Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 01

de Jules Verne

PARTEA a II-a

CAPITOLUL I

Unde e vorba de alice. Construirea unei bărci. Vânătorile. În vârful unuiconifer uriaş. Nimic care să ateste prezenţa omului. Nab şi Harbertpescuiesc. Apare o broască ţestoasă. Broasca ţestoasă dispare.Explicaţiile lui Cyrus Smith.

Trecuseră şapte luni de când pasagerii balonului fuseseră zvârliţi peinsula Lincoln. De atunci, cu toate cercetările lor, nu găsiseră nici o urmă defiinţă omenească. Nici cel mai mic nouraş de fum nu trădase prezenţa unuiom pe suprafaţa insulei. Nici un lucru manual nu dovedea existenţa lui peaceste meleaguri, nici în vremuri mai vechi, nici într-o epocă mai apropiată.Nu numai că insula părea nelocuită, dar totul te făcea să crezi că nici nufusese vreodată locuită. Şi acuma, întregul edificiu de raţionamente cădea înfaţa unui grăunte de metal, găsit în trupul unui inofensiv rozător Într-adevăr, alicea pornise dintr-o armă de foc şi cine altcineva decât o

făptură omenească s-ar fi putut sluji de aşa ceva.Când Pencroff puse alicea pe masă, tovarăşii săi îl priviră foarte miraţi.Toate urmările acestei întâmplări extraordinare, deşi părea neînsemnată, li se înfăţişară înaintea ochilor. Dacă ar fi apărut dintr-o dată o fiinţă supranaturală,nu i-ar fi tulburat mai mult.Cyrus Smith formulă mai întâi toate ipotezele, pe care această întâmplare neaşteptată le ridicase. Luă grăuntele de plumb, îl întoarse, îlpipăi. Apoi, uitându-se la marinar:

— Pencroff, întrebă el, eşti sigur că purcelul rănit de această alice nuavea mai mult de trei luni?

— Cel mult trei luni, domnule Cyrus, răspunse Pencroff hotărât. Când l-am găsit în groapă, mai sugea.

— Atunci, spuse inginerul, se pare că în decursul acestor trei luni a fosttras un foc de puşcă pe insula Lincoln.

— Şi că o alice, adăugă Gédéon Spilett, a lovit, nu însă mortal, acest micanimal.

— Fără îndoială, continuă Cyrus Smith, şi iată ce concluzii trebuie sătragem din această întâmplare: sau insula era locuită înainte de sosireanoastră, sau a debarcat cineva în decursul acestor trei luni. Se pune întrebarea: oamenii aceştia să fi venit de bună voie sau siliţi? Şi cum auvenit? Prin aterisaj sau naufragiu? Această chestiune nu va putea fi lămuritădecât mai târziu. Şi nimic nu ne arată dacă ei sunt europeni sau malaezi,dacă sunt duşmani sau prieteni şi nici nu ştim dacă se mai află pe insulă saudacă au părăsit-o. Dar toate astea sunt prea importante pentru noi, ca să maiputem rămâne mult timp în nesiguranţă.— Pe legea mea, nu! De o mie de ori nu! strigă marinarul, sculându-sede la masă. Nu există alţi oameni afară de noi pe insula Lincoln! Insula nueste mare şi dacă ar fi locuită, am fi întâlnit până acum pe vreunul dinlocuitorii ei!

— Într-adevăr, lucrul pare foarte ciudat, zise Harbert.

— Dar mai curios ar fi, observă reporterul, ca purcelul să se fi născut cualicea în el.

— Afară numai dacă Pencroff n-a avut-o dinainte... spuse serios Nab.

— Ei, asta-i, Nab, răspunse Pencroff. Crezi că stau de şapte luni cu oalice în gură, fără să-mi fi dat seama! Dar unde crezi să o fi ascuns? adăugădeschizând gura mare şi lăsând să i se vadă treizeci şi doi de dinţi minunaţi,puternici şi sănătoşi. Uite-te bine, Nab, şi dacă găseşti un singur dinte găunos în gura mea, îţi dau voie să-mi scoţi şase măsele.

