Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 18

de Jules Verne

CAPITOLUL XVIII

Pencroff nu mai are nici un fel de îndoială. Vechiul punct de scurgere allacului. O coborâre sub pământ. Drumul prin granit. Top dispare.Peştera centrală. Puţul inferior. Mister. Cu lovituri de târnăcop. Întoarcerea.

Planul lui Cyrus Smith izbutise, dar după cum îi era obiceiul, el nu-şimanifestă satisfacţia şi rămase pe gânduri, cu buzele strânse şi privirea fixă.Harbert era entuziasmat. Nab sărea în sus de bucurie. Pencroff îşi clătinamereu capul mare şi murmura:— Ei, inginerul nostru ştie ce face!Nitroglicerina acţionase într-adevăr cu putere. Spărtura făcută în malullacului era atât de mare, încât volumul apelor care năvăleau pe aici era celpuţin de trei ori mai mare decât acela care se scurgea mai înainte prinpunctul de absorbţie natural. Rezultatul fu că, scurt timp după explozie,nivelul apelor scăzu cu două picioare.Pionierii se întoarseră la Cămin ca să-şi ia târnăcoape, ciomege, frânghiidin fibre, o scăpărătoare şi iască. Apoi, împreună cu Top, se înapoiară peplatou. Pe drum, marinarul nu se putu abţine să-i spună inginerului:

— Domnule Cyrus, vă daţi seama cred, că puteţi face să sară în aer întreaga insulă cu minunata licoare pe care aţi pregătit-o?

— Fără nici o îndoială, şi insula, şi continentele, şi întreg pământul,răspunse Cyrus Şrnith. Depinde doar de cantitate

— Nu s-ar putea întrebuinţa nitroglicerină la încărcarea armelor de foc? întrebă marinarul.— Nu, Pencroff, este o substanţă prea puternică. Dar cred că vom izbutisă fabricăm praf de puşcă, având la îndemână acid azotic, salpetru, sulf şicărbune. Din nefericire, însă, nu avem arme.

— O, domnule Cyrus, răspunse marinarul, cu puţină voinţă!...Hotărât lucru, Pencroff ştersese cuvântul „imposibil” din vocabularullocuitorilor de pe insula Lincoln.Ajunşi pe platoul Grande-Vue, pionierii se îndreptară grăbiţi spre vechiulpunct de scurgere al apelor, a cărui gură trebuia să fie descoperită. Canalultrebuia să fi devenit şi el practicabil prin retragerea apelor, aşa că nu le va figreu să pătrundă înăuntru.

În câteva minute, pionierii atinseră malul inferior al lacului, şi o singurăprivire fu de ajuns să le arate că explozia le îndreptăţise aşteptările. Într-adevăr, în peretele de granit al lacului, dezgolit acum de ape, sevedea deschizătura căutată. O platformă îngustă, ce ieşise la iveală prinretragerea apelor, făcea cu putinţă să se ajungă la el. Gura de scurgere aveaaproape douăzeci de picioare lăţime, dar înălţimea ei nu trecea de douăpicioare. Era cât o gură de canal, pe marginea unui trotuar. Greu să intriprintr-o astfel de deschizătură, dar Nab şi Pencroff îşi luară târnăcoapele şi, în mai puţin de o oră, o măriră îndeajuns ca să se poată trece prin ea.Inginerul se apropie, observând pereţii canalului, care în partea luisuperioară aveau o înclinare de aproximativ 35°. Cu condiţia ca panta să nuse mărească mai departe, drumul era deci accesibil, permiţându-le săcoboare până la nivelul mării. Dacă interiorul masivului ascundea vreocavitate mai mare, ceea ce era foarte posibil, pionierii vor găsi mijlocul de a întrebuinţa acea peşteră.

— Ei, domnule Cyrus, ce mai aşteptăm? întrebă marinarul nerăbdător.Nu vedeţi că Top ne-a luat-o înainte?

— Să pătrundem, răspunse inginerul. Dar ne trebuie lumină. Nab, du-teşi taie câteva crengi răşinoase.Nab şi Harbert se repeziră spre malurile lacului, umbrite de pini şi alteconifere, şi se întoarseră repede, aducând nişte crengi pe care le prefăcură întorţe, aprinzându-le cu amnarul. Apoi, pionierii, cu Cyrus Smith în frunte,intrară în canalul întunecos, care până nu de mult era năpădit de apelelacului.Contrar celor ce s-ar fi putut bănui, diametrul canalului se lărgea din ce în ce mai mult, aşa încât exploratorii izbutiră foarte curând să coboare, fărăsă mai fie siliţi să se aplece. Granitul, ros de ape din timpuri străvechi, eralunecos şi trebuiau să bage de seamă cum păşeau ca să nu cadă.

