Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 15

de Jules Verne

CAPITOLUL XV

Trezirea vulcanului. Vreme frumoasă. Reluarea lucrărilor. Seara de 15octombrie. O telegramă. O cerere. Răspunsul. Plecarea la stână. Însemnarea. Firul suplimentar. Coasta de bazalt. Fluxul. Refluxul.Peştera. O lumină orbitoare.

Pionierii, înştiinţaţi de inginer, îşi lăsaseră lucrul şi priveau în tăcerecreştetul muntelui Franklin. Se trezise vulcanul şi aburii străpunseserădesigur stratul mineral din fundul craterului. Oare locurile subterane vor provoca vreo erupţie violentă? Iată un lucru pe care nu-l puteau împiedica.Dar, admiţând chiar posibilitatea unei erupţii, s-ar fi putut ca insulaLincoln să n-aibă prea mult de suferit în întregul ei. Scurgerile de lavă nu sunt întotdeauna dezastruoase. Insula mai trecuse prin astfel de încercări, dupăcum o dovedeau urmele de lavă de pe povârnişul nordic al muntelui. Mai mult încă, forma craterului şi spărtura de la marginea superioară erau de natură săproiecteze materiile eruptive spre partea opusă ţinuturilor mănoase ale insulei. Totuşi, urmele trecutului nu erau pentru pionieri o garanţie de viitor.

De multe ori se astupă craterele vechi şi se deschid altele noi. Fenomenul seivise în toate continentele, cu vulcani ca Etna, Popocatepetl şi Orizaba, şi nuse ştie niciodată ce va aduce după sine erupţia unui vulcan.Ajungea un cutremur de pământ, fenomen care însoţeşte uneorierupţiile, pentru ca aşezarea straturilor din interiorul muntelui să se schimbe,iar lavele incandescente să-şi croiască drumuri noi.Cyrus Smith explică aceste lucruri tovarăşilor săi şi le zugrăvi situaţiaaşa cum o vedea el.Nu era nimic de făcut. Casa de Granit nu era ameninţată, afară doar deun cutremur de pământ, care ar zgudui violent insula. Stâna însă era înprimejdie, dacă se deschidea un crater nou în partea de sud a munteluiFranklin.Din ziua aceea, aburii încununau mereu creştetul muntelui, răsfirându-se în trâmbe, care deveneau din ce în ce mai înalte şi mai dese. Nu se vedea însă nici o flacără. Se părea că fenomenele se concentrau deocamdată labaza hornului central.Vremea îndreptându-se, pionierii îşi reluară muncile. Grăbeauconstruirea vasului; Cyrus Smith făcu un ferăstrău hidraulic, pus în mişcarede căderea de apă de pe plajă, şi, cu ajutorul lui, pionierii fabricară mairepede scânduri şi bârne. Mecanismul aparatului era din cele mai simple şilemnul împins înainte era tăiat cu un ferăstrău, care avea o mişcare verticală.Inginerul izbutise să pună în funcţiune acest mecanism, folosind o roată, doicilindri şi un sistem special de scripeţi.Pe la sfârşitul lunii septembrie, scheletul vasului, care avea să devină ogoeletă, se şi înălţa pe şantier. Lucrările mergeau foarte bine, mulţumităfierăriei bricului, pe care o salvaseră în urma exploziei. Pencroff şi Ayrtonscoaseră dintre sfărâmături toate şuruburile şi o cantitate mare de cuie dearamă. Munca fierarilor era astfel mai uşoară, dulgherii însă aveau mult delucru.Lucrările fură întrerupte timp de o săptămână pentru seceriş, pentrucositul fânului şi pentru înmagazinarea diferitelor legume, ce se coceau peplatoul Grande-Vue. După terminarea muncilor agricole, pionierii îşi închinarătot timpul lor construirii vasului. Când venea seara, muncitorii erau sleiţi. Casă nu piardă timpul, schimbaseră şi ora meselor: luau prânzul la oreledouăsprezece şi masa de seară abia când se întuneca complet. Apoi se întorceau la Casa de Granit şi, frânţi de oboseală, se grăbeau să meargă laculcare.Câteodată, când discutau câte un lucru interesant, întârziau puţin oraculcării. Astfel, pionierii vorbeau de viitor şi le făcea plăcere să-şi închipuieschimbările pe care le-ar aduce ei pe insulă după ce-ar întreprinde o călătoriespre alte ţărmuri. Dar din toate planurile răzbătea gândul întoarcerii lor peinsula Lincoln. Ei n-aveau de gând să părăsească o colonie creată cu atâtatrudă, cu atât mai mult cu cât truda le fusese încununată de succes, iar legătura cu ţara lor nu putea decât să dea un nou imbold dezvoltării insulei.