— Într-adevăr, ipoteza lui Nab nu poate fi primită, răspunse Cyrus Smithcare, cu toate grijile sale, nu-şi putu reţine un zâmbet, văzând cât de seriosarăta Pencroff. Ceea ce este sigur, e că în ultimele trei luni s-a tras cu puşcape insulă. Dar totul mă face să cred că fiinţele care au pus piciorul pe acestţărm sau sunt de puţin timp pe aici, sau au fost doar în trecere. Dacă insula ar fi fost locuită, în timp ce o exploram din creştetul muntelui Franklin, am fivăzut străinii sau ne-ar fi zărit ei pe noi. După toate probabilităţile, acum

câteva săptămâni, nişte naufragiaţi au fost aruncaţi de vreo furtună pecoastă. Oricum ar fi, trebuie să lămurim acest lucru.

— Cred că trebuie să procedăm cu băgare de seamă, spuse GédéonSpilett.

— Aceasta este şi părerea mea, răspunse Cyrus Smith, căci dinnefericire mi-este teamă să nu fi debarcat pe insulă piraţi malaezi.

— Domnule Cyrus, întrebă marinarul, n-ar fi mai bine, înainte de a facecercetările noastre, să construim o barcă cu care să plutim pe râu sau sănavigăm de-a lungul coastei? Nu trebuie să ne lăsăm surprinşi, nepregătiţi.

— Ideea dumitale este bună, Pencroff, răspunse inginerul, dar n-avemtimp de pierdut. Ca să facem o barcă, ne trebuie cel puţin o lună.—

O barcă adevărată, într-adevăr, răspunse marinarul, dar noi nu avemnevoie de un vas care să ţină piept mării; în cinci zile mă fac luntre şi puntesă construiesc o pirogă, care să poată pluti pe râul Mercy.— În cinci zile, strigă Nab, să faci o barcă?

— Da, Nab, o barcă indiană.

— De lemn? întrebă Nab nedumerit.

— De lemn, răspunse Pencroff, sau mai bine zis de scoarţă de copac. Încă o dată, domnule Cyrus, vă afirm că luntrea poate fi făcută în cinci zile!

— Să mai aşteptăm cinci zile?... Bine! Fie încă cinci zile! răspunseinginerul.

— Dar până atunci, am face bine să ne păzim straşnic! spuse Harbert.

— Da, da... Aceasta în primul rând, dragii mei, răspunse Cyrus Smith şiv-aş ruga să nu faceţi expediţii de vânătoare decât în împrejurimile Casei deGranit.Cu aceasta, cina se termină într-o atmosferă mai puţin veselă decât începuse.Aşadar, insula era sau fusese locuită şi de alţii, lucru de netăgăduit după întâmplarea cu alicea. Şi pionierii noştri erau foarte îngrijoraţi de aceastădescoperire.Cyrus Smith şi Gecleon Spilett, înainte de a merge la culcare, dezbătură îndelung aceste probleme. Ei îşi puseră întrebarea dacă această întâmplaren-avea oarecare legătură cu împrejurările nelămurite în care fusese salvatinginerul şi alte fenomene ciudate pe care le observaseră în mai multerânduri. Cyrus Smith, după ce cumpăni totul, spuse în sfârşit:

— Dragă Spilett, vrei să ştii părerea mea?

— Da, Cyrus.

