răbdare şi să aştepte. Altceva nu puteau face.Câteva zile mai târziu, la 3 noiembrie, necunoscutul, care lucra peplatou, se opri, aruncând lopata pe jos.Cyrus Smith, care îl observa, zări iar lacrimi picurând din ochii săi. O milăadâncă îl împinse spre bietul om. Îi cuprinse braţul, spunându-i:

— Ce ai, dragul meu?Necunoscutul încercă să-i ocolească privirea şi se depărta puţin deCyrus Smith, care voia să-i apuce mâna.

— Priveşte-mă în faţă, prietene, rosti Cyrus Smith, cu o voce maiapăsată. Îţi cer acest lucru!Necunoscutul se uită la inginer şi păru să se supună cu totul priviriiporuncitoare. Apoi încercă să fugă. Dar deodată chipul i se transfigura. Ochii-iaruncau scântei şi cuvintele-i fluturau pe buze. Nu se mai putea opri!... În celedin urmă îşi încrucişa braţele, întrebând cu o voce stinsă:

— Cine sunteţi?

— Nişte naufragiaţi ca şi dumneata, răspunse inginerul, adânc mişcat.Noi te-am adus aici, printre semenii dumitale.

— Semenii mei... N-am nici un fel de semeni!

— Eşti printre prieteni.

— Prieteni!... Eu! Prieteni! strigă necunoscutul, ascunzându-şi capul înmâini... Nu... Nu e cu putinţă... Lăsaţi-mă!... Lăsaţi-mă!...O rupse apoi la fugă spre marginea dinspre mare a platoului şi rămaseacolo nemişcat.Cyrus Smith se întoarse la tovarăşii lui şi le povesti cele petrecute.

— Se pare că există o taină în viaţa acestui om, spuse Gédéon Spilett, şică nu a reintrat în rândurile oamenilor decât din cauza unor remuşcări ce-lfrământă.

— Cine ştie ce fel de om am adus printre noi, spuse marinarul. Taineleastea...

— Le vom respecta, îi tăie vorba Cyrus Smith. Dacă a păcătuit, e destulde pedepsit, şi din partea noastră este iertat.Timp de două ore necunoscutul stătu singur pe plajă, copleşit deamintirile trecutului său, un trecut întunecat, fără îndoială, iar pionierii, carenu-l scăpau din ochi, nu-i tulburară singurătatea.După vreo două ceasuri, omul păru că ia o hotărâre şi se îndreptă spreCyrus Smith. Ochii îi erau înroşiţi de lacrimile pe care le vărsase. Acum numai plângea; avea însă întipărită pe faţă o mare sfiiciune. Parcă îi era frică şiruşine totodată şi-şi ţinea capul plecat.

— Domnule, îl întrebă el pe Cyrus Smith, dumneata şi tovarăşii dumitalesunteţi englezi?

— Nu, răspunse inginerul, suntem americani.

— A! exclamă necunoscutul, apoi şopti: Mai bine aşa!

— Dar dumneata, dragul meu, ce eşti? întrebă inginerul.

— Sunt englez, răspunse el repede.Şi, ca şi cum îi venise destul de greu să rostească aceste cuvinte,necunoscutul se depărta spre plajă, unde umblă de colo până colo, pradăunei grozave tulburări.Trecând la un moment dat pe lângă Harbert, se opri, întrebându-l cu ovoce stinsă:

— În ce lună suntem?

— În noiembrie, răspunse Harbert.

— Ce an?

— 1866.

— Doisprezece ani! Doisprezece ani! strigă el. Apoi se depărta repede.Harbert istorisi prietenilor săi cele spuse de necunoscut.

— Nenorocitul acesta, observă Gédéon Spilett, pierduse chiar şisocoteala lunilor şi anilor.

— Da! zise Harbert. Când am dat de el se afla de 12 ani pe insulă.

— 12 ani, spuse Cyrus Smith, 12 ani de singurătate, după cine ştie ceviaţă blestemată, pot face pe orice om să-şi piardă minţile!

— Îmi vine să cred, spuse Pencroff, că omul ăsta n-a ajuns pe insulaTabor în urma unui naufragiu, ci că a fost părăsit acolo din cauza vreuneicrime.

