Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 15

de Jules Verne

CAPITOLUL XV

Întoarcerea. Discuţia. Cyrus Srnith şi necunoscutul. Portul Balonului.Devotamentul inginerului. O încercare mişcătoare. Câteva lacrimi.

A doua zi, 20 octombrie, la ora şapte dimineaţa, vasul „Bonadventure”acostă lin la gura râului Mercy, după o călătorie de patru zile.Cyrus Smith şi Nab, îngrijoraţi din pricina vremii rele şi a lipsei prelungitea tovarăşilor lor, se urcaseră din zorii zilei pe platoul Grande-Vue, şi zăriseră în sfârşit corabia ce întârziase atâta vreme.

— În sfârşit! Iată-i! strigă Cyrus Smith. Cât despre Nab, el juca debucurie.Numărând persoanele de pe punte, inginerul îşi închipui în primulmoment că naufragiatul de pe insula Tabor nu fusese găsit, sau cănenorocitul nu voise să părăsească insula. Într-adevăr, pe puntea vasului, se zăreau numai Pencroff, Gédéon Spilettşi Harbert. În clipa acostării, Nab şi inginerul se aflau pe ţărm. Cyrus Smith segrăbi să le strige, înainte ca pasagerii să fi sărit pe nisip:

— Am fost foarte îngrijoraţi de întârzierea voastră! Ce vi s-a întâmplat?

— Nimic, răspunse Gédéon Spilett, ne-a mers foarte bine. Îţi vom istorisitotul.

— Totuşi, continuă inginerul, expediţia voastră a dat greş. Văd că sunteţitot trei, ca şi la plecare!

— S-avem iertare, domnule Smith, spuse marinarul, suntem patru!

— Aţi găsit naufragiatul?

— Da!

— Şi l-aţi adus cu voi?

— Da!

— În viaţă?

— Da.

— Unde e? Cine e?

— Naufragiatul nostru este, răspunse Gédéon Spilett, sau mai bine zis, afost cândva un om. Iată tot ce-ţi pot spune, Cyrus!Inginerul află pe loc tot ce se petrecuse în timpul călătoriei. Îi istorisiră înce împrejurări găsiseră coliba şi felul cum puseseră mâna pe naufragiat, carepărea să nu mai facă parte din neamul omenesc.

— Într-atâta, adăugă Pencroff, încât mă întreb dacă am făcut bineaducându-l aici!

— Sunt sigur că ai făcut foarte bine, Pencroff! răspunse grăbit inginerul.—Bine, dar nenorocitul şi-a pierdut minţile!

— Lucrurile trebuie să se fi petrecut în ultima vreme, răspunse CyrusSmith, iar acum câteva luni, nenorocitul ăsta era un om teafăr ca voi şi camine. Cine ştie ce s-ar întâmpla cu vreunul dintre noi, dacă ar trăi mai multtimp izolat pe insula aceasta? Vai de acela care trăieşte singur, dragii mei! Separe că singurătatea îţi ia minţile, dovadă halul în care l-aţi găsit penenorocitul ăsta.

— Dar, domnule Cyrus, întrebă Harbert, ce vă face să credeţi că stareade abrutizare a nenorocitului acestuia datează doar de câteva luni?

— Documentul pe care l-am găsit era de curând scris şi singur naufragiatul ar fi putut să-l scrie.

— S-ar putea, observă Gédéon Spilett, să fi fost scris de vreun tovarăş alacestui om, care să fi murit între timp.

— E cu neputinţă, dragă Spilett!

— De ce? întrebă reporterul.

— Fiindcă documentul ar fi vorbit de doi naufragiaţi, ori el nu pomeneştedecât de unul singur, răspunse Cyrus Smith.Harbert istorisi pe scurt peripeţiile călătoriei lor, stăruind asupra licăririide inteligenţă pe care o avusese prizonierul, care în toiul vijeliei redevenise,pentru o clipă, marinar priceput.