— Ei bine, iat-o! Oricât de conştiincios vom explora insula, nu vom găsinimic!A doua zi, Pencroff se şi aşternu pe lucru. Nu era vorba să facă o barcăpropriu-zisă, ci, numai o simplă ambarcaţie, cu fundul plat, cu care puteaunaviga foarte bine pe râul Mercy, mai ales în apropierea izvoarelor sale, undeapa nu era prea adâncă. Bucăţi de scoarţă de copac, prinse una de alta,aveau să alcătuiască vasul care, fiind foarte uşor, putea fi purtat pe umeri, încazul când vor da de unele piedici naturale. Pencroff voia să unească bucăţile de scoarţă prin cuie bine bătute, în aşa fel, încât apa să nu pătrundă în vas.Trebuia deci găsit copacul potrivit. Din fericire, ultimul uragan doborâsecâţiva brazi, a căror scoarţă era foarte potrivită pentru acest lucru.Trunchiurile zăceau la pământ şi mai trebuiau doar curăţate de coajă. Dinpricina uneltelor prea primitive, jupuirea copacilor se făcu destul de greu.

Totuşi izbutiră şi aceasta. În timp ce marinarul şi inginerul îşi vedeau de treaba lor, fără să piardă oclipă, Spilett şi Harbert nu stăteau nici ei degeaba, ocupându-se deaprovizionarea coloniei. Reporterul nu înceta să admire îndemânareatânărului care învăţase să mânuiască cu mare dibăcie arcul şi săgeţile.Harbert se dovedi un bun vânător, foarte îndrăzneţ, şi îşi păstra întotdeaunasângele rece, care face ca omul să nu-şi piardă cumpătul nici când e înprimejdie. Ţinând seama şi de sfatul lui Cyrus Simith, cei doi tovarăşi devânătoare nu se depărtau mai mult de două mile de Casa de Granit, căci şifără a pătrunde prea adânc în pădure puteau doborî destui agutii, cabiai,canguri, pecari. Şi chiar dacă nu se prea prindea nimic în capcane de cândgerul se muiase, crescătoria naturală de iepuri le punea la îndemână prăsilăobişnuită, care singură ar fi putut îndestula întreaga insulă Lincoln.Adesea, în timpul vânătoarei, Harbert discuta cu Gédéon Spilett despre întâmplarea cu alicea şi într-o bună zi — era în ziua de 26 octombrie — îispuse:

— Dar, domnule Spilett, admiţând că ar fi debarcat nişte naufragiaţi peinsulă, nu vi se pare curios faptul că noi nu i-am zărit încă în apropiereaCasei de Granit?

— Foarte curios, dacă mai sunt pe aici, răspunse reporterul, dar foartenormal dacă au plecat.— Aşa că, după părerea dumneavoastră, oamenii aceştia au părăsitinsula? reluă Harbert.

— E mai mult decât probabil, dragul meu, căci dacă ar mai fi pe aici, nuse putea să nu-şi trădeze prezenţa lor prin vreun incident oarecare.

— Dar dacă au putut să plece, observă tânărul, n-au fost naufragiaţi?

— Nu, Flarbert, sau cel puţin au fost ceea ce am numi noi naufragiaţiprovizorii. Este foarte posibil ca o furtună să-i fi aruncat pe insulă, fără să le fiavariat vasul, iar după furtună, ei să fi plecat.— Adevărul este, spuse Harbert, că domnul Smith pare întotdeauna cămai mult se teme de prezenţa altor oameni pe insula noastră, decât că-idoreşte.

— Într-adevăr, — răspunse reporterul, — pe aceste mări nu se plimbădecât piraţii malaezi şi aceştia sunt periculoşi şi trebuiesc ocoliţi.

— Eu mă gândesc, domnule Spilett, că s-ar putea ca într-o buna zi săgăsim totuşi urmele debarcării lor, continuă Harbert, şi atunci poate vom filămuriţi!

— Nu zic nu, copilul meu. O tabără părăsită, un foc stins ne pot da cheiamisterului şi ne-ar putea pune pe urma cea bună. Este ceea ce vom căuta noi

în viitoarea noastră explorare.Această convorbire între cei doi vânători avea loc în pădurea de pe malulrâului Mercy, care se remarca prin brazii ei de toată frumuseţea. Între altele,se găseau acolo minunate exemplare de conifere, foarte înalte, unele avândpână la două sute de picioare, cunoscute în Noua Zeelandă sub numele de„kauri”.

