Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 11

de Jules Verne

CAPITOLUL XI

Mister. Convalescenţa lui Harbert. Colţuri încă necunoscute ale insulei.Pregătiri de plecare. Prima zi. Noaptea. A doua zi. Perechea de casoari.Urme de paşi în pădure. Pe promontoriul Reptilei.

Gédéon Spilett deschise cutioara. Ea conţinea vreo două sute de micibuline albe, din care duse câteva la gură. Amărăciunea lor îi înlătură oriceşovăială, ţinea în mână o cutie plină cu buline preţioase de chinină, cel maibun leac împotriva acceselor periodice de friguri.Trebuiau să-i administreze lui Harbert, fără întârziere, medicamentul. Maitârziu vor afla ei cum ajunsese chinina acolo.

— Daţi-mi repede cafea, ceru Gédéon Spilett. Peste câteva minute Nabaducea o ceaşcă aburândă. Gédéon Spilett amestecă vreo zece grame dechinină în lichid şi izbuti să-l facă pe Harbert să înghită amestecul.Era şi timpul, căci al treilea acces se putea ivi oricând.Accesul însă nu avea să se mai ivească niciodată!Speranţa înflorea din nou în sufletele tuturor. Puterea misterioasăapăruse din nou, într-o clipă de grea cumpănă, când nu se mai aşteptau laajutorul ei!...Peste câteva ore, Harbert dormea liniştit şi pionierii putură discuta întâmplarea. Intervenţia necunoscutului era mai limpede ca oricând. Dar cumpătrunsese el în timpul nopţii până în Casa de Granit? Lucrul era cu totul deneînţeles, după cum de neînţeles era întreaga purtare a „spiritului ocrotitor” alinsulei. În tot timpul zilei, Harbert primi din trei în trei ore câte o doză de sulfat dechinină.A doua zi, băiatul se şi simţea ceva mai bine. Fără îndoială, nu eravindecat, căci febrele intermitente sunt supuse revenirilor, dar acum pionieriiaveau cu ce să-l îngrijească, aveau la îndemână medicamentul care letrebuia! Şi desigur că şi acel care-l adusese nu se afla departe! Inimile tuturor erau pline de speranţă.Şi oamenii nu se înşelau.

Zece zile mai târziu, la 20 decembrie, Harbertintră în convalescenţă. Era desigur foarte slab şi ţinut la un regim sever, dar accesele nu mai apărură. De altfel, băiatul respecta cu sfinţenie tot ce i sespunea, dorind din tot sufletul să se facă bine.Pencroff arăta şi el ca un om scăpat de la moarte. Era nebun de fericire,aiura parcă, iar pe Gédéon Spilett nu-l mai numea decât „doctorul Spilett”.Nu le mai rămânea decât să dea de adevăratul medic.

— Las’ că-l găsim noi repeta marinarul.Un lucru era sigur, oricare ar fi fost omul, trebuia să se aştepte caPencroff să-l strângă în braţe cu putere, ca un adevărat marinar.Odată cu luna decembrie, luă sfârşit şi anul 1867, an plin de grele încercări pentru locuitorii insulei Lincoln. Anul 1868 începu cu o vreme minunată şi cu nişte călduri tropicale, pe care, din fericire, briza mării maiizbutea să le domolească. Harbert prindea noi puteri şi de pe patul lui, aşezatla fereastră, trăgea în plămâni aerul sănătos încărcat cu sare, care îi dădeasănătate. Începuse să mănânce, şi Nab îi pregătea nişte mâncăruri minunate,uşoare şi gustoase.