— S-ar putea să ai dreptate, Pencroff, răspunse reporterul, şi dacă ăstae adevărul, poate că într-o bună zi acei care l-au părăsit vor veni să-l ia!

— Şi n-au să-l mai găsească! spuse Harbert.

— Dar atunci, reluă Pencroff, ar fi poate mai bine să ne întoarcem şi...

— Dragii mei, spuse Cyrus Smith, degeaba vorbim de vreme ce nucunoaştem adevărul. Cred că nenorocitul acesta a suferit destul şi că şi-aispăşit din greu păcatele, oricare ar fi ele, şi că acum îl copleşeşte nevoia dea se destăinui. Să nu-l silim să vorbească! Ne va mărturisi singur totul şiatunci vom vedea ce e de făcut. El ne va spune dacă mai are vreo speranţăsau siguranţa să fie repatriat într-o bună zi. De altfel eu mă îndoiesc...

— De ce? întrebă reporterul.

— Dacă ar fi fost sigur că într-o bună zi va fi salvat, omul ar fi aşteptatscăparea fără să arunce documentul acela în mare. Mai curând îmi vine săcred că a fost condamnat să se stingă acolo pe insulă, fără să-şi mai revadăsemenii!

— Un singur lucru nu pot să-mi explic, zise marinarul.

— Ce anume?

— Dacă omul acesta a fost părăsit acum 12 ani pe insula Tabor, este depresupus că se află de câţiva ani în starea de sălbăticie în care l-am găsit.

— Foarte posibil, răspunse Cyrus Smith.

— Asta ar însemna că documentul a fost scris cu câţiva ani în urmă?

— Fără îndoială... şi totuşi pare să fi fost scris de curând!...

— De altfel, nu-mi vine să cred că i-au trebuit sticlei câţiva ani ca săajungă de la insula Tabor la insula Lincoln.

— N-ar fi cu neputinţă, răspunse reporterul. Se poate să fi rătăcit multăvreme în vecinătatea insulei.

— Asta nu se poate, răspunse Pencroff, doar mai plutea încă. Şi nicimăcar nu-mi vine să cred că după ce a stat câtva timp pe ţărm s-o fi luatmarea din nou. Prin locurile acelea ţărmul e plin de stânci şi s-ar fi spart cusiguranţă

— Aşa e, murmură îngândurat Cyrus Smith.

— Şi mai mult, adăugă marinarul, dacă documentul ar fi fost scris şivârât în sticlă acum câţiva ani, el ar fi suferit din cauza umezelii, ori noi l-amgăsit în perfectă stare.Observaţia marinarului era foarte îndreptăţită şi toată această împrejurare era ciudată, căci documentul părea scris de curând. Mai mult,amănuntele privind aşezarea geografică a insulei Tabor erau date cu opreciziune care dovedea o serie de cunoştinţe pe care un simplu marinar nule putea avea.

— Iată încă o serie de fapte inexplicabile, spuse inginerul. Totuşi, să nu-lsilim pe noul nostru tovarăş să vorbească din nou. Când va voi el, dragii mei,vom fi gata să-l ascultăm! În zilele următoare, necunoscutul nu mai scoase nici un cuvânt şi nupărăsi deloc platoul. Muncea la câmp, fără să se odihnească şi se ţinea întotdeauna departe de ceilalţi oameni.

Când venea ora mesei nu-i însoţea laCasa de Granit, cu toate că fusese chemat de nenumărate ori şi se mulţumeacu câteva legume crude. Noaptea nu se folosea de camera ce i se dăduse;se culca afară, sub copaci, iar când era vreme rea, se ghemuia într-oscorbură dintre stânci. Părea să trăiască din nou ca pe vremea când seadăpostea în pădurile insulei Tabor. După multe rugăminţi zadarnice, pionierii îl lăsară în pace. Totuşi se apropia clipa în care, împins parcă fără voia lui depropria-i conştiinţă, avea să le facă mărturisiri impresionante.

