Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 12

de Jules Verne

CAPITOLUL XII

Explorarea peninsulei Serpentine. Popas la revărsarea râului Cascadei.La şase sute de paşi de stână. Gédéon Spilett şi Pencroff pleacă înrecunoaştere. Întoarcerea lor. Înainte! O poartă deschisă.O fereastră luminată. La lumina lunii!

A doua zi, la 18 februarie, cercetară tot litoralul împădurit, ce se întindeade la promontoriul Reptilei până la râul Cascadei. Pionierii scotociră cu de-amănuntul pădurea, care ocupa întreaga lăţime a peninsulei, pe o întinderede trei-patru mile. Copacii uriaşi şi rămuroşi dovedeau fertilitatea pământului,mai uimitoare aici decât pe tot restul insulei. Părea un colţ de junglă africanăsau de pădure virgină de pe malul Amazonului, transplantată aici, în mijloculzonei temperate. Lucrul acesta îi făcea pe pionieri să creadă că minunaţiiarbori găseau în pământul acesta umed la suprafaţă, dar încălzit în adâncimede focuri vulcanice, condiţii neobişnuite într-o climă temperată. Peste totdominau kaurii şi eucalipţii uriaşi.Totuşi, pionierii nu veniseră să admire aceste frumuseţi. Ei ştiau de multcă în această privinţă, insula Lincoln putea să se ia la întrecere cu insuleledin grupul Canarelor, numite pe vremuri „Insulele Fericite”. Dar insula lor nule mai aparţinea în întregime.

Alţi oameni pătrunseseră aici; pe meleagurilelor călcau ticăloşi, care trebuiau ucişi fără milă.Pe coasta răsăriteană, cu toate cercetările lor, nu mai găsiră nici o urmă.Nici urme de paşi, nici crestături pe copaci, nici cenuşă rece, nici tabere părăsite.

— Nu mă miră! spuse Cyrus Smith. Ocnaşii au debarcat pe insulă lângăcapul Epavei şi s-au afundat îndată în pădurile Far-West-ului, după ce autrecut de mlaştinile Tadornelor. Ei au urmat cam acelaşi drum pe care l-amstrăbătut şi noi de când am părăsit Casa de Granit. Astfel se explică urmelegăsite în pădure. Odată ajunşi pe litoral, ocnaşii au înţeles că nu vor găsi unadăpost bun prin locurile astea, aşa că au luat-o spre nord, unde au dat destână...

— Poate că s-au întors acolo, spuse Pencroff.

— Nu prea cred, răspunse inginerul. Îşi închipuie ei că vom cerceta şi peacolo. Stâna este pentru ei doar un loc de aprovizionare, nu o tabărădefinitivă.

— Are dreptate Cyrus, spuse reporterul, şi după mine, ocnaşii trebuie să îşi fi căutat un adăpost în văile dintre povârnişurile de la poalele munteluiFranklin.

— Atunci la ce mai stăm, domnule Cyrus? Să mergem drept la stână!strigă Pencroff. Să isprăvim odată! M-am săturat să ne tot pierdem timpul!

— Nu, dragul meu, răspunse inginerul. Uiţi că trebuie să aflăm neapăratdacă se ascunde vreo locuinţă în pădurea Far-West. Ştii că expediţia noastrăare un dublu scop, Pencroff. Pe de o parte vrem să pedepsim nişte ticăloşi,iar pe de altă parte, adu-ţi aminte, am pornit să arătăm cuiva recunoştinţanoastră!