Pencroff şi Nab mai ales voiau să-şi termine zilele aici.

— Harbert, spunea marinarul, ai de gând să părăseşti vreodată insulaLincoln?

— Niciodată, Pencroff, mai cu seamă dacă rămâi şi tu aici!

— Nici vorbă că rămân, băiete! răspundea Pencroff. Am să te aştept aici.Ai să te întorci cu soţia şi copiii tăi, din care am de gând să fac nişte ştrengari în lege.

— Ne-am înţeles, făgădui Harbert, râzând tulburat şi înbujorându-se lafaţă.

— Şi dumneata, domnule Cyrus, urmă Pencroff încântat, vei figuvernatorul insulei. Câţi locuitori credeţi c-ar putea trăi aici? Cel puţin zecemii!Discutau astfel de una, de alta, îl lăsau pe Pencroff să alerge cu închipuirea şi, din vorbă în vorbă, până la urmă reporterul ajungea laconcluzia că vor întemeia un ziar cu numele de „New Lincoln Herald”.Aşa este făcut omul. Simte nevoia să creeze opere durabile, care să-isupravieţuiască, şi tocmai acesta este semnul superiorităţii lui faţă decelelalte vieţuitoare.Cine ştie dacă Top şi Jup nu făureau şi ei micile lor planuri de viitor?Ayrton tăcea, gândindu-se că ar dori să-l mai vadă o dată pe lordulGlenarvan şi să se arate în ochii tuturor schimbat şi pocăit. Într-o seară, la 15 octombrie, tot vorbind despre acestea, convorbirea seprelungi mai mult ca de obicei. Se făcuse ora nouă, căscau cu toţii şi Pencroff se îndrepta spre camera lui, când soneria electrică, aşezată în sala cea mare,răsună pe neaşteptate.Erau toţi de faţă: Cyrus Smith, Gédéon Spilett, Harbert, Ayrton, Pencroff şi Nab, deci la stână nu era nimeni.Cyrus Smith sări în picioare. Tovarăşii lui se uitau unul la altul,necrezându-şi urechilor.

— Ce-o mai fi şi asta? strigă Nab. Te pomeneşti că ne telegrafiazădracul!?Nimeni nu-i răspunse.

— Se pregăteşte o furtună, observă Harbert. Poate că influenţaelectricităţii...Harbert nu isprăvi fraza. Inginerul, spre care erau întoarse toate privirile,scutură din cap.

— S-aşteptăm, spuse Gédéon Spilett. Dacă-i un semnal, oricine ar fiacela care-l face, îl va repeta.

— Dar cine să fie? strigă Nab.

— Desigur, răspunse Pencroff, acela care...Cuvintele marinarului fură întrerupte de o nouă zbârnâitură.Cyrus Smith se îndreptă spre aparat şi telegrafie următoarea întrebare:„Ce doriţi?”Peste câteva secunde, acul care se mişca pe cadranul alfabeticrăspundea locuitorilor Casei de Granit: „Veniţi repede la stână!”

— În sfârşit! strigă Cyrus Smith.