La 10 noiembrie, în amurg, necunoscutul răsări pe neaşteptate înainteapionierilor, care şedeau cu toţii pe verandă. Ochii îi străluceau ciudat şi toatăfăptura lui recăpătase înfăţişarea sălbatică din timpurile rele.Cyrus Smith şi tovarăşii săi văzură cu uimire cum, sub stăpânirea uneitulburări grozave, dinţii îi clănţăneau ca de friguri. Ce să fi avut? Îi deveniseoare de nesuferit vecinătatea semenilor săi? Îl apucase din nou dorul deducă, sau reîncepea starea de abrutizare? Nu-şi puteau închipui altceva, maiales când îl auziră rostind cuvinte deslânate:

— De ce sunt aici?... Cu ce drept m-aţi smuls de pe insula mea?... Celegătură poate să existe între mine şi voi?.... Ştiţi cine sunt eu... ce-am făcut...de ce eram acolo... singur? Şi cine vă spune că n-am fost părăsit... că n-amfost osândit să mor acolo?... Îmi cunoaşteţi trecutul?... De unde ştiţi că n-amfurat?... Poate am ucis?... Sunt poate un ticălos... o fiinţă blestemată... făcutăsă trăiască departe de oameni ca o fiară sălbatică... spuneţi… de unde ştiţi?Pionierii ascultau în tăcere mărturisirile pe care nenorocitul le rostea

parcă fără voia lui. Cyrus Smith încercă să-l liniştească, apropiindu-se de el,dar necunoscutul se trase câţiva paşi înapoi.

— Nu! Nu! strigă el. O singură întrebare... Sunt liber?

— Eşti liber, răspunse inginerul.

— Atunci, rămâneţi sănătoşi! strigă el şi o luă la fugă ca un nebun.Nab, Pencroff şi Harbert se repeziră îndată spre marginea pădurii... dar se întoarseră singuri.

— Lăsaţi-l în pace, spuse Cyrus Smith.

— Nu se va mai întoarce niciodată... strigă Pencroff.

— Ba da, răspunse inginerul.Trecură mai multe zile, totuşi Cyrus Smith era sigur că nenorocitul se va întoarce, mai devreme sau mai târziu.

— Sunt ultimele răbufniri ale acestei firi aspre, spunea inginerul, el acunoscut remuşcarea şi de acum înainte singurătatea îl va îngrozi. Între timp muncile de tot felul îşi urmau cursul, atât pe platoul Grande-Vue, cât şi la stână, unde Cyrus Smith avea de gând să clădească o fermă.Seminţele aduse de Harbert din insula Tabor fuseseră semănate cu grijă.Platoul devenise o întinsă grădină de zarzavat, bine întreţinută şi care ledădea mult de lucru.

Mereu aveau de făcut ceva la ea. Pe măsură ce se înmulţeau zarzavaturile, straturile deveneau şi ele adevărate lanuri, care înlocuiau păşunile. Dar fâneţele creşteau din belşug în restul insulei, aşa căonaggaşii îşi aveau şi pe viitor hrana asigurată. De altfel, fâneţele nu puteau fiprimejduite de maimuţe sau de alte jivine, aşa că pionierii socotiră că estemai prevăzător să concentreze pe platou, la adăpostul brâului adânc de ape,toate culturile de zarzavat. În ziua de 15 noiembrie culeseră a treia recoltă de grâu, care dădu patrumii de baniţe, adică peste cinci sute de milioane de boabe de grâu! Coloniaavea acum grâu din belşug. Păstrând o duzină de baniţe pentru semănat,recolta anuală era asigurată şi le rămânea grâu destul pentru hrana lor şi avitelor. După strângerea recoltei, a doua jumătate a lunii noiembrie fu hărăzitălucrărilor de panificaţie. Într-adevăr, aveau grâu, dar nu făină, aşa că erau nevoiţi să facă omoară. Inginerul ar fi putut folosi în acest scop a doua cădere de apă de pecursul râului Mercy, deoarece, cum se ştie, prima slujea pentru a pune înfuncţiune piua cu care făceau pâslă. După multe discuţii, hotărâră să ridice omoară de vânt pe platoul Grande-Vue, unde ar fi expusă tot anul vânturilor din larg.— Unde mai pui, observă Pencroff, că o moară de vânt înveseleştepriveliştea.Se apucară de lucru, alegând lemn potrivit pentru scheletul şimecanismul morii. În partea de nord a lacului găsiră nişte bolovani mari degresie, din care îşi făcură pietrele de moară, iar aripile fură croite dininterminabilul înveliş al balonului.Cyrus Smith întocmi planul morii, pe care hotărâră s-o aşeze lângă lac, în dreapta crescătoriei, de păsări, întreg mecanismul era prins pe un ax