Pentrumai multă siguranţă, pionierii se legaseră unul de celălalt cu o frânghie, aşacum fac excursioniştii în munţi. Din fericire, câteva colţuri ale peretelui degranit alcătuiau adevărate trepte, făcând coborârea mai puţin primejdioasă.Pe stânci, mai atârnau picături de apă, care răsfrângeau lumina torţelor şidădeau impresia că pereţii sunt acoperiţi cu nenumărate stalactite. Inginerulle cercetă granitul negru, dar nu zări nici o zgârietură, nici o falie. Masastâncii era compactă şi fără pori. Canalul exista probabil de când exista şiinsula şi era de origine vulcanică, nefiind săpat de ape cum s-ar fi pututbănui. Pe pereţi se mai vedeau urme ale trecutului vulcanic, ce rezistaserăacţiunii apelor.Pionierii coborau foarte încet. Ei se simţeau tulburaţi de faptul că seaventurau astfel în adâncimea unui masiv de granit, pe care nimeni nu-l maicercetase până atunci. Oamenii noştri nu vorbeau, dar poate că tuturor letrecu prin gând că s-ar putea ca vreo caracatiţă sau alt cefalopod uriaş să sefi introdus în cavitatea interioară, care avea legătură cu marea. De aceea,trebuiau să înainteze cu multă băgare de seamă.Afară de asta, Top mergea în fruntea micului grup şi se puteau bizui pe inteligenţa lui, ştiind că va da sigur alarma, dacă va fi nevoie.După ce coborâră vreo sută de picioare, urmând un drum întortochiat,Cyrus Smith, care mergea în frunte, se opri şi tovarăşii săi îl ajunseră dinurmă. Locul în care se opriseră era o scobitură, formând o peşteră de mărimemijlocie.

Picături de apă cădeau de pe boltă, dar ele nu proveneau dintr-oinfiltraţie care străbătea masivul. Erau pur şi simplu ultimele urme lăsate detorentul care se rostogolise atâta vreme prin acest canal, iar din aerul puţinumed, nu se deosebea nici o emanaţie rău mirositoare.

— Ei bine, dragul meu Cyrus, rosti Gédéon Spilett, iată un loc retras,bine ascuns în aceste adâncimi, dar care la urma urmelor nu poate fi locuit.

— Dar de ce nu? întrebă marinarul.

— Pentru că această grotă este prea mică şi prea întunecoasă!

— N-am putea oare s-o mărim, să săpăm nişte deschizături pe unde săpătrundă lumina zilei şi aerul? întrebă Pencroff, care nu se mai îndoia denimic.

— Să cercetăm mai departe, zise Cyrus Smith. Poate că mai la valenatura ne-a economisit această muncă.

— Adevărat, abia am făcut o treime din drum, observă Harbert.

— Aproximativ o treime, răspunse Cyrus Smith. Nu uitaţi că noi amcoborât o sută de picioare de la gura tunelului, şi se poate foarte bine ca la osută de picioare mai jos...

— Dar unde e Top? întrebă Nab, întrerupându-l pe Cyrus.Căutară în peşteră. Câinele nu era acolo.— Desigur şi-a continuat drumul, zise Pencroff.

— Să-l ajungem, hotărî Cyrus Smith. Continuară coborârea. Inginerulobserva cu luare-aminte deviaţiile suferite de canalul de scurgere al apei şi cutoate ocolurile pe care le făcea, îşi dădea destul de uşor seama de direcţiagenerală, care ducea spre mare.Exploratorii mai coborâseră vreo cincizeci de picioare, când, atenţia le fuatrasă de sunete îndepărtate, care veneau din adâncurile masivului. Se oprirăascultând. Sunetele, venind de-a lungul canalului aşa cum vine vocea printr-un tub acustic, le ajungeau clare la urechi.

— Latră Top! strigă Harbert

— Da, răspunse Pencroff, viteazul nostru câine latră şi pare furios!

— Avem cu noi lăncile noastre cu vârful de fier, spuse Cyrus Smith. Săfim cu ochii în patru şi, înainte!— Devine din ce în ce mai interesant drumul acesta, murmură GédéonSpilett la urechea marinarului, care făcu un semn afirmativ.Cyrus Smith şi tovarăşii săi se grăbiră să alerge în ajutorul câinelui.Lătratul lui Top se auzea din ce în ce mai tare. Se simţea în vocea luisacadată o furie ciudată. Să se fi luptat oare cu vreun animal căruia îistânjenise odihna? Fără a se mai gândi la pericolul care i-ar putea pândi,exploratorii se simţeau cuprinşi de o grozavă curiozitate. Ei nu mai coborauprin canal, ci lunecau, ca să zicem aşa, de-a lungul peretelui şi, în câtevaminute, îl găsiră pe Top la vreo şaizeci de picioare mai jos, unde canalul dădea într-o peşteră măreaţă, în care Top se învârtea pe loc, lătrând cu furie.Pencroff şi Nab îşi ridicară torţele, care, aruncând puternice fâşii de lumină,scoteau la iveală toate ieşiturile granitului.