— Frumoase cuvinte, domnule Cyrus, răspunse marinarul. Mă batetotuşi gândul că pe domnul acela o să-l găsim numai când va binevoi elsingur să se arate.Pencroff exprima prin aceste cuvinte părerea tuturor. După câte sepărea, ascunzişul necunoscutului era tot atât de tainic, ca şi persoana lui. În seara aceea, căruţa se opri la revărsarea râului Cascadei. Tabăra fuaşezată ca de obicei şi măsurile de pază luate ca întotdeauna. Harbert eradin nou băiatul zdravăn şi sănătos de odinioară şi se simţea foarte bine în aer liber, între briza oceanului şi aerul înviorător al pădurii. Nu mai călătorea încăruţă, ci alerga în fruntea caravanei.A doua zi, la 19 februarie, pionierii părăsiră litoralul, pe care se îngrămădeau atât de pitoresc stâncile de bazalt de forme atât de diferite şi oluară de-a lungul malului stâng al râului. Drumul fusese croit, în parte, întimpul excursiilor, ce le făcuseră de la stână până la ţărmul de vest. Pionieriise aflau la şase mile de muntele Franklin.Planul inginerului era următorul: să cerceteze cu de-amănuntul toatăvalea râului şi să înainteze, cu băgare de seamă, până în împrejurimilestânei; dacă găseau stâna ocupată, trebuiau s-o ia cu asalt, cu forţa; dacă nuera ocupată, se vor întări acolo şi vor face din ea baza de la care aveau săcerceteze povârnişurile muntelui Franklin. Pionierii aprobară planul, grăbiţicum erau să ia din nouă în stăpânire insula lor.Urmară deci valea îngustă, care despărţea două din cele mai puternicemetereze ale muntelui Franklin. Cu cât înaintau spre zonele superioare alevulcanului, cu atât se răreau copacii, atât de deşi pe malul apei. Solulaccidentat ar fi putut să ascundă curse, aşa că nu înaintau decât cu maregrijă. Top şi Jup deschideau drumul ca înaintaşi, cercetând în dreapta şi înstânga tufişurile dese, întrecându-se în pricepere şi vioiciune. Nu găsiră totuşinici urmă de ocnaşi.Pe la orele cinci, căruţa se opri la şase sute de paşi de ţarcul stânei, careera ascuns de o perdea semi-circulară de copaci.Trebuiau să afle dacă stâna era ocupată. Nu puteau face lucrul acesta înplină zi, fără să se expună să fie împuşcaţi ca Harbert. Cel mai bun lucru erasă aştepte venirea nopţii.Dar Gédéon Spilett ardea de nerăbdare să cerceteze împrejurimilestânei, iar Pencroff, nerăbdător şi el, voia să-l întovărăşească.

— Nu, dragii mei, se împotrivi inginerul. Aşteptaţi până la noapte. Nu voilăsa pe niciunul dintre voi să-şi primejduiască viaţa în plină zi.

— Dar, domnule Cyrus... Începu marinarul, care nu părea dispus să sesupună.

— Te rog, Pencroff, spuse inginerul.

— Fie! se învoi marinarul, înjurându-i pe ocnaşi marinăreşte, ca să-i maitreacă necazul.Pionierii rămaseră deci în jurul căruţei, supraveghind cu grijă pădurea din jurul lor. Mai trecură trei ore. Vântul încetase şi o tăcere deplină domnea pesub copacii uriaşi. S-ar fi auzit cu uşurinţă căderea unei crenguţe, zgomotulunui pas pe frunzele uscate sau foşnetul unui trup strecurându-se printreierburi. Nu mişca însă nimic, de altminteri, nici Top, culcat cu botul pe labe,nu dădea nici un semn de nelinişte.Pe la orele opt era destul de întuneric ca să poată porni în recunoaştere.Gédéon Spilett şi Pencroff erau gata de plecare. Cyrus Smith se învoi. Top şiJup rămaseră cu inginerul, Harbert şi Nab, ca să nu dea de veste sosirea lor printr-un lătrat sau strigăt necugetat.

— Nu vă avântaţi fără socoteală! le spuse Cyrus Smith marinarului şireporterului. Nu trebuie să puneţi stăpânire pe stână, trebuie doar să vedeţidacă este sau nu ocupată!

— Am înţeles! răspunse Pencroff.Şi plecară amândoi. Frunzişul îi ascundea bine, aşa că nimeni nu-i puteazări la o depărtare de douăzeci, treizeci de paşi. Pencroff şi reporterul înaintau încet, oprindu-se la fiece zgomot suspect ce-l auzeau.Păstrau oarecare depărtare între ei, ca să nu-i poată lovi cu uşurinţăgloanţele ocnaşilor, la care se aşteptau în orice clipă.Cinci minute mai târziu, Gédéon Spilett şi Pencroff ieşiseră din pădure.Ajunseră la marginea luminişului, unde se ridica ţarcul stânei.Se opriră. Asupra tăpşanului despădurit mai stăruia o lumină ştearsă.Poarta stânei, ce se zărea la vreo treizeci de paşi, părea să fie închisă. Ceitreizeci de paşi până la ea constituiau, cum se spune, „zona primejdioasă”,căci orice glonţ pornit din vârful gardului putea să-l răpună pe îndrăzneţulcare s-ar fi aventurat în locul acesta deschis.Gédéon Spilett şi marinarul nu erau oamenii care să se înspăimânte deun glonte, dar ştiau, în afară de faptul că ei ar fi fost primele victime, cănesocotinţa lor ar putea primejdui viaţa tovarăşilor lor. Şi dacă ei ar fi căzut,ce se făceau Cyrus Smith, Nab şi Harbert?Pencroff, a cărui enervare sporise de când se vedea atât de aproape destână, era gata să se repeadă, dar reporterul îl trase înapoi cu putere.

