Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 18

de Jules Verne

CAPITOLUL XVIII

Convorbiri. Cyrus Smith şi Gédéon Spilett. O idee a inginerului.Telegraful electric. Firele. Pila electrică. Alfabetul. Vreme bună. Belşug în colonie. Fotografiile. Nălucirile zăpezii. Doi ani pe insula Lincoln.

— Bietul om, spuse Harbert, care se întorcea de la uşă, de unde îlvăzuse pe Ayrton alunecând dea lungul cablului ascensorului şi dispărând înbeznă.

— Se va întoarce, spuse Cyrus Smith.

— Dar asta ce-o mai fi, domnule Cyrus? strigă Pencroff. Dacă n-aaruncat Ayrton sticla în mare, cine a putut s-o arunce? De bună seamă, întrebarea era la locul ei.

— Tot el trebuie s-o fi aruncat, răspunse Nab, dar se poate să fi fost pe jumătate nebun când a făcut-o.

— S-ar putea, spuse Harbert. Pesemne că nu mai ştia ce face.

— Este singura explicaţie, dragii mei, se grăbi să răspundă Cyrus Smith;

acum înţeleg şi cum de a fost în stare Ayrton să indice exact aşezarea insuleiTabor. Întâmplările petrecute înainte de părăsirea lui îl lămuriseră pe deplin înaceastă privinţă.

— Totuşi, observă Pencroff, dacă a scris documentul când nu era încăabrutizat, trebuie s-o fi făcut acum şapte sau opt ani. Cum se face în cazulacesta că hârtia nu a fost atacată de umezeală?

— Faptul acesta dovedeşte, răspunse Cyrus Smith, că Ayrton şi-apierdut minţile de puţină vreme, cu toate că lui i s-a părut timpul îndelungat.

— Aşa trebuie să fie, răspunse Pencroff, altfel lucrurile ar fi cu totul deneînţeles.

— De neînţeles, într-adevăr, răspunse inginerul, care părea dornic săscurteze această convorbire.

— Să fi spus Ayrton întreg adevărul? mai întrebă marinarul.

— Sunt sigur că povestea lui e adevărată, răspunse reporterul. Îmi aducfoarte bine aminte că ziarele au vorbit de încercarea lordului Glenarvan şi derezultatele călătoriei sale.

— Ayrton a spus adevărul, adăugă Cyrus Smith. Nu trebuie să te îndoieşti, Pencroff, căci adevărul acesta este foarte crud pentru el. Când te învinuieşti în aşa fel, nu poţi spune decât adevărul!A doua zi, la 21 decembrie, când coloniştii coborâră pe ţărm, urcând apoipe platou, nu-l mai găsiră pe Ayrton, care se retrăsese în timpul nopţii la casade la stână şi pionierii găsiră de cuviinţă să-l lase în pace.Harbert, Pencroff şi Nab îşi reluară îndeletnicirile obişnuite, iar GédéonSpilett şi Cyrus Smith se aflau singuri în atelierul de la Cămin.Să ştii, dragă Cyrus, că nu m-a mulţumit explicaţia ta de ieri în privinţasticlei. Nu-mi vine să cred că nenorocitul ar fi putut să scrie documentul şi săarunce sticla în mare, fără să-şi mai aducă aminte de lucrul ăsta.— Dar n-a aruncat-o el, Spilett dragă!

— Atunci tot mai crezi că...—

Nu cred nimic şi nu ştiu nimic, îl întrerupse Cyrus Smith. Mămulţumesc să număr şi această întâmplare printre acelea pe care n-amizbutit să le desluşesc încă până astăzi.

— Ciudate lucruri, într-adevăr, spuse Gédéon Spilett. Salvarea dumitale,Cyrus, lada aceea găsită pe nisip, aventurile lui Top, în sfârşit, sticla asta...Aflavom vreodată dezlegarea acestor taine?

— Desigur, răspunse repede inginerul, chiar dacă voi fi nevoit săscotocesc insula până în măruntaiele ei!

— Poate că vreo întâmplare norocoasă ne va da dezlegarea tainei!

— Nu cred în întâmplări norocoase, Spilett, aşa cum nu cred nici înlucruri misterioase. Toate faptele neînţelese care se petrec aici, îşi aucauzele lor bine determinate. Dar să aşteptăm, să ne vedem de treabă şi săfim cu băgare de seamă!Sosi şi luna ianuarie a anului 1867. Toţi locuitorii insulei erau ocupaţi cumuncile de vară. Trecând pe la stână în