Cyrus Smith, Gédéon Spilett şiHarbert, cu lăncile ridicate, aşteptau pregătiţi orice întâmplare neplăcută.Uriaşa peşteră era goală. Exploratorii o străbătură în toate direcţiile,negăsind nimic, nici un animal. Şi, cu toate acestea, Top continua să latre.Nici mângâierile, nici ameninţările nu-l putură linişti.

— Trebuie să fie pe undeva o ieşire, prin care se scurgeau apele lacului în mare, zise inginerul.

— Aşa-i, răspunse Pencroff. Să băgăm de seamă să nu cădem în vreogaură.

— Du-te, Top, du-te! strigă Cyrus Smith.Câinele, aţâţat de cuvintele stăpânului său, alergă spre capătul opus alpeşterii şi acolo începu să latre mai tare.Pionierii îl urmară şi, la lumina torţelor, zăriră gura unui adevărat puţ,care se deschidea în masivul de granit. Pe acolo se scurgeau deci apele,care se rostogoleau altădată în adâncurile masivului; de data aceasta, nu maiera vorba de un canal oblic, ci de un puţ perpendicular, în care nu puteau săse aventureze.Aplecară torţele deasupra deschizăturii. Nu se vedea nimic.

Cyrus Smithdesprinse o creangă aprinsă şi o zvârli în adânc. Sfârâind răşina, care începusă ardă în cădere cu o flacără mai vie, lumină interiorul puţului, totuşi pionieriinu zăriră nimic. În cele din urmă, flacăra se stinse cu un sfârâit uşor, caredovedea că atinsese suprafaţa unei ape, desigur nivelul mării.Calculând durata căderii, inginerul trase concluzia că adâncimea puţuluiera de vreo nouăzeci de picioare.Prin urmare, solul cavernei era aşezat la nouăzeci de picioare deasupranivelului mării.

— Iată locuinţa noastră, spuse Cyrus Smith.

— Dar parcă a mai fost locuită înainte de o fiinţă oarecare, răspunseGédéon Spilett, care încă nu era lămurit.

— Ei, bine, fiinţa aceea, amfibie sau ce-o fi fost, a fugit prin deschizăturapuţului, răspunse inginerul, şi ne-a lăsat nouă locul.

— Nu ştiu ce o fi fost, adăugă marinarul, dar tare aş fi vrut să fiu eu înlocul lui Top acum un sfert de oră. Sunt sigur că n-a lătrat el degeaba!Cyrus Smith îşi privi câinele şoptind:

— Da, cred că Top ştie mai multe decât noi în multe privinţe.Totuşi, dorinţa pionierilor noştri fusese în parte împlinită. Aveau la îndemână o peşteră mare, atât de mare încât, la lumina torţelor pe care leaveau cu ei, nu puteau să-i vadă marginile. Dar, fără îndoială că nu va fi greus-o împartă în camere de locuit, cu ajutorul unor pereţi despărţitori decărămidă. Şi cu toate că nu va arăta chiar ca o casă, vor face însă dinaceastă spaţioasă grotă un frumos apartament. Apele scurse nu se maiputeau întoarce. Locul le aparţinea.Rămâneau de rezolvat două probleme: mai întâi, luminarea cavernei,care era săpată într-un bloc masiv, închis de jur împrejur, şi al doilea,posibilitatea de a o face mai accesibilă. În ceea ce priveşte lumina, nici nuputea fi vorba să vie pe sus, deoarece masivul de granit avea o grosime maredeasupra boltei. Dar pionierii se gândeau că poate le va fi cu putinţă săstrăpungă peretele care se ridica în faţa mării. În timpul coborârii, ţinândseama de înclinarea canalului, Cyrus Smith apreciase cu oarecareaproximaţie şi lungimea acestuia şi ajunsese la convingerea că în partea cedădea spre mare, masivul de granit nu era prea gros. Dacă lumina se vaobţine în felul acesta, în acelaşi fel îşi vor uşura şi accesul, căci acolo undevor putea deschide o fereastră, tot în acea parte şi cu aceeaşi uşurinţă vor putea deschide şi o uşă. Mai rămânea de făcut o scară în afară.Cyrus Smith expuse aceste planuri tovarăşilor săi.

— Atunci, domnule Cyrus, să ne apucăm de treabă, spuse Pencroff. Amun târnăcop şi voi şti să trec prin acest perete. Unde trebuie să lovesc?