— Mi-a venit o idee, domnule Spilett, spuse Harbert. Dacă aş fi în staresă mă caţăr până în creştetul unui asemenea copac, aş putea observaregiunea pe o rază destul de mare!

— Ideea este bună, răspunse reporterul, dar cum vei putea să te caţăripână în vârful unui astfel de uriaş?— Am să încerc, răspunse Harbert. Îndemânatic şi vioi, tânărul seavântă pe primele ramuri şi apoi putu să se caţăre foarte uşor, ajungândastfel în câteva minute în vârful copacului, care se înălţa deasupra imensei întinderi de verdeaţa, a pădurii.De la această înălţime, privirea îmbrăţişa toată partea sudică a insulei,de la capul Ghearei, până la promontoriul Reptilei. În partea de nord-vest, seridica muntele Franklin, care acoperea o bună parte din orizont.Din observatorul său, Harbert putea să cuprindă cu vederea parteanecunoscută încă a insulei, unde străinii, a căror prezenţă se bănuia, ar fiputut găsi adăpost.Tânărul privi cu cea mai mare atenţie. Pe mare, nimic. Nici un catarg laorizont sau în apele insulei. Totuşi, un masiv de copaci mai ascundea o partea litoralului, unde ar fi putut acosta un vas cu catargele rupte de furtună,rămânând astfel ascuns privirilor lui Harbert.

In mijlocul pădurilor din Far-West, de asemenea, nimic. Pădurea forma oboltă de nepătruns, pe o întindere de multe mile. Nicăieri vreo rarişte sau unluminiş. Nu se putea zări din înălţimi nici cursul râului şi nici locul unde izvoradin coasta muntelui. Poate că mai curgeau şi alte râuleţe spre est, dar nu seputea desluşi nimic.Dar chiar dacă Harbert nu zărea nici o tabără, nu se putea oare să vadămăcar vreo dâră de fum care să semnaleze prezenţa omului? Cel mai micnouraş s-ar fi putut desluşi cât se poate de bine pe cerul limpede.O clipă i se păru lui Flarbert că zăreşte înălţându-se un fum uşor spreapus. Dar, observând partea aceea cu multă luare-aminte, îşi dădu seama căs-a înşelat. Mai cercetă odată cu grijă — şi avea ochi buni. Nu, hotărât, nuera nimic.Harbert coborî din copac şi cei doi vânători se întoarseră la Casa deGranit. Acolo, Cyrus Smith ascultă povestirea tânărului, dând din cap şi fărăsă scoată o vorbă. Se înţelege însă că nu-şi putea spune părerea decât dupăce vor explora în întregime insula.După două zile, la 28 octombrie, avu loc o nouă întâmplare misterioasă.Plimbându-se pe plajă, la două mile de Casa de Granit, Harbert şi Nabavură norocul să pună mâna pe un minunat specimen din ordinulcheloneelor, o broască ţestoasă, neobişnuit de mare, a cărei carapace avea cele mai frumoase reflexe verzui.Harbert zări broasca, ce voia să ajungă la mare, târându-se printrestânci.

— Vino încoace, Nab, vino repede! strigă el. Nab sosi în goană.

— Frumos animal, exclamă el, dar cum să-l prindem?

— Nimic mai uşor, Nab, răspunse Harbert. Să întoarcem broasca pespate şi atunci n-o să mai poată fugi.Simţind primejdia, aceasta îşi trăsese capul şi labele sub carapace,rămânând nemişcată ca o stâncă.Harbert şi Nab vârâră ciomegile lor sub carapacea animalului şi izbutirăcu mare greutate să-l răstoarne pe spate. Broasca ţestoasă era lungă de vreotrei picioare şi cântărea vreo patru sute de livre.