— Da! În sfârşit se va lămuri taina insulei! Oboseala şi nevoia de odihnăa pionierilor dispărură în faţa perspectivei de a-şi cunoaşte binefăcătorul. Încâteva clipe, ei părăsiră în tăcere Casa de Granit, coborând pe plajă. Top şiJup rămaseră acasă, căci nu era nevoie de ei.Noaptea era foarte întunecată. Luna în primul pătrar dispăruse o dată cusoarele. După cum observase şi Harbert, nori grei de furtună se târauaproape de pământ, acoperind lumina stelelor. Fulgere, pricinuite de ofurtună îndepărtată, sfâşiau zarea. Până în câteva ore era foarte posibil să seabată furtuna asupra insulei. Noaptea era înăbuşitoare.Dar oricât de adânc ar fi fost întunericul, el nu-i putea opri din drum pepionierii obişnuiţi cu şoseaua ce ducea la stână. Luând-o pe malul stâng alrâului Mercy, se urcară pe platou, trecură puntea peste pârâul Glicerinei şi înaintară prin pădure.Pionierii umblau repede, fiind pradă unei tulburări puternice. Nu mai încăpea nici o îndoială, erau pe cale să afle cheia misterului, pentru a căruidezlegare se osteniseră atât, numele fiinţei necunoscute, care luase parte latoate întâmplările vieţii lor, fiinţă atât de puternică şi de mărinimoasă! Desigur,acest necunoscut cunoştea cele mai mici amănunte ale vieţii lor, auzea tot cese spunea la Casa de Granit, izbutind astfel să-i ajute întotdeauna la timpulpotrivit.Copleşiţi de gânduri, pionierii grăbeau pasul. Sub bolta copacilor era atâtde întuneric, încât nu mai distingeau nici marginea drumului. În păduredomnea cea mai desăvârşită linişte. Păsări şi animale, apăsate de vremeafurtunoasă, stăteau nemişcate şi tăcute. Nici o adiere nu clintea frunzişul.Doar paşii pionierilor, pe pământul tare, răsunau în bezna apăsătoare.Mergeau de un sfert de oră, când Pencroff rupse tăcerea, spunând:

— Ar fi trebuit să luăm un felinar!

— Vom găsi unul la stână, răspunse inginerul. Cyrus Smith şi tovarăşiilui părăsiseră Casa de Granit la ora nouă şi două minute. La nouă şipatruzeci şi şapte, străbătuseră trei mile din cele cinci care despărţeaulocuinţa lor de stână.Fulgere mari, strălucitoare, începură să brăzdeze văzduhul, profilând pecer dantela frunzişului sub care înaintau. Lumina lor era orbitoare. Judecânddupă fulgerele din ce în ce mai dese şi mai luminoase şi după bubuiturile îndepărtate care răsunau în înălţimi, furtuna se apropia cu repeziciune. Aeruldevenise înăbuşitor.Pionierii umblau ca şi când ar fi fost mânaţi din urmă de o puterenecunoscută.Când ajunseră lângă stână, un fulger puternic lumină gardul ţarcului şinici nu puseră bine piciorul pe prag, când un tunet năprasnic făcu să secutremure văzduhul. Străbătură într-o clipă ţarcul şi Cyrus Smith se opri înfaţa locuinţei.S-ar fi putut ca necunoscutul să se afle în casă, căci de aici pornisetelegrama. Dar ferestrele erau întunecate.

Inginerul bătu la uşă.Nici un răspuns. Împinse apoi uşa şi pionierii intrară în camera cufundată în întuneric.Nab scăpără amnarul şi, un moment mai târziu, felinarul lumina întreaga încăpere... În odaie nu era nimeni. Lucrurile nu fuseseră mişcate din loc.

— Să fi avut cu toţii năluciri? murmură Cyrus Smith.Nu! Nu era cu putinţă! Telegrama anunţase „Veniţi repede la stână!”Se apropiară de masa pe care se afla telegraful. Pila electrică se afla încutia ei, aparatul de transmisie şi de recepţie, totul era la locul lui.

— Cine a fost aici ultima oară? întrebă inginerul.

— Eu, domnule Smith, răspunse Ayrton.

— Când?

— Acum patru zile.

— A! Uite o însemnare! strigă Harbert, arătând spre masă.Pe hârtie scria în englezeşte: „Urmaţi firul cel nou!”

— La drum! strigă Cyrus Smith, care înţelese că telegrama nu pornise dela stână, ci din ascunzişul tainic al necunoscutului. Un fir suplimentar, legatde cel instalat de ei, îl punea în legătură directă cu Casa de Granit.Nab luă felinarul aprins şi părăsiră cu toţii stâna.Furtuna se dezlănţuise cu nemaipomenită violenţă. Intervalul dintrefulgere şi tunete era din ce în ce mai mic. În curând vijelia avea să cuprindă întreaga insulă şi muntele Franklin. La lumina fulgerelor se zărea creştetulvulcanului, încununat cu aburi. În tot interiorul ţarcului, între casă şi gard, nu exista nici o legăturătelegrafică. Dar, după ce ieşiră pe poartă, inginerul alergă până la primulstâlp, unde, la lumina unui fulger, descoperi un nou fir, ce se lăsa de laizolator la pământ.