— Ai dreptate, Harbert, răspunse inginerul, acest fapt are o deosebită însemnătate. S-ar putea ca nenorocitul acesta să nu fie de nevindecat şi sunt încredinţat că numai disperarea l-a adus în halul în care se află. Aici suntsemenii lui, printre care cred că îşi va reveni. În cele din urmă, naufragiatul de pe insula Tabor fu scos din cabină,trezind mila inginerului şi marea uimire a lui Nab. Primul simţământ pe care îlvădi în noile împrejurări, fu dorinţa de a fugi.Cyrus Smith îl reţinu, punându-i mâna pe umăr cu un gest autoritar,privindu-l totodată cu multă blândeţe. Sub influenţa acestei priviri, nenorocitulse linişti, lăsă ochii în jos, îşi plecă fruntea şi nu se mai împotrivi.

— Sărmanul părăsit! şopti inginerul.Cyrus Smith îl cercetase îndeaproape şi, judecând după aparenţe, se părea că nenorocitul nu mai păstrase nimic omenesc în el. Totuşi CyrusSmith surprinsese, ca şi reporterul, un fel de slabă licărire de înţelegere înprivirile lui.Hotărâră ca părăsitul, sau mai bine zis necunoscutul, căci aşa era mainimerit să-l numească de acum înainte noii lui tovarăşi, să locuiască într-unadin camerele Casei de Granit, de unde nu putea să fugă. El se lăsă conduscu multă uşurinţă şi totul îi îndreptăţea să creadă că, bine îngrijit,necunoscutul va deveni şi el, alături de ceilalţi, unul din coloniştii insulei. În timpul mesei ce urmă, pe care Nab se grăbi să o servească, CyrusSmith ascultă cu luare-aniinte toate amănuntele călătoriei lor. Fu şi el depărere că necunoscutul trebuie să fie englez sau american. Numele corăbieidispărute „Britania”, cât şi puţinul ce se vedea din trăsăturile acoperite cu păr ale nenorocitului păreau să confirme această părere.

— Ascultă Harbert, zise Gédéon Spilett, întorcându-se către băiat, defapt tu nici nu ne-ai povestit cum l-ai întâlnit pe sălbaticul ăsta şi nici pânăacum nu ştim altceva, decât că te-ar fi sugrumat, dacă n-am fi sosit la timp săte scoatem din ghearele lui.

— Drept să vă spun, răspunse Harbert, nici eu nu prea ştiu cum s-au întâmplat lucrurile. Cred că eram ocupat să-mi culeg plantele, când am auzitceva prăvălindu-se cu zgomot dintr-un copac foarte înalt. Nici n-am avuttimpul să mă întorc... şi nenorocitul, care pesemne stătuse pitit între crengilecopacului, se şi aruncase asupra mea. Fără domnul Spilett şi Pencroff eram...

— Adevărat, băiete, spuse Cyrus Smith, ai trecut printr-o mare primejdie,dar tocmai mulţumită acestei primejdii l-aţi putut găsi pe nenorocitul ăsta, dincare vom face un nou tovarăş.

— Nădăjduieşti să mai faci din el un om? întrebă reporterul.

— Desigur, răspunse inginerul.După masă, Cyrus Smith şi tovarăşii săi se întoarseră pe plajă, pentru adescărca corabia. Inginerul cercetă armele şi uneltele, dar nu găsi nimic caresă-i ajute să stabilească identitatea necunoscutului.Porcii aduşi din insula Tabor reprezentau un preţios adaos la faunainsulei Lincoln. Ei au fost duşi la stână, unde s-au aclimatizat repede.Butoiaşele cu praf de puşcă şi cu alice erau şi ele binevenite. Pionieriihotărâră să facă un mic depozit de pulbere în afara Casei de Granit, pentru afi feriţi de pericolul unei explozii. Ei continuara totuşi să întrebuinţeze piroxilul,deoarece substanţa dădea rezultate minunate şi nu aveau nici un motiv s-o înlocuiască cu praful de puşcă.Când isprăviră cu descărcatul corăbiei, Pencroff zise:

— Domnule Cyrus, cred că ar fi bine să ducem vasul într-un loc sigur.

— Socoți că nu stă bine aici, la gura râului?

— Nu, domnule Cyrus, răspunse marinarul. Va rămâne aproape tottimpul pe nisip, fără apă, şi nu e bine. Ar fi păcat de corabia asta bună, care asuportat foarte bine vijelia de la întoarcere.

— N-ar putea să plutească chiar aici pe râu?

— Fără îndoială, domnule Cyrus, că ar putea, dar revărsarea râului nu

prezintă nici un fel de adăpost şi, dacă s-ar isca un vânt puternic, vasul ar avea de suferit de pe urma talazurilor mării.

