Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 03

de Jules Verne

CAPITOLUL III

În expediţie. Fluxul. Diferiţi arbori şi plante. Jacamarul. Înfăţişareapădurii. Eucalipţii uriaşi. De ce poartă numele de „copaci ai frigurilor”.Maimuţele. Căderea de apă. Tabăra de noapte.

A doua zi, la 30 octombrie, totul era gata pentru călătoria plănuită, pecare o impuneau de urgenţă ultimele evenimente. Într-adevăr, lucrurile seschimbaseră şi locuitorii insulei Lincoln simţeau că nu mai au nevoie deajutor, ci că ei înşişi sunt în stare să-l dea altora.Hotărâră deci să navigheze în susul râului Mercy, atâta vreme cât cursulapei le va îngădui. Astfel o mare parte a drumului o vor face fără prea multăoboseală şi, în felul acesta, puteau să-şi transporte proviziile şi armele pânădeparte, spre coasta de apus a insulei. Într-adevăr, ei trebuiau să se gândească atât la ceea ce vor lua cu ei, câtşi la ceea ce vor aduce la Casa de Granit. Dacă, după cum presupuneau, unnaufragiu avusese loc pe coastă, vor găsi epave şi acestea însemnau multpentru ei. Pentru aceasta, căruciorul ar fi fost fără îndoială mult mai nimeritdecât mica pirogă; dar, fiind destul de primitiv, el era greu de tras, ceea ce nuprea le-ar fi venit la îndemână. Cu această ocazie, Pencroff îşi exprimăpărerea de rău că lada nu mai conţinuse şi tutunul său mult dorit şi vreo doicai puternici de New-Jersey, care ar fi adus mari servicii coloniei.Proviziile, pe care Nab le şi îmbarcase, se alcătuiau din conserve decarne şi o cantitate de licoare de rădăcini fermentate, totul socotit pentru celmult trei zile, atât cât dorea Cyrus Smith să dureze expediţia. De altminteri,se gândeau că la nevoie se mai puteau aproviziona şi pe drum. Pentru gătitulmâncării, Nab nu uită maşina portativă.Ca unelte, pionierii luară cu ei cele două topoare de pădurar, cu care lanevoie puteau să-şi croiască drum prin pădurea deasă, iar ca instrumente,luară ochianul şi o busolă de buzunar.Drept arme, aleseră cele două puşti cu cremene, mai folositoare pe această insulă decât cele cu capse, deoarece ele erau mai uşor de întrebuinţat, fiindcă cremenea se găsea cu uşurinţă, iar pentru celelalte ar fitrebuit să folosească fitil cu detonant, pe care l-ar fi terminat în scurtă vreme.

Luară totuşi o carabină şi câteva cartuşe. Cât priveşte praful de puşcă, dincare aveau acum vreo cincizeci de livre, fură nevoiţi să ia cu ei o oarecarecantitate, dar inginerul se gândea să fabrice o substanţă explozivă, care să-i îngăduie să-l cruţe cât mai mult cu putinţă. Pe lângă armele de foc, mai luarăcele cinci cuţite mari cu tocurile lor de piele. Astfel înarmaţi, pionierii seputeau aventura în uriaşa pădure, cu nădejdea că vor duce la bun sfârşitexplorarea plănuită.

Nu trebuie să mai adăugăm că Pencroff, Harbert şi Nab, purtătoriiarmelor, erau în culmea fericirii. Cyrus Smith îi sili însă să-şi dea cuvântul cănu vor trage nici un foc de prisos.Piroga fu împinsă în mare la ora şase dimineaţa. Se îmbarcară cu toţii,neuitându-l nici pe Top, şi porniră spre punctul de revărsare al râului Mercy.Fluxul abia începuse de vreo jumătate de oră şi avea să mai ţină câtevaceasuri, de care trebuiau să se folosească, căci mai târziu refluxul nu puteadecât să le îngreuneze plutirea.Fluxul era în plin şi, profitând de curent, piroga trecu repede printremalurile înalte, fără să fie nevoie de vâsle. În câteva minute, exploratorii ajunseră la cotitura râului Mercy, chiar îndreptul locului unde, cu şapte luni în urmă, Pencroff dăduse drumul primelor plute încărcate cu lemne.După ce apele râului se frângeau aici într-un unghi destul de ascuţit,coteau rotunjindu-şi albia spre sud-est, unde îşi urmau calea la umbra marilor conifere cu cetina totdeauna verde. Înfăţişarea malurilor era splendidă, iar Cyrus Smith şi însoţitorii săi nuputeau decât să admire minunatele efecte pe care le obţine atât de uşor natura, datorită apelor şi copacilor. Pe măsură ce înaintau, dădeau de noispecii de arbori. Pe malul drept al apei se înălţau ulmi minunaţi, din aceaspecie mult căutată de constructori, deoarece poate rezista sub apă vreme îndelungată.