puternic, ce era fixat într-o schelărie solidă, astfel că moara putea lucra, dinorice parte ar fi bătut vântul.Lucrul mergea repede, căci Nab şi Pencroff deveniseră nişte dulgheri îndemânatici şi n-aveau decât să execute întocmai planurile trasate. Încurând, un fel de cuşcă cilindrică, cu un acoperiş ascuţit, ca o gheretă, seridică lângă lac. Cele patru braţe ale aripilor fură bine înţepenite în pivotulcentral şi fixate cu nişte drugi de fier. Cât despre diferitele părţi alemecanismului interior al morii, ele nu erau greu de făcut. Lucrară pe rând: ocutie în care aşezară pietrele morii, una fixă şi alta mobilă, apoi construirăscocul din care grâul se scurgea pe pietre, grătarul mobil, care, mişcându-secu un ţăcănit neîntrerupt, potriveşte scurgerea grăunţelor, şi sita cea deasă,care cerne făina, oprind pleava. Uneltele erau bune şi lucrarea nu prea grea,căci mecanismul unei mori este destul de simplu. Toţi luară parte laconstruirea ei, aşa că în ziua de 1 decembrie moara era gata.Ca întotdeauna, Pencroff era încântat de opera lui, găsind-o desăvârşită.

— Ne mai trebuie un vânt bun, spuse el, şi să vedeţi ce frumos vommăcina prima noastră recoltă!

— De un vânt bun este nevoie, răspunse inginerul, dar nu de un vântprea puternic, Pencroff.

— Nu-i nimic! Moara noastră se va învârti mai repede.

— Nu trebuie să se învârtească mai repede, răspunse Cyrus Smith.Trebuie să cunoaştem viteza vântului pe secundă, pentru că se ştie dinexperienţă că moara funcţionează cel mai bine atunci când aripile ei se învârtesc de atâtea ori pe minut cât face de şase ori viteza vântului pesecundă. Prin urmare n-avem nevoie de un vânt prea puternic, căci aripile s-ar învârti prea iute.

— Se nimereşte de minune, strigă Harbert. Tocmai acum suflă o brizăplăcută, aşa cum ne trebuie nouă.Porniră moara de îndată, căci se grăbeau să guste din prima pâinefăcută pe insula Lincoln. Măcinară în dimineaţa aceea trei baniţe de grâu şi adoua zi la prânz pe masa Casei de Granit se răsfăţa o jimblă, puţin camnecrescută, totuşi minunată. Nu e greu de închipuit cu câtă plăcere mâncarăpionierii noştri din ea!Necunoscutul nu se mai arătase.

De mai multe ori, Gédéon Spilett şiHarbert cercetară pădurea din vecinătatea Casei de Granit, fără să-l întâlnească şi fără să-i găsească urma. Erau destul de neliniştiţi de aceastăabsenţă prelungită. Desigur că fostul locuitor al insulei Tabor avea cu ce să-şiţină zilele în pădurile bogate în vânat ale Far-West-ului. Dar nu era oare înprimejdie să-şi reia vechile sale obiceiuri şi să devină iarăşi un sălbaticsperios? Totuşi Cyrus Smith nu înceta să susţină că fugarul se va întoarce.

— Da, se va întoarce! repeta el, stăpânit de o încredere pe care tovarăşiilui nu o împărtăşeau. Pe insula Tabor se ştia singur. Aici, dimpotrivă, se ştieaşteptat. De vreme ce bietul om ne-a şi povestit în parte viaţa lui, sunt sigur că se va întoarce să ne spună totul şi în ziua aceea va fi al nostru!Mersul întâmplărilor avea să dea dreptate lui Cyrus Smith.