— Peste câteva clipe va fi întuneric, îi şopti Gédéon Spilett la ureche, şiatunci pornim.Pencroff strânse cu putere patul armei, se stăpâni şi aşteptă înjurând pe înfundate.Ultimele lumini ale amurgului se stinseră curând şi întunericul, ce păreasă izvorască chiar din pădure, cuprinse întregul luminiş. Muntele Franklin părea acum un paravan uriaş, care acoperea zarea înspre apus. Noapteavenise repede, aşa cum se lasă ea în zonele calde. Era timpul să pornească.De când se postaseră la marginea luminişului, reporterul şi marinarul nuslăbiseră din ochi gardul. Stâna părea părăsită. Muchea gardului se zărealimpede, ca o linie mai întunecată, ce se desprindea din bezna înconjurătoare. Totuşi, era foarte posibil ca un ocnaş să stea la pândă îndosul ulucilor, spre a fi feriţi de orice surpriză.Gédéon Spiletf strânse mâna tovarăşului său şi amândoi se târâră sprestână, ţinându-şi puştile pregătite.

Ajunseră la poartă, fără să fi zărit vreolumină. Pencroff încercă s-o împingă, dar, după cum bănuiseră şi ei, era închisă. Constată însă că barele exterioare nu erau proptite.S-ar fi putut întâmpla ca ocnaşii să fie la stână şi să fi proptit în aşa felpoarta, ca ea să nu poată fi împinsă din afară.Gédéon Spilett şi Pencroff traseră cu urechea.Nu se auzea nici un zgomot. Caprele şi muflonii dormeau desigur îngrajduri şi nimic nu tulbura liniştea nopţii.Neauzind nici o mişcare, reporterul şi marinarul se întrebară dacă n-ar fifost nimerit să sară gardul şi să intre în stână, cu toate că Cyrus Smith lepusese în vedere să nu facă asemenea încercare.De fapt, planul putea să izbutească, dar putea tot atât de bine să deagreş. Dar, presupunând că ocnaşii nu bănuiau ce se pornise împotriva lor şică ar fi putut fi luaţi prin surprindere, era oare nimerit ca ei doi să compromităeventuala reuşită a atacului, năpustindu-se orbeşte peste gard?Reporterul socoti deci că era totuşi mai bine să aştepte şi să încerce săpătrundă în stână împreună cu ceilalţi pionieri. Un lucru era sigur: că puteauajunge până la gard fără să fie văzuţi. Ţarcul nu era păzit. Era mai bine decisă se întoarcă la căruţă.Pencroff fu şi el de aceeaşi părere şi primi numaidecât să-l însoţeascăpe reporter înapoi la tovarăşii lor,Peste câteva minute, inginerul află cum stăteau lucrurile.

— Gândindu-mă bine, spuse el, cred că ocnaşii nu sunt la stână.

— Vedem noi, după ce sărim gardul, răspunse Pencroff.

— Mergem la stână, dragii mei! îi anunţă Cyrus Smith.

— Căruţa o lăsăm în pădure? întrebă Nab.

— Nu, ea e furgonul nostru cu muniţii şi alimente, răspunse inginerul, şila nevoie ne va sluji de baricadă. O luăm cu noi!

— Hai să pornim, îi îndemnă Gédéon Spilett. Căruţa ieşi din pădure şi înainta fără zgomot spre gard.Era întuneric şi peste tot domnea o tăcere desăvârşită. Iarba deasă înăbuşea şi zgomotul paşilor.Pionierii erau pregătiţi să tragă. Pencroff îi porunci lui Jup să meargă înurmă, iar Nab îl ţinea pe Top de zgardă, ca să nu se avânte prea repede.Ajunseră în luminiş. Era pustiu. Fără teamă, oamenii înaintară spre ţarc.Străbătură în câteva clipe „zona primejdioasă”, fără să fie întâmpinaţi cu împuşcături. Căruţa se opri în faţa gardului. Nab rămase lângă onaggaşi, iar

inginerul, reporterul, Harbert şi Pencroff se îndreptară spre poartă, ca săcerceteze dacă era proptită pe dinăuntru.Poarta însă era deschisă!

— Ce tot spuneaţi voi mai înainte? întrebă inginerul, întorcându-se spremarinar şi reporter.Aceştia priveau înmărmuriţi.

— Aş putea să jur, spuse Pencroff, că poarta era închisă adineauri!Pionierii şovăiră o clipă. Să fi fost ocnaşii la stână atunci când Pencroff şireporterul porniseră în recunoaştere? Fără îndoială, căci poarta închisăadineauri, doar unul dintre ei putea s-o fi deschis. Se mai aflau acolo sauieşiseră?Toate întrebările acestea se îmbulzeau în mintea pionierilor, fără să-şigăsească răspuns! În clipa aceea, Harbert, care înaintase câţiva paşi, se dădu repede înapoi, apucându-l pe Cyrus Smith de mână.