Mai creşteau şi alţi arbori din aceeaşi familie, dintre care uniiproduceau un fel de migdale, ce dau un untdelemn foarte căutat. Ceva maideparte, Harbert descoperi alţi copaci, ale căror ramuri flexibile, macerate înapă, sunt foarte bune pentru împletit funii. Mai întâlni şi doi, trei abanoşi, cufrumosul lor lemn negru brăzdat de vine ciudate.Din când în când, în locurile unde se putea acosta, barca se oprea şiGédéon Spilett, Harbert şi Pencroff, cu puşca în mână şi cu Top înaintea lor,cercetau malul. În afară de vânat, s-ar fi putut să găsească plante, ce nutrebuiau trecute cu vederea şi tânărul naturalist avu chiar prilejul sădescopere un fel de spanac sălbatic şi numeroase specii de crucifere dinfamilia verzei, pe care aveau fără îndoială să le poată „civiliza” printransplantare şi anume: năsturei, hrean, napi şi în sfârşit nişte mici tulpinerămuroase, puţin păroase, înalte de un metru, care purtau boabe mici,cafenii.

— Ştii ce plantă e asta? întrebă Harbert pe marinar.

— Tutun! strigă Pencroff care de bună seamă nu văzuse niciodată plantalui favorită, decât sub formă de tutun de pipă.

— Nu, Pencroff, răspunse Harbert, este muştar!

— Să fie şi muştar! zise marinarul, dar dacă din întâmplare găseşti otulpină de tutun, te rog să n-o dispreţuieşti.

— Vom întâlni şi asta într-o bună zi! îl asigură Gédéon Spilett.