— Minunat! strigă Nab. Ce-o să se mai bucure Pencroff! Într-adevăr, prietenul Pencroff va avea de ce să fie încântat, căci carneaacestor broaşte, care se hrănesc cu mici animale marine, este foartegustoasă. Animalul scosese tocmai capul — foarte mic, turtit, care se lăţeaspre spinare.Şi acum ce facem cu vânatul nostru? întrebă Nab. Nu putem să-l târâmpână la Casa de Granit.Să-l lăsăm aici, fiindcă tot nu poate să se întoarcă, răspunse Harbert, şivom veni să-l luăm cu căruciorul.

— Foarte bine.Totuşi, ca măsură de prevedere, Harbert avu grijă să propteascăanimalul cu doi bolovani. Apoi, cei doi vânători se întoarseră la Casa deGranit, mergând de-a lungul plajei, de pe care valurile se retrăgeau, fiindvremea refluxului. Harbert, dorind să-i facă o surpriză lui Pencroff, nu-i spusenimic de captura lor; două ore mai târziu, se întorceau cu căruciorul la loculunde lăsaseră broasca ţestoasă. Însă aceasta dispăruse!Nab şi Harbert se uitară unul la altul, apoi îşi rotiră privirea în jur. Totuşierau siguri că lăsaseră broasca în acel loc. Tânărul găsi chiar bolovanii cucare o proptise şi prin urmare ştia că nu se înşela.

— Asta-i bună! exclamă Nab. Dar animalele astea nu se pot întoarcesingure.

— Aşa se pare răspunse Harbert, care nu mai înţelegea nimic şi se uitala bolovanii răsturnaţi pe nisip.— Cred că Pencroff are să fie nemulţumit!„Şi domnul Smith va fi poate în mare încurcătură şi nu va şti cum săexplice această dispariţie!” gândi Harbert.

— Bine spuse Nab, ce-ar fi să nu pomenim nimic de această întâmplare?

— Dimpotrivă, Nab, trebuie să spunem totul, răspunse Harbert.Şi amândoi, luând căruciorul pe care îl aduseseră degeaba, se întoarseră la Casa de Granit.Ajunşi în dreptul şantierului, unde inginerul lucra împreună cu marinarul,Harbert le istorisi cele întâmplate.

— Ah, ce neîndemânatici sunt! strigă marinarul. Cum aţi putut să lăsaţisă fugă cel puţin cincizeci de ciorbe?

— Dar, Pencroff, răspunse Nab, nu este vina noastră că a fugit broasca.Ţi-am spus doar că noi am răsturnat-o cu burta în sus!

— Atunci n-aţi răsturnat-o bine! răspunse râzând marinarul.

— Cum bine? strigă Harbert şi îi mai spuse că se îngrijiseră chiar s-o mai împovăreze cu nişte bolovani.— Atunci s-a întâmplat o minune! zise Pencroff.

— Credeam, domnule Cyrus, spuse Harbert, că broaştele ţestoase nu sepot întoarce când sunt răsturnate pe spate, mai ales când sunt foarte, mari.

— Aşa şi este, copilul meu, răspunse Cyrus Smith.

— Atunci ce s-o fi petrecut?

— La ce distanţă de mare aţi lăsat broasca? întrebă inginerul, care îşilăsase lucrul, gândindu-se la această întâmplare.

— La cel mult cincisprezece picioare, răspunse Harbert.

— Şi era vremea refluxului?

— Da, domnule Cyrus.

— Ei bine, răspunse inginerul, ceea ce broasca nu putea să facă peuscat, se poate să fi făcut în apă. Ea s-o fi întors în momentul când asurprins-o fluxul şi s-a înapoiat liniştită în mare.

— Ah, cât de neîndemânatici suntem! exclamă Nab.

— Tocmai ce vă spuneam şi eu! adăugă Pencroff.Cyrus Smith dăduse această explicaţie, ce putea fi fără îndoială primităca atare, dar nimeni n-ar fi putut să afirme că era convins de acest lucru.

Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 01

Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 01

de Jules Verne

Biografie

Opera