La 3 decembrie, Harbert plecase de pe platoul Grande-Vue şi pescuia pemalul sudic al lacului. Era neînarmat, pentru că fiarele sălbatice nu searătaseră până atunci prin partea aceea a insulei. În timpul acesta, Pencroff şi Nab erau ocupaţi în curtea de păsări, iar Cyrus Smith şi reporterul se aflau la Cămin, unde preparau sodă, deoarece lise terminase săpunul.Pe neaşteptate, izbucniră nişte ţipete:

— Ajutor! Ajutor!Cyrus Smith şi reporterul fiind departe, nu auziră nimic, însă Pencroff şiNab părăsiră în grabă curtea de păsări, repezindu-se spre lac.Dar fură depăşiţi de tovarăşul lor necunoscut, a cărui prezenţă prinapropiere n-o bănuise nimeni şi care sări peste pârâul Glicerinei, cedespărţea platoul de pădure, ajungând astfel primul pe malul opus.Acolo, Harbert se afla în faţa unui jaguar uriaş, asemănător cu acelacare fusese ucis pe promontoriul Reptilei. Luat pe neaşteptate, băiatul selipise de un copac, iar fiara ghemuită la pământ era gata să se năpusteascăasupra lui... Necunoscutul, înarmat doar cu un cuţit, se repezi la primejdiosulanimal, care se întoarse să facă faţă noului duşman.Lupta fu scurtă. Omul dădu dovadă de o putere şi de o îndemânareneobişnuită. El apucă fiara de, gât, ţinând-o cu o mână puternică, asemeneaunui cleşte şi, fără să-i pese de ghearele ce-i sfâşiau carnea, îi înfipse cucealaltă cuţitul în inimă.Jaguarul se prăbuşi. Necunoscutul împinse cu piciorul leşul şi, în clipa încare pionierii ajungeau la locul de luptă, se pregătea s-o ia la fugă. Harbert seagăţă însă de el şi strigă:

— Nu! Nu! N-ai să pleci!Cyrus Srhith se îndreptă spre fugar, care, zărindu-l, se încruntă. Haina-iera sfâşiată, iar din umăr i se prelingea sânge, fără ca el să tină seamă deacest lucru.

— Prietene, îi spuse Cyrus Srhith, îti suntem foarte recunoscători. Ţi-aiprimejduit viata, ca să ne scapi băiatul!

— Viaţa mea! şopti necunoscutul. Ce preţ are ea? Ce valorează ea? Nicicât negru sub unghie!

— Eşti rănit?

— N-are nici o importanţă.

— Vrei să-mi dai mâna?Şi, fiindcă Harbert încercă să prindă mâna care îl scăpase, necunoscutul îşi încrucişa braţele pe piept, îşi umflă pieptul, iar privirea i se întunecă. Li sepăru că vrea din nou să fugă; dar el le vorbi cu o voce răstită, stăpânindu-secu greu:

— Cine sunteţi voi? Şi ce vreţi de la mine? Pentru prima oară dorea săafle povestea pionierilor. Poate că după ce o va auzi va vorbi şi el? În câteva cuvinte, Cyrus Smith istorisi tot ce li se întâmplase din clipaplecării lor din Richmond, felul cum se descurcaseră şi cum îşi duceau viaţaacum.

Necunoscutul ascultă cu mare atenţie.Apoi, inginerul îi spuse cine erau ei, Gédéon Spilett, Pencroff, Harbert,Nab şi el însuşi. Îi mai povesti că cea mai mare bucurie a lor, de când seaflau pe insula Lincoln, au simţit-o în clipa când s-au întors din insula Tabor,aducând printre ei un nou tovarăş. Auzind acestea, necunoscutul plecă ochii în pământ. Părea foarte ruşinat.

— Acum, când ne cunoşti pe toţi, adăugă Cyrus Srnith, vrei să dai mânacu noi?

— Nu, murmură necunoscutul, cu voce stinsă, nu! Voi sunteţi oamenicinstiţi! Eu însă…

Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 16

Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 16

de Jules Verne

Biografie

Opera