— Mai, mai să-mi pară rău că n-am tras să mor, spunea Pencroff. În tot timpul acesta, ocnaşii nu se mai arătaseră prin jurul Casei deGranit. De la Ayrton n-aveau nici o ştire. Totuşi, inginerul şi Harbert maitrăgeau nădejdea să-l regăsească într-o zi, deşi tovarăşii lor nu se mai îndoiau de moartea lui. Îşi dădeau însă cu toţii seama că nu puteau trăi înasemenea nesiguranţă şi erau hotărâţi să înfăptuiască expediţia lor, de îndată ce băiatul se va simţi bine. Trebuiau totuşi să mai aştepte o lună celpuţin, căci aveau nevoie de toate forţele coloniei, pentru a putea doborî peocnaşi.Lui Harbert îi mergea din ce în ce mai bine. Congestia ficatului dispăruseşi rănile lui puteau fi socotite pe de-a-ntregul vindecate. În cursul lunii ianuarie munciră mult pe platoul Grande-Vue, dorind sămai salveze din rămăşiţele recoltei de grâu şi legume, pe care voiau să lefolosească drept seminţe pentru recolta viitoare. Cât despre refacereacoteţelor, a morii şi grajdurilor, Cyrus Smith socoti că era mai bine să maiaştepte. În timp ce tovarăşii lui şi el vor fi departe, ocnaşii erau în stare săviziteze din nou platoul şi, după obiceiul lor, să prade şi să incendieze iar totul. De aceea, aveau de gând să înceapă aceste lucrări după curăţireainsulei de răufăcători.Pe la mijlocul lunii ianuarie, tânărul convalescent începu să se scoale dinpat câteva ore pe zi. Puterile îi creşteau văzând cu ochii, ajutat fiind de naturalui robustă. Harbert împlinise optsprezece ani. Era înalt şi făgăduia să devinăun bărbat frumos şi vânjos. Începând de atunci, merse cu paşi repezi spre însănătoşire, sub supravegherea atentă şi îngrijirea severă a „doctoruluiSpilett”.Către sfârşitul lunii ianuarie, Harbert cutreiera platoul Grande-Vue şiplaja. Câteva băi de mare, făcute în tovărăşia lui Pencroff şi a lui Nab, îigrăbiră întremarea. Cyrus Smith socoti că venise timpul să hotărască ziuaplecării. Aleseră data de 15 februarie. Nopţile foarte înstelate ale anotimpuluiaveau să le uşureze cercetările pe întreg cuprinsul insulei. Începură pregătirile destul de importante pentru această călătorie.Pionierii juraseră să nu se mai întoarcă la Casa de Granit înainte de a fiomorât pe ocnaşi şi a-l fi regăsit pe Ayrton, dacă mai trăia. Pe de altă parte,erau hotărâţi să descopere ascunzătoarea necunoscutului, care veghea cuatâta grijă asupra lor.Pionierii noştri cunoşteau bine toată coasta răsăriteană a insulei, de lacapul Ghearei până la capul Mandibulelor, mlaştina Tadornelor, împrejurimilelacului Grant, pădurea Jacamarului, între cursul râului Mercy şi al PârâuluiRoşu, după cum cunoşteau şi o parte din povârnişurile de la poalele munteluiFranklin, unde îşi aşezaseră stâna.

Ei mai cercetaseră, dar nu îndeajuns, litoralul golfului Washington, de lacapul Ghearei până la promontoriul Reptilei, mlaştinile şi regiunea împăduritădin vest, precum şi nesfârşitele dune, care se terminau la botul căscat algolfului Rechinului.Pionierii nu cercetaseră însă deloc pădurile întinse care acopereaupeninsula Serpentină, ţărmul drept al râului Mercy, ţărmul stâng al râuluiCascadei, văile şi povârnişurile întortochiate de la estul, nordul şi sudulmuntelui Franklin, unde existau desigur multe ascunzişuri adânci. Erau decicâteva mii de acri de teren, care trebuiau cercetate.Hotărâră să înceapă cu Far-West-ul în aşa fel, încât să cuprindă totţărmul drept al râului Mercy. Poate că ar fi fost mai nimerit să se îndrepte mai întâi spre stână, unde se temeau că se instalaseră din nou ocnaşii, fie ca săse adăpostească acolo, fie ca să prade. Se putea însă întâmpla ca să ajungăacolo prea târziu, şi să găsească totul devastat. Iar dacă piraţii aveau degând să stea ascunşi, era timp oricând să-i prindă, chiar în bârlog.Pionierii hotărâră deci, după ce se sfătuiseră, să se îndrepte sprepromontoriul Reptilei, mergând prin pădure. Aveau de gând să-şi deschidădrum cu toporul, croind astfel primul traseu al şoselei, care avea să legeCasa de Granit cu extremitatea peninsulei, pe o lungime de 16 —17 mile.