— Şi atunci unde vrei să-l adăposteşti, Pencroff?

— În portul Balonului, răspunse marinarul. Golful acela mic şi adăpostit între stânci este tocmai potrivit.

— Nu e cam departe?

— Nu e nimic! Sunt doar trei mile şi unde mai puneţi că şoseaua ce ducepână acolo e frumoasă şi dreaptă!

— Fă cum vrei, Pencroff, răspunse inginerul, dar aş fi fost mai mulţumitsă avem vasul aci, sub imediata noastră supraveghere. Când o să dispunemde oarecare timp, va trebui să-i facem un mic port.

— Minunat! strigă Pencroff, un port cu un far, cu un dig şi cu un şantier de reparaţii. Domnule Cyrus, cât de simplu devine totul când suntem cudumneavoastră!

— Da, dragă Pencroff, răspunse inginerul, cu condiţia să mă ajuţi! Şiaşa, mai mult dumneata faci totul!Harbert şi marinarul se îmbarcară deci din nou pe „Bonadventure” şi, întinzând pânzele, ocoliră cu repeziciune capul Ghearei astfel că, după douăore, vasul era ancorat în apele liniştite din portul Balonului.Să revenim acum la necunoscutul care era găzduit la Casa de Granit.Pionierii căutau să surprindă vreun semn care să le dovedeascăredeşteptarea minţii lui sau o domolire a sălbăticiei în care căzuse. Semnelese vădiră atât de limpezi, încât Cyrus Smith şi reporterul se întrebau dacămintea lui fusese vreodată chiar atât de întunecată, cum li se păruse la primavedere.La început, fiind obişnuit cu viaţa în aer liber şi cu deplina libertate decare se bucurase pe insula Tabor, necunoscutul trecu prin stări de furie şi maică se temeau să nu se arunce pe ferestrele Casei de Granit. Încetul cu încetul se linişti şi atunci i se dădu oarecare libertate.Puteau deci nădăjdui că, mai mult ca sigur, starea lui avea să seschimbe în bine. Lăsându-şi la o parte apucăturile de fiară carnivoră,necunoscutul începuse chiar să primească o hrană mai potrivită decât aceeacu care se obişnuise pe insula Tabor; carnea friptă începu să nu-i mai inspirerepulsia pe care o manifestase pe corabie.Cyrus Smith se folosise de un moment când dormea, pentru a-i tăiapărul şi barba, care formau un fel de coamă şi îi dădeau o înfăţişaresălbatică. Apoi îl îmbrăcară, luându-i zdreanţă din jurul şoldurilor. Mulţumităacestor îngrijiri, necunoscutul căpătă o înfăţişare mai omenească, iar ochii luipăreau mai blânzi. Fără îndoială că, înainte de a fi ajuns în starea în care seafla, chipul lui avusese o expresie plăcută, inteligentă.Gyrus Smith îşi făcuse o datorie din a petrece zilnic câteva ore întovărăşia lui. Inginerul lucra lângă el, ocupându-se cu tot felul de treburi şicăutând astfel să-i atragă atenţia. Era convins că o străfulgerare ar fi fost deajuns pentru ca mintea nenorocitului să se trezească şi omul să-şi revină înfire. Purtarea lui pe corabie, în timpul furtunii, era cea mai bună dovadă.