— Iată-l! spuse el.Firul se târa pe pământ, dar era înconjurat de o substanţă izolatoare,care semăna cu aceea folosită pentru cablurile submarine, care asigură liberatransmisiune a curentului. Firul părea că se îndreaptă în direcţia pădurii şi apovârnişurilor sudice ale muntelui, luând-o spre sudul insulei.— Să ne luăm după el! spuse Cyrus Smith.La lumina felinarului şi a fulgerelor, pionierii urmau calea arătată de fir.Tunete asurzitoare bubuiau neîncetat, aşa că nu se putea auzi nici ovorbă. De altminteri, nici nu era timp de vorbă, căci trebuiau să meargărepede.Cyrus Smith şi tovarăşii lui urcară mai întâi povârnişul care se ridica întrevalea stânei şi valea râului Cascadei, pe care-l trecură printr-un vad. Întins pepământ sau aninat de crengile copacilor, firul îi călăuzea mereu.Inginerul crezuse la început că firul se opreşte undeva în fundul văii şi căacolo se află şi adăpostul necunoscutului. Văzu însă curând că se înşelase.Pionierii fură nevoiţi să urce şi panta din sud-vest şi să coboare din nouplatoul golaş, care se isprăvea la stâncile de bazalt, atât de straniu

îngrămădite pe ţărm. Din când în când unul dintre pionieri se apleca, pipăiafirul cu mâna şi la nevoie corecta direcţia spre care trebuiau să meargă.Acum nu se mai îndoiau că firul se târa spre mare. Se vede că acolo, în vreovăgăună, printre rocile calcinate, se afla pitită locuinţa zadarnic căutată depionieri.Deasupra lor cerul părea cuprins de flăcări. Fulgera neîntrerupt.Trăsnetele loviră de câteva ori creştetul vulcanului, scurgându-se în crateruldin care se înălţa un fum gros. Câteodată, muntele părea că aruncă flăcări.La zece fără câteva minute, pionierii ajunseră pe faleza care se înălţa lamarginea oceanului, în partea de apus. Vântul sufla cu putere şi talazurile sespărgeau mugind la picioarele lor.Cyrus Smith socoti că se aflau la o milă şi jumătate de stână.Aici firul se strecura printre stânci, coborând o pantă foarte înclinată, înmarginea unei râpe înguste şi foarte întortochiate.Pionierii coborâră râpa, cu toate că s-ar fi putut să provoace o prăbuşirea stâncilor, care să-i zvârle în mare. Coborâşul era foarte primejdios, dar einu se mai temeau de nimic, nu mai erau stăpâni pe ei, erau parcă mânaţi decineva spre acest punct misterios, aşa cum magnetul atrage fierul.Coborâră în râpă, aproape fără să ştie cum, cu toate că locurile erauprimejdioase chiar în plină zi. Pietrele se rostogoleau, scânteind ca boliziiincandescenţi, când erau luminate de fulgere. Cyrus Smith mergea în frunteagrupului şi Ayrton încheia şirul. Câteodată umblau încet, alteori alunecau pestânca lucioasă; se ridicau însă şi-şi urmau drumul mai departe! În cele din urmă, firul coti brusc, atingând lanţul de stânci răzleţeprăvălite în mare de-a lungul litoralului. Pionierii ajunseră la poalele pereteluide bazalt.Acolo se afla o streaşină îngustă, care şerpuia de-a lungul zidului, lacâteva picioare deasupra mării. Firul era tras şi aici, aşa încât pionierii seluară după el. Nu făcură nici o sută de paşi, când streaşina, înclinându-se înpantă lină, ajunse la nivelul apei.Inginerul apucă firul şi văzu că se cufundă în mare.Tovarăşii, opriţi lângă el, erau înmărmuriţi.Scoaseră un strigăt de deznădejde! Să se arunce în mare ca săpătrundă în vreo peşteră submarină? Atât de mare era încordarea care-istăpânea, încât n-ar fi şovăit să facă şi acest lucru!Un cuvânt al inginerului îi opri.Cyrus Smith îşi duse tovarăşii într-o scobitură a stâncilor, spunându-le:

— Să aşteptăm. Marea e în plin flux; când vine refluxul se deschide şidrumul nostru.

— Dar de unde ştiţi? întrebă Pencroff.