Căruţa era în bună stare. Onaggaşii, bine odihniţi, puteau să umble mult. Încărcară căruţa cu alimente, îmbrăcăminte, vase de bucătărie, unelte de totfelul, precum şi arme şi muniţii, alese cu grijă din arsenalul atât de bogat alCasei de Granit. Pionierii ştiau că ocnaşii puteau fi ascunşi în pădure şi că, înmijlocul acestor desişuri, nu era greu să-i nimerească un glonte. De aceeatrebuiau să ţină seama de acest lucru şi să nu se despartă, orice s-ar fi întâmplat.Hotărâră să nu lase pe nimeni la Casa de Granit. Top şi Jup făceau şi eiparte din expediţie. Locuinţa lor din mijlocul stâncilor se putea păzi şi singură.Ziua de 14 februarie, ajunul plecării, cădea într-o duminică. Ea fuconsacrată în întregime odihnei. Harbert, vindecat, dar încă slab, avea un locrezervat în căruţă.A doua zi, în zori, Cyrus Smith luă toate măsurile ca să pună Casa deGranit la adăpost de orice invazie. Scările pe care le folosiseră odinioară furăduse la Cămin, unde le îngropară adânc în nisip. Aveau să se slujească deele la întoarcere, deoarece scripetele ascensorului fusese demontat. Pencroff rămase ultimul în Casa de Granit, pentru a termina operaţia, apoi coborî pe ofrânghie, pe care o strânseră după aceea, împiedicând astfel orice legătură între terasa casei şi plajă.Vremea era minunată.

— O să fie o zi călduroasă! spuse reporterul vesel.

— Nu-i nimic, doctore Spilett, răspunse Pencroff, vom merge pe subcopaci, aşa că nici nu vom zări soarele!

— Să pornim! zise inginerul.Căruţa îi aştepta pe ţărm, lângă Cămin. Reporterul era de părere caHarbert să ia loc în ea, cel puţin în primele ore ale călătoriei, şi tânărul s văzu nevoit să se supună sfatului doctorului său.Nab luă onaggaşii de căpăstru. Cyrus Smith, reporterul şi marinarulmergeau înainte. Top sărea vesel de colo până colo. Harbert îl pofti în căruţăşi pe Jup, care primi fără să se lase rugat. În cele din urmă, grupul se puse înmişcare.Căruţa ocoli cotul râului Mercy şi, după ce urcă malul stâng, cale de omilă, trecu podul care lega platoul cu drumul spre portul Balonului. Lăsânddrumul în stânga lor, pionierii se afundară în uriaşele păduri ale regiunii Far-West. Primele două mile, căruţa se mişcă uşor, copacii fiind mai răsfiraţi; dincând în când, erau nevoiţi să taie câteva liane sau mărăcini, fără ca mersullor să fie stânjenit de vreo piedică mai serioasă.Frunzişul des al copacilor ţinea umbră şi răcoare. Cât cuprindeau cuochii se întindeau desişuri mari de brazi „douglas”, dragonieri şi alte esenţecunoscute, în care forfotea lumea păsărilor obişnuite ale insulei: tetra, jacamari, fazani şi tot solul de papagali zgomotoşi zburau de colo până colo.Prin iarbă alergau canguri, agutii şi cabiai, amintind pionierilor de primeleexcursii făcute pe insulă.

— Mi se pare totuşi, spuse Cyrus Smith, că toate vieţuitoarele astea, fiecu pene, fie cu păr, sunt mai sperioase ca altădată. Se vede că pădurea afost cutreierată de ocnaşi şi sunt sigur că în curând vom găsi şi urmele lor. Într-adevăr, găsiră urme în nenumărate locuri. Mai mult sau mai puţinproaspete, toate dovedeau trecerea piraţilor. Ici, copaci crestaţi, pentru a însemna desigur drumul, colo urmele unui foc, mai departe urme de paşirămase în locuri mocirloase. Totuşi, nimic nu indica o tabără stabilă.Inginerul îşi sfătuise tovarăşii să nu vâneze. Împuşcăturile ar fi pututatrage atenţia ocnaşilor, dacă aceştia se mai aflau în pădure, iar vânătorii ar fifost ispitiţi să se depărteze de căruţă, umblând răzleţi, lucru cu totulneîngăduit.Spre sfârşitul zilei, începură să înainteze mai greu. În unele locuri,pionierii se văzură nevoiţi să doboare copaci pentru a-şi croi drum. Înainte dea pătrunde în desişuri, inginerul avea grijă să-i trimită pe Top şi Jup încercetare. Cele două animale îşi îndeplineau conştiincios sarcina, astfel căinginerul înainta liniştit, ştiind că prin locurile cercetate de ele nu va întâlnifiare sau ocnaşi, tot atât de primejdioşi ca şi fiarele. În prima seară, pionierii poposiră la opt mile depărtare de casa lor, pemalurile unui mic afluent al râului Mercy, pe care nu-l cunoscuseră încă şicare făcea parte din reţeaua de ape ce dădeau atâta fertilitate acestor pământuri.Cinară cu poftă, căci erau înfometaţi, şi apoi luară toate măsurile pentrua petrece o noapte liniştită. Inginerul s-ar fi mulţumit să aprindă focuri în jurultaberei, dacă ar fi avut de-a face doar cu animale sălbatice, jaguari sau altefiare; ocnaşii însă ar fi fost mai curând atraşi decât opriţi de aceste flăcări,aşa că socoti mai potrivit să se culce cu toţii pe întuneric.Paza fu bine întocmită. Doi dintre pionieri vegheau în acelaşi timp şi dindouă în două ore hotărâră să fie schimbaţi de alţi doi tovarăşi ai lor. Şi cum,