Inginerul nu înceta să-i vorbească cu glas tare, ca să pătrundă şi pe caleaaceasta până în adâncurile minţii lui. Tovarăşii săi îi veneau rând pe rând înajutor. Vorbeau, de cele mai multe ori despre lucruri în legătură cu marina,lucruri care probabil că erau cele mai adânc întipărite în mintea marinarului.Câteodată, necunoscutul părea să urmărească cele ce vorbeau ei, dândimpresia că înţelege o parte din aceste discuţii. Uneori i se întipărea pe faţă odurere adâncă, dovadă că era frământat de o suferinţă de care nu vorbea,deşi în diferite rând uri păru gata să rostească unele cuvinte.Bietul om era liniştit, dar cuprins de o mare tristeţe! Să fi fost numaiaparentă liniştea lui? Oare această tristeţe era urmarea captivităţii lui? Nuputeau şti nimic. Văzând doar puţine obiecte şi stând într-un spaţiu limitat, tottimpul în tovărăşia pionierilor, cu a căror prezenţă se obişnuise, fiind binehrănit şi bine îmbrăcat, era firesc ca înfăţişarea bietului om să se schimbe.Dar întrebarea era dacă îşi dădea seama că duce o viaţă nouă? Poate sedomesticise doar ca un simplu animal? Problema aceasta îl frământa peCyrus Smith, care grozav ar fi vrut s-o dezlege fără a-şi tulbura totuşibolnavul! Pentru el, necunoscutul nu era decât un biet bolnav. Se întreba însădacă va începe vreodată să se însănătoşească?De aceea, inginerul nu-l slăbea din ochi nici o clipă! Aştepta parcă săsurprindă prima licărire de înţelegere a sărmanului om!Pionierii urmăreau adânc impresionaţi toate fazele tratamentului aplicatde Cyrus Smith. II ajutau chiar, şi cu toţii — afară, uneori, de neîncrezătorulPencroff — împărtăşeau speranţele lui.După cum am spus, necunoscutul era foarte liniştit şi părea într-un fellegat de inginer, sub a cărui puternică influenţă se afla. Cyrus Smith se hotărî să-l supună unei încercări, ducându-l în alt mediu, şi anume în faţa oceanului,cu care fusese desigur obişnuit înainte vreme.— Nu ţi-e teamă că pus în libertate va fugi? întrebă Gédéon Spilett.— Trebuie să încercăm, îi răspunse inginerul.— Bine! zise Pencroff. Dar să ştiţi că, atunci când se va vedea liber, vafugi cât îl vor ţine picioarele!— Nu cred să facă aşa ceva, îi răspunse Cyrus Smith.— Să încercăm, spuse Gédéon Spilett.— Să încercăm, repetă inginerul.Era în ziua de 30 octombrie. Naufragiatul din insula Tabor era de nouăzile prizonier în Casa de Granit.

Vremea era caldă şi întreaga insula scăldată în soare.Cyrus Smith şi Pencroff intrară în camera necunoscutului, pe care-lgăsiră la fereastră, privind cerul.

— Vino, dragul meu, îi spuse inginerul.Omul se sculă îndată, îşi aţinti ochii asupra lui şi îl urmă. Pencroff mergea după ei, aşteptând neîncrezător rezultatele experienţei.Cyrus Smith şi Pencroff se aşezară cu necunoscutul în ascensor, învreme ce Nab, Harbert şi Gédéon Spilett îi aşteptau jos. Coşul coborî şi pestecâteva minute se aflau cu toţii pe plajă.

Pionierii se depărtară puţin de prizonierul lor, ca să-i dea oarecarelibertate.Omul făcu câţiva paşi, apropiindu-se de mare; privirea îi străluci plină de însufleţire, totuşi nu căută să fugă. EI urmărea cu ochii valurile mărunte care,spărgându-se de ţărm, se pierdeau pe nisip.

— Aici vede doar marea, observă Gédéon Spilett, şi poate că ea nu-iinspiră dorinţa de a fugi.

— Ai dreptate, răspunse Cyrus Smith, trebuie să-l ducem pe platou, lamarginea pădurii. Acolo se va dovedi dacă experienţa a fost bună sau nu.

— De altfel nu va putea fugi de acolo, observă Nab, căci podurile suntridicate.

— Oh! Nu pare un om pe care să-l oprească un fleac cum e pârâulGlicerinei, zise Pencroff râzând.

— Să mergem, spuse Cyrus Smith, ai cărui ochi nu-l părăseau pebolnav. Ajunşi la marginea pădurii, unde se înălţau copaci frumoşi, cufrunzişul foşnind în bătaia vântului, necunoscutul păru să soarbă cu nesaţ mireasma lor pătrunzătoare şi un oftat lung îi umflă pieptul.Pionierii stăteau în spatele lui, gata să-l prindă dacă ar fi încercat săfugă.Şi într-adevăr, bietul om păru o clipă că doreşte să sară pârâul care-ldespărţea de pădure, picioarele i se încordară ca nişte arcuri... dar de îndatăse trase înapoi şi se prăbuşi pe jumătate la pământ, cu ochii plini de lacrimi!— Ah! strigă Cyrus Smith. Iată-te iarăşi om, de vreme ce plângi!

Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 15

Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 15

de Jules Verne

Biografie

Opera