— Nu ne-ar fi chemat, dacă nu s-ar fi putut ajunge până la el!Cyrus Smith vorbise cu atâta siguranţă, încât nimeni nu i se împotrivi. Dealtfel părea să aibă dreptate. Se putea să fie prin apropiere o deschizătură,acoperită de apă, în timpul fluxului, dar în care să se poată pătrunde când seretrag apele.

Oricum, erau siliţi să aştepte câteva ore. Pionierii se strânseră în tăceresub un fel de boltă adâncă, săpată în stâncă. Începuse să plouă şi în curândnorii, sfârtecaţi de fulgere, revărsau pe pământ adevărate torente de apă.Ecoul repeta bubuiturile tunetelor, dându-le o sonoritate măreaţă.Pionierii erau nespus de tulburaţi. Gândurile cele mai stranii li sefugăreau prin minte şi căutau să-şi închipuie vreo apariţie supranaturală, acărei înfăţişare să se potrivească întru totul cu părerea ce şi-o făcuseră eidespre misteriosul spirit al insulei.La miezul nopţii, Cyrus Smith luă felinarul şi coborî pe plajă ca săobserve aşezarea stâncilor. Refluxul începuse de două ore.Şi într-adevăr, inginerul nu se înşelase. Din mijlocul apelor începea să seridice arcul unei bolţi uriaşe. Firul cobora, pătrunzând în deschizătură.Cyrus Smith se întoarse la tovarăşii lui, spunându-le scurt:

— Peste o oră ne vom putea continua drumul.

— Va să zică există o deschizătură? întrebă Pencroff.

— Te-ai îndoit vreodată de aceasta? răspunse Cyrus Smith.

— Dar peştera trebuie să fie plină de apă, observă Harbert.

— Vom vedea, s-ar putea ca apele să se retragă în întregime din peşterăşi să putem face drumul pe jos, sau să nu se retragă şi atunci vom găsi cusiguranţă un mijloc oarecare de transport, care ne aşteaptă.Mai trecu o oră. Coborâră cu toţii prin ploaie, până la marginea apei. Întrei ore, marea coborâse cu cincisprezece picioare. Creştetul arcului formatde boltă se ridica la opt picioare deasupra luciului apei. Semăna cu arcadaunui pod, sub care se scurgeau apele spumegânde.Aplecându-se, inginerul zări un obiect negru, ce plutea la suprafaţa apei. Îl trase spre mal şi văzu că era o barcă, legată de un colţ al peretelui stâncos.Barca era făcută din plăci nituite şi sub bănci se aflau două vâsle.

— Să ne îmbarcăm, spuse Cyrus Smith.Peste o clipă, pionierii erau în barcă. Nab şi Ayrton puseră mâna pevâsle. Pencroff se aşeză la cârmă, iar Cyrus Smith în partea din faţă,luminând calea cu felinarul.Bolta, foarte joasă la început, se înălţa deodată, dar bezna era preaadâncă şi lumina felinarului prea slabă ca pionierii să poată desluşi întindereapeşterii, lărgimea, înălţimea şi adâncimea ei. O tăcere adâncă domnea întreaceste ziduri de bazalt. Nici un zgomot din afară nu pătrundea până aici şitrăsnetele nu puteau străpunge grosimea stâncilor.Există în unele părţi ale globului peşteri uriaşe, de felul acesta, criptenaturale, rămase din epoci geologice îndepărtate. În unele dintre ele aunăvălit apele mării, altele ascund în străfundurile lor lacuri întregi. Natura asăpat aceste peşteri, păstrându-le pentru desfătarea oamenilor.Peştera pe care o cercetau pionierii se întindea oare până în inimainsulei? De un sfert de ceas, barca înainta cotind mereu, în timp ce inginerul îi indica lui Pencroff drumul, când deodată îi spuse:

— Mai la dreapta!Cotind, barca se apropie îndată de peretele din dreapta. Inginerul dorea,

cu drept cuvânt, să se încredinţeze dacă firul se mai întindea de-a lungulperetelui.Era acolo, agăţat de colţurile stâncii,

— Înainte! spuse Cyrus Smith.Lovind apele negre, cele două vâsle mânară barca mai departe.Mai înaintară un sfert de oră şi să tot fi străbătut o jumătate de milă, cândse auzi din nou vocea lui Cyrus Smith