în ciuda protestelor sale, Harbert nu fu lăsat să facă de gardă. Pencroff cureporterul şi inginerul cu Nab vegheară pe rând în împrejurimile taberei. Întunericul ţinu doar câteva ore, pricinuit mai curând de desişul denepătruns al ramurilor, decât de lipsa soarelui. Tăcerea fu tulburată din când în când de urletele răguşite ale jaguarilor şi de strigătele maimuţelor, carepăreau să-l supere mult pe Jup.

Noaptea trecu în linişte, iar a doua zi, la 16februarie, pionierii îşi reluară mersul încet prin pădure. În ziua aceea străbătură doar şase mile, căci la fiecare pas erau nevoiţisă-şi croiască drum cu topoarele. Procedând ca nişte pionieri adevăraţi,călătorii cruţau copacii mari şi frumoşi, care de altfel ar fi cerut sforţări uriaşedin partea lor, doborând mai curând puieţii, astfel că drumul lor ocolea şişerpuia mereu. În cursul acelei zile, Harbert descoperi soiuri noi de copaci, cum erauferigile arborescente, cu frunze frumos aşezate, şi roşcovi cu fructe dulci,lunguieţe, care plăcură mult onaggaşilor. Mai găsiră şi nişte conifereminunate din specia „kauri”. Uriaşii aceştia, ale căror conuri verzi se ridicaupână la două sute de picioare, creşteau în pâlcuri izolate. Coniferele acesteacreşteau în număr mare în Noua Zeelandă şi erau la fel de vestite ca şi cedriidin Liban. Specii noi de animale nu se vedeau.

Zăriră însă, de departe, fărăsă se poată apropia de ele, o pereche de păsări de origine australiană, un felde casoari, numiţi „emu”. Aveau vreo cinci picioare înălţime, erau acoperiţi cupene cafenii şi cocoţaţi pe picioroange lungi. Top se repezi la ele, dar casoariio luară la fugă, depărtându-se cu uşurinţă, deoarece goneau nemaipomenitde repede.Mai găsiră câteva urme ale ocnaşilor. Lângă un foc, care părea stins decurând, pionierii descoperiră nişte urme de ghete, pe care le cercetară cumultă atenţie. Măsurându-le una după alta în lăţime şi în lungime, ei aflarăcinci urme deosebite. Cei cinci ocnaşi poposiseră fără îndoială aici; dar pionierii nu o găsiră pe a şasea, cea pe care o căutau şi care ar fi fost apiciorului lui Ayrton.

— Ayrton nu-i cu ei! spuse Harbert.

— Nu, răspunse Pencroff, şi asta înseamnă că ticăloşii l-au omorât.Păcat că n-au o vizuină a lor, unde să-i înconjurăm ca pe nişte fiare sălbatice!

— Nu stau pe loc, ci, pe cât se pare, rătăcesc de ici, colo, răspunsereporterul. Socot, se vede, că e mai bine aşa, până ce vor deveni stăpâniiinsulei.

— Stăpânii insulei? răcni marinarul. Stăpânii insulei? Vocea i sesugruma, ca şi când o mână de fier i-ar fi strâns gâtul.Spuse apoi cu un glas mai potolit:

— Ştiţi, domnule Cyrus, ce glonte am eu în puşcă?

— Nu, Pencroff.

— Acela care a străbătut pieptul lui Harbert şi vă dau cuvântul meu căglontele ăsta îşi va nimeri ţinta!Dar această dreaptă răzbunare tot nu l-ar fi putut învia pe Ayrton, şi dincercetarea urmelor se părea că, din nefericire, nu mai era nici o nădejde să-l mai revadă vreodată! În seara aceea, poposiră la paisprezece mile de Casa de Granit şi CyrusSmith socoti că-i mai despart doar cinci mile de capul Reptilei. Într-adevăr, pionierii ajunseră a doua zi la capătul peninsulei.Străbătuseră pădurea în toată lungimea ei, dar nu găsiseră nici un semn caresă le arate unde era ascunzişul ocnaşilor sau ascunzişul şi mai tainic almisteriosului necunoscut.

Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 11

Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 11

de Jules Verne

Biografie

Opera