— Aici, răspunse inginerul, arătând marinarului în peretele dinspre ţărmo adâncitură destul de mare, care făcea ca zidul să fie mai subţire în acel loc.Pencroff atacă granitul şi, mai bine de o jumătate de ceas, la luminatorţelor, sfărâmăturile zburară în jurul său. Piatra scapără sub târnăcop. Cândmarinarul obosi, Nab îi luă locul. Apoi, urmă Gédéon Spilett.După două ceasuri de muncă încordată, când se părea că târnăcopul nuputea totuşi să răzbească, la o ultimă lovitură puternică a lui Gédéon Spilett,peretele fu străpuns. În aceeaşi clipă, zbură şi târnăcopul din mâinile luiGédéon Spilett.

— Ura! şi iarăşi ura! strigă Pencroff.Peretele străpuns nu avea decât trei picioare grosime. Cyrus Smith priviprin deschizătură: în faţa lui se întindeau ţărmul, mica insulă din faţă, iar maideparte imensitatea oceanului.Prin această gaură destul de mare, căci stânca se sfărâmase foartemult, lumina, năvălind în şuvoaie şi revărsându-se în minunata cavernă,producea un efect magic! Dacă în partea stângă, pe o lungime de o sută depicioare grota nu măsura mai mult de treizeci de picioare în înălţime şi lăţime,pe partea dreaptă, dimpotrivă, era uriaşă şi bolta ei se rotunjea la o înălţimede peste optzeci de picioare, fiind susţinută în întregime de numeroşi stâlpide granit, aşezaţi într-o ordine sălbatică, ce te impresiona. Şi toată aceastăfrumuseţe nu era decât opera naturii! Ea singură săpase acest feeric palat într-un masiv de granit.Pionierii erau încremeniţi de admiraţie. Acolo unde crezuseră că nu vor găsi decât o îngustă cavitate, ei găsiră un fel de palat miraculos!Strigăte de uimire izbucniră din toate piepturile. Uralele răsunau şi sepierdeau din ecou în ecou în fundul întunecoaselor cupole.

— Ah, prieteni strigă Cyrus Smith. După ce vom face să pătrundă maimultă lumină în interiorul acestui masiv, după ce ne vom împărţi în parteastângă camerele, magaziile şi cămările, va mai rămâne încă spaţiu în aceastăgrotă minunată, în care vom face sală de studii şi muzeu!

— Şi ce nume îi vom da? întrebă Harbert.

— Casa de Granit, răspunse Cyrus Smith, denumire pe care tovarăşii săio primiră cu noi urale. În acea clipă, torţele erau pe terminate, şi cum pentru reîntoarceretrebuiau să se urce pe vârful platoului, trecând din nou prin tunel, hotărâră săamâne pentru a doua zi lucrările de amenajare a noii locuinţe. Înainte de a pleca, Gyrus Smith se mai aplecă o dată deasupra întunecosului puţ, care cobora perpendicular până la nivelul mării. El ascultăcu luare-aminte.

Nu se auzea nici un zgomot, nici măcar cel al apelor, pecare marea tulburată le agita uneori până la aceste adâncimi. Inginerularuncă încă o torţă aprinsă. Pereţii puţului se luminară o clipă, dar nici dedata aceasta nu văzu nimic suspect. Şi chiar dacă s-ar fi aflat pe acolo vreunmonstruos animal marin, surprins de retragerea neaşteptată a apelor, fugisedesigur în larg, prin conducta subterană care prelungea sub plajă vecheacale de scurgere a apelor lacului, înainte de a li se fi deschis o nouărevărsare.Totuşi, inginerul asculta nemişcat, cu urechea atentă, cu privireacufundată în abis, cu răsuflarea oprită.Marinarul se apropie atunci de el şi atingându-i braţul îi spuse:

— Domnule Smith!

— Ce doreşti, prietene? răspunse inginerul, ca şi când ar fi revenit dintr-o ţară a visului.

— În curând se vor stinge torţele.

— Să mergem! spuse Cyrus Smith.Micul grup părăsi caverna şi începu să urce de-a lungul întunecosuluicanal. Top încheia grupul, mârâind din timp în timp. Urcuşul fu cam greu. La jumătatea înălţimii acestei lungi scări de granit, pionierii se opriră câteva clipe în grota superioară, care forma un fel de palier. Apoi reîncepură urcuşul. În curând se simţi o adiere de aer proaspăt. Picăturile de apă, uscateprin evaporare, nu mai scânteiau pe pereţi. Torţele fumegând începeau săpâlpâie tot mai slab. Aceea pe care o purta Nab se stinse. Pentru a nu seaventura în mijlocul beznei adânci trebuiau să se grăbească. În clipa în care se stingea şi torţa marinarului, Cyrus Smith şi tovarăşiisăi ieşiră la lumina zilei. Era puţin înainte de ora patru.

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 18

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 18

de Jules Verne

Biografie

Opera