— Bine-ar fi! strigă Pencroff. Atunci nu ştiu ce ne va mai lipsi pe insulanoastră!Plantele scoase cu mare grijă, cu rădăcină cu tot, fură duse în piroga pecare Cyrus Smith n-o părăsea, fiind preocupat de gândurile sale.Reporterul, Harbert şi Pencroff debarcară astfel de mai multe ori când pemalul drept al râului Mercy, când pe malul stâng. Primul era mai puţin abrupt,cel stâng însă mai împădurit. Inginerul, urmărind acul busolei de buzunar,putu să afle că de la prima cotitură, cursul râului se deplasează simţitor de lasud la vest şi că apoi continuă în linie dreaptă pe o distanţă de trei mile. Dar,după toate probabilităţile, această direcţie avea să se modifice mai departe,când râul Mercy se îndrepta spre nord-vest, spre poalele muntelui Franklin,de unde-i izvora pesemne belşugul de ape. În timpul uneia din aceste excursii, Gédéon Spilett izbuti să pună mânape două perechi de galinacee vii, un fel de păsări cu cioc lung şi subţire, cugâtul lung, cu aripile scurte şi cu o coadă foarte mică. Hotărâră ca acestea săfie primii oaspeţi ai viitoarei lor curţi de păsări.Până atunci, nu întrebuinţaseră puştile, şi prima detunătură care răsună în această pădure fu pricinuită de apariţia unei păsări frumoase, care semănacu un pescăruş.— Hei, dar pasărea asta este o veche cunoştinţă! strigă Pencroff şiprima împuşcătură porni aproape fără voia lui.— Pe cine ai recunoscut? întrebă reporterul.— Este pasărea care ne-a scăpat printre degete la prima noastrăexcursie şi al cărei nume l-am dat pădurii din părţile acestea.— Un jacamar! strigă Harbert. Într-adevăr, era un jacamar, o pasăre frumoasă, al cărei penaj aspruavea un luciu metalic. Câteva alice o doborâră, şi Top o aduse la pirogă.Câinele mai cără la barcă şi alte douăsprezece păsărele de mărimea unuiporumbel, dar de culoare verde, cu aripile în parte roşii ca focul şi cu moţ tivitcu alb în creştet. Această frumoasă lovitură fusese dată de Harbert, care searăta foarte mândru de isprava sa. Păsărelele erau un vânat mult mai de soidecât jacamarul, dar cu greu l-ar fi putut convinge cineva pe Pencroff că nu eldoborâse cel mai grozav vânat.La ora zece dimineaţa, piroga ajunse la cotul al doilea al râului Mercy, laaproape cinci mile de punctul său de revărsare. Se opriră în acel loc pentru alua masa la adăpostul copacilor înalţi şi deşi, şi popasul se prelungi cam o jumătate de ceas. În locul acela, râul avea încă o lărgime de 60-70 de picioare şi albia lui prezenta o adâncime de 5-6 picioare. Inginerul observase existenţa maimultor afluenţi, care nu erau decât nişte pârâiaşe, pe care nu se puteanaviga. În ceea ce priveşte pădurea, fie că se numea pădurea Jacamarului,sau pădurea Far-West, ea se întindea la nesfârşit. Nicăieri, sub copacii înalţi,sau sub pomişorii de pe malul râului, nu se zărea urmă de om. Exploratorii nugăsiră nici o urmă suspectă, era vădit că aceşti copaci nu fuseseră niciodatăatinşi de vreun topor şi că nici când cuţitul vreunui pionier nu tăiase lianele întinse de la un trunchi la celălalt prin hăţişul de mărăcini şi ierburi înalte.

Dacă nişte naufragiaţi debarcaseră pe insulă, ei izbutiseră desigur săpărăsească ţărmul şi supravieţuitorii presupusei catastrofe nu trebuiau căutaţi în aceste desişuri.Inginerul era deci oarecum grăbit să ajungă la ţărmul apusean al insuleiLincoln, care, după părerea lui, se afla la o depărtare de încă cel puţin cincimile. Se urcară din nou în barcă şi, cu toate că actuala direcţie a râului păreaa se îndrepta spre muntele Franklin şi nu spre litoral, ei hotărâră totuşi să seslujească de pirogă, atâta vreme cât apa va fi destul de adâncă. Îşi cruţau înfelul acesta şi timpul, şi energia, deoarece altfel ar fi trebuit să-şi croiascădrum cu toporul prin desişul pădurii.Dar, de la un timp, datorită poate depărtării prea mari de ocean, curentuldeveni foarte slab. Era desigur vremea fluxului, aşa că Harbert şi Nab au fostnevoiţi să treacă la vâsle, iar Pencroff la cârmă, urmându-şi drumul pe apă.Pădurea părea să se rărească acum în regiunea Far-West. Copacii nuse mai înghesuiau unul într-altu şi pe alocuri apăreau chiar stingheri. Dar tocmai fiindcă erau răzleţiţi, se bucurau din plin de aerul curat care scălda învoie trunchiurile lor, astfel că întâlneai specimene minunate.Ce frumoşi reprezentanţi ai florei de pe această latitudine li se înfăţişau!Un botanist ar fi putut să spună fără şovăire ce paralelă trecea prin insulaLincoln, doar privind această pădure.

— Aceştia sunt eucalipţi! strigă Harbert.Erau într-adevăr ultimii uriaşi ai zonei subtropicale, înrudiţi cu acelespecii de eucalipţi, ce cresc în Australia şi Noua-Zeelandă, la aceeaşilatitudine cu insula Lincoln. Unii dintre ei aveau o înălţime de douăzeci depicioare; trunchiul lor avea la bază o circumferinţă de douăzeci de picioare şiscoarţa foarte groasă era brăzdată de o reţea de răşină parfumată. Nimic maiminunat şi totodată nimic mai straniu decât aceşti copaci uriaşi din familiamirtaceelor, ale căror frunze erau aşezate pieziş în bătaia razelor soarelui,care ajungeau astfel până la pământ.Sub aceşti eucalipţi, pământul era acoperit cu o iarbă fragedă, şi dinmijlocul mănunchiurilor de verdeaţă se înălţau stoluri de păsărele, carestrăluceau la soare ca nişte giuvaeruri înaripate.