— Opriţi!Barca se opri şi pionierii zăriră o lumină puternica ce inunda criptauriaşă, săpată adânc în măruntaiele insulei.Puteau în sfârşit să cerceteze această peşteră, a cărei existenţă nici n-ar fi putut-o bănui.La o 100 de picioare deasupra lor, se rotunjea o boltă susţinută decoloane de bazalt, care păreau toate turnate în acelaşi tipar. Pe coloane sesprijineau arcade neregulate şi fel de fel de ieşituri de formă capricioasă, pecare natura le crease în mii de locuri, în primele epoci ale formării globului.Trunchiurile de bazalt, îmbucate unul într-altul, atingeau înălţimi de patruzeci-cincizeci de picioare şi apa, liniştită, cu toată furtuna de afară, se întindea lapicioarele lor. Strălucirea luminii, semnalată de inginer, aprindea pe fiecarecreastă mii de scântei, prefăcând cele mai neînsemnate colţuri de stâncă înpietre nestemate.Apa reflecta la suprafaţa ei toate aceste puncte luminoase, astfel încâtbarca părea să plutească între două râuri de lumini.Nu mai încăpea îndoială că razele luminoase, care ţâşneau din apă şi seloveau de bazalturi, proveneau dintr-un izvor de lumină electrică. De altfel,culoarea ei albă ii trăda originea. Era soarele acestei caverne şi el o umpleade lumină.La un semn a lui Cyrus Smith, vâslele loviră apa, ridicând o ploaie denestemate, şi barca se îndreptă spre focarul de lumină, apropiindu-se până lacâţiva metri.Aici, lărgimea apei măsura vreo trei sute cincizeci de picioare şi înspatele orbitoarei lumini se ridica un zid uriaş de bazalt, care închideapeştera în partea aceea. Marea forma aici un fel de lac, deoarece peştera selărgise mult. Bolta, pereţii laterali, peretele din fund, toate ornamentele,prismatice, cilindrice, conice, apăreau scăldate în lumină şi sclipeau atât deviu, încât s-ar fi putut spune că iradiau lumină. În mijlocul lacului, tăcut şi nemişcat, un obiect lungăreţ, de forma unuifus, plutea la suprafaţa apelor. Din laturile lui, ca din două cuptoaresupraîncălzite, răzbăteau două fâşii luminoase. Aparatul, care semăna cutrupul unei balene uriaşe, avea o lungime de două sute de picioare şi seridica la zece-douăsprezece picioare deasupra mării.Barca se apropie încet. Cyrus Smith se sculase în picioare, privind înainte cuprins de o adâncă tulburare. Apucându-l deodată pe reporter debraţ, strigă:

— El este! Nu poate fi decât el!...

Apoi căzu îndărăt în barcă, şoptind un nume, pe care numai GédéonSpilett îl auzi.Fără îndoială că reporterul cunoştea acest nume, căci păru şi el foartetulburat, răspunzând cu vocea sugrumată:

— El! Un om în afara legii!

— Da! Da! murmură Cyrus Smith.Inginerul îi spuse lui Pencroff să vâslească spre straniul aparat plutitor.Trase în partea stângă, de unde, printr-un geam gros, ţâşnea o fâşie delumină,Cyrus Smith şi tovarăşii săi se urcară pe o platformă, în faţa lor se afla oturelă deschisă. Se repeziră cu toţii pe scară şi apoi pe un coridor luminatelectric. La capătul coridorului se afla o uşă, pe care Cyrus Smith o deschise.Pionierii străbătură grăbiţi o sală bogat împodobită, care dădea într-obibliotecă scăldată în razele de lumină ce izvorau dintr-un tavan luminos. În fundul bibliotecii zăriră o uşă mare, pe care inginerul o deschise.Pionierilor li se păru că au pătruns în lumea basmelor sau a visurilor; înfaţa lor se întindea un salon uriaş, un fel de muzeu, în care erau îngrămăditecomori minerale, opere de artă şi minuni ale industriei. Întins pe un divan frumos, stătea un om, ce părea să nu-i fi zărit încă.Cyrus Smith, ridicând glasul, rosti atunci, spre marea mirare a tovarăşilor săi:

— Ne-ai chemat, căpitane Nemo? Iată-ne!

Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 15

Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 15

de Jules Verne

Biografie

Opera