— Ce s-a întâmplat? întrebă inginerul.

— Se vede lumină.

— În casă?

— Da!Toţi cinci înaintară spre poartă şi într-adevăr, prin geamuri, străbătea olumină slabă.Cyrus Smith luă repede o hotărâre.

— Mare noroc să-i găsim pe ocnaşi închişi în casă şi să-i luăm prinsurprindere. S-a isprăvit cu ei! Haideţi!Pionierii se strecurară în ţarc cu puştile pregătite. Lăsară căruţa afară, înpaza lui Jup şi a lui Top, pe care-i legaseră pentru mai multă siguranţă.Cyrus Smith, Pencroff şi Gédéon Spilett, pe o parte, Harbert şi Nab, pecealaltă, se furişară de-a lungul gardului până în faţa casei, cercetândaceastă parte a stânei, care însă era pustie şi cufundată în întuneric. În câteva clipe se adunară cu toţii lângă casă, în faţa uşii închise.Cyrus Smith făcu tovarăşilor un semn cu mâna ca să nu se mişte; seapropie apoi de fereastra slab luminată şi aruncă o privire în cameră. Pemasă se afla un felinar aprins. Lângă masă era patul lui Ayrton.Pe pat era întins un om.Deodată, Cyrus Smith se dădu înapoi, strigând cu glas stins:

— Ayrton!Pionierii se repeziră la uşă, mai s-o smulgă din ţâţâni şi năvăliră cu toţii în cameră. Ayrton părea să doarmă. Se vedea pe chipul lui că suferise mult.Pe mâini şi pe picioare avea vânătăi mari.Cyrus Smith se plecă asupra lui.

— Ayrton, strigă inginerul, apucând braţul omului regăsit în împrejurăriatât de neaşteptate.La acest strigăt, Ayrton. deschise ochii, uitându-se la Cyrus Smith şi laceilalţi:

— Dumneavoastră, dumneavoastră?

— Ayrton! Ayrton! repetă Cyrus Smith.

— Unde mă aflu?

— În casa de la stână!

— Singur?

— Da!

— Se vor întoarce! strigă Ayrton. Apăraţi-vă. Apăraţi-vă!Şi căzu înapoi sleit.

— Spilett, spuse inginerul, putem fi oricând atacaţi. Aduceţi căruţa înţarc, baricadaţi poarta şi apoi întoarceţi-vă cu toţii aici.Pencroff, Nab şi reporterul se repeziră să îndeplinească ordineleinginerului. Nu aveau nici un moment de pierdut. Poate că ocnaşii şipuseseră mâna pe căruţa lor. Într-o clipă, reporterul şi cei doi tovarăşi ai săi străbătură ţarcul, îndreptându-se spre poartă, în dosul căreia Top începuse să mârâie.Inginerul, părăsindu-l un moment pe Ayrton, ieşi din casă cu puşcapregătită. Harbert mergea lângă el. Supravegheau amândoi coasta munteluicare domina stâna.

Dacă ocnaşii pândeau ascunşi acolo, ei ar fi putut săucidă pe rând toţi pionierii. În clipa aceea, luna se ridică deasupra pădurii întunecate şi un val delumină se răspândi pe cuprinsul ţarcului. Se vedeau pâlcurile de copaci,pârâiaşul şi întinsul covor de iarbă, ce acoperea pământul. Înspre munte,casa şi o parte din gard se desprindeau albe în lumina lunii. În parteacealaltă, spre poartă, ţarcul se afla în umbră.Pe neaşteptate, o matahală întunecată se ivi în faţa lor. Era căruţa, carepătrundea în cercul de lumină şi Cyrus Smith auzi zgomotul porţii pe care o închideau tovarăşii lui, proptind-o apoi pe dinăuntru.Dar în aceeaşi clipă, Top începu să latre cu furie şi se repezi, rupându-şizgarda, spre fundul ţarcului, în dreapta casei.— Prieteni, fiţi atenţi! Puşca la ochi! strigă Cyrus Smith.Pionierii îşi potriviră puştile, aşteptând să tragă. Top lătra într-una, iar Jup scotea nişte şuierături ascuţite, alergând după câine.Pionierii se repeziră pe urmele lor, ajungând pe malul pârâului, străjuit decopaci uriaşi.Şi acolo, în plină lumină, ce le văzură ochii?Pe mal zăceau cinci trupuri!Erau cadavrele ocnaşilor, care debarcaseră cu patru luni înainte peinsula Lincoln.

Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 12

Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 12

de Jules Verne

Biografie

Opera