— Ăştia zic şi eu că sunt copaci! strigă Nab. Or fi ei buni la ceva?

— Aş! răspunse Pencroff. Plantele uriaşe sunt ca şi oamenii uriaşi: buninumai de arătat la bâlci!— Cred că te înşeli, Pencroff, răspunse Gédéon Spilett. Lemnul deeucalipt a început să fie întrebuinţat cu folos în tâmplăria de lux.

— Şi în plus, completă Harbert, aceşti eucalipţi fac parte dintr-o familieale cărei specii, patruzeci şi şase la număr, sunt toate folositoare. Băiatul îşiurmă cu multă însufleţire lecţia lui de botanică.Cyrus Smith îl asculta zâmbind, iar Pencroff îşi umfla cu mândrie pieptul.

— Bine, Harbert, răspunse Pencroff, dar nu-mi vine a crede că toateaceste specii folositoare sunt tot atât de uriaşe ca exemplarele pe care levedem aci.

— Asta-i adevărat. Nu toate varietăţile ating înălţimea aceasta.

— Ei, vezi că am dreptate? Uriaşii nu sunt buni la nimic!

— Ba te înşeli, Pencroff, spuse atunci inginerul, aceşti eucalipţi uriaşisunt buni la ceva.

— Şi la ce anume?

— Ei asanează ţinutul în care cresc. Ştii cum li se zice în Australia şi înNoua Zeelandă?

— Nu, domnule Cyrus.

— Li se spune „copaci ai frigurilor”.

— Dar ce, dau friguri?

— Nu, dimpotrivă, ei împiedică răspândirea lor.

— Prea bine. Îmi voi însemna asta, spuse reporterul.

— Înseamnă-ţi, dragul meu Spilett, căci pe cât se pare, s-a dovedit căprezenţa eucalipţilor ajută la asanarea ţinuturilor bântuite de friguri. S-au făcut încercări de aclimatizare a acestui copac în unele ţinuturi nesănătoase dinsudul Europei şi din nordul Africii şi s-a constatat o îmbunătăţire simţitoare astării sanitare a locuitorilor. În regiunile cu păduri de eucalipţi nu mai existăfriguri. Lucrul este acuma sigur şi trebuie să fim mulţumiţi de prezenţa lor îninsula Lincoln.

— Ah, ce insulă! Ce insulă binecuvântată! strigă Pencroff. V-am maispus-o, nu-i lipseşte nimic afară de...

— Lasă că vom găsi şi asta, răspunse inginerul; să ne urmăm drumul peapă până unde râul va mai putea duce piroga.Explorarea continuă pe o distantă de încă două mile, într-un ţinutacoperit cu eucalipţi. Albia râului Mercy îşi făcuse loc printre ierburi înalte şiici, colo câteva stânci ascuţite îngreunau navigaţia. Era din ce în ce mai greude vâslit şi Pencroff începu să se slujească de o prăjină cu care împingeapiroga. Se simţea că fundul albiei era tot mai aproape şi că clipa în carebarca va fi nevoită să se oprească de-a binelea din lipsă de apă nu eradeparte. Soarele începuse să coboare la orizont, proiectând pe pământumbrele uriaşe ale copacilor. Cyrus Smith, văzând că nu vor putea ajunge înaceeaşi zi până la coasta apuseană a insulei, hotărî să poposească în loculunde luntrea va fi silită să se oprească. După părerea lui, până la ţărmulapusean mai aveau de străbătut o distantă de cinci sau şase mile, distanţăprea mare pentru a fi străbătută în timpul nopţii, în mijlocul acestor pădurinecunoscute. Împinseră deci barca, neosteniţi, mai departe, prin pădurea caredevenea tot mai deasă şi care părea din ce în ce mai populată. Pencroff zări alergând prin desişurile ei grupuri numeroase de maimuţe. Din când în când,două sau trei din aceste animale se opreau la o oarecare depărtare de barcăşi se uitau la pionieri fără să manifeste nici un fel de spaimă, căci, zărindpentru prima dată oameni, nu învăţaseră încă să le fie teamă de ei. Ar fi fostfoarte uşor să răpună câteva dintre ele, cu vreo două împuşcături, dar CyrusSmith fu împotriva acestui masacru nefolositor, care-l ispitea oarecum pePencroff. De altminteri, ar fi fost şi imprudent, fiindcă aceste maimuţe voiniceşi grozav de sprintene puteau fi periculoase şi era mai bine să nu le stârneşti,atacându-le fără motiv.E drept că marinarul voia să omoare câteva maimuţe, deoarece carneaacestor animale ierbivore este bună de mâncat, dar, fiindcă nu duceau lipsăde mâncare, socotiră că era de prisos să cheltuiască muniţiile.Pe la orele patru, navigaţia deveni foarte grea, cursul apei fiind stăvilitde plante acvatice şi de stânci. Malurile erau din ce în ce mai înalte şi albiarâului era săpată între primele metereze de la poalele muntelui Franklin.Izvorul lui nu mai putea fi departe, căci se alimenta din apele care curgeau pepovârnişul sudic al muntelui.

— În mai puţin de un sfert de oră, domnule Cyrus, spuse marinarul, vomfi siliţi să ne oprim.

— Ne vom opri, Pencroff, şi vom aşeza tabăra de noapte.

— La ce depărtare suntem oare de Casa de Granit? întrebă Harbert.

— La vreo şapte mile, răspunse inginerul, dacă ţinem seama de cotiturilerâului care ne-au împins puţin spre nord-vest.

— Şi ne vom urma drumul? întrebă reporterul.

— Da, atâta vreme cât va fi cu putinţă, răspunse Cyrus Smith. Mâine, înzorii zilei, vom lăsa aici barca şi nădăjduiesc că două ore ne vor ajunge ca săatingem litoralul, având astfel înaintea noastră o zi întreagă pentru a-l cerceta.

— Înainte! rosti Pencroff.Dar, în curând, vasul se poticni de fundul pietros al râului, a cărui lăţimenu depăşea douăzeci de picioare. O boltă deasă de verdeaţă se rotunjeadeasupra albiei, învăluind-o în semiobscuritate. Se auzea destul de desluşitzgomotul unei căderi de apă, care trăda, la câteva sute de paşi mai sus,prezenţa unui zăgaz natural. Într-adevăr, după ultima cotitură a râului, printre copaci se ivi o cascadă.Barca se lovi de fundul albiei şi peste câteva minute era legată de un trunchi,lângă malul drept.Era ora cinci. Ultimele raze ale soarelui se strecurau printre frunze,luminând pieziş cascada şi făcând să strălucească stropii de apă în toateculorile curcubeului. Mai departe, râul dispărea sub desiş, unde poate că seafla ascuns izvorul lui. Diferitele râuleţe pe care le întâlnea în drumul său,făceau din el un adevărat râu; dar aici, lângă izvor, el nu era decât un pârâulimpede, cristalin, cu o adâncime de numai câteva degete.Poposiră în acel loc încântător. Pionierii aprinseră focul sub nişte copacibătrâni, între crengile cărora Cyrus Smith şi tovarăşii săi ar fi găsit, la nevoie, un adăpost pentru noapte.Flămânzi cum erau, mâncară cu multă poftă şi nu se mai gândiră decâtla somn. Dar, fiindcă auziseră câteva răgete suspecte, hotărâră să ţină foculaprins toată noaptea, ca măsură de apărare. Nab şi Pencroff veghiară perând, alimentând mereu focul. Li se păru că zăresc diferite animale dândtârcoale taberii şi poate că nu se înşelau, dar noaptea trecu fără nici unaccident şi a doua zi, la 31 octombrie, ora cinci dimineaţa, erau cu toţii sculaţişi gata de plecare.

Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 03

Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 03

de Jules Verne

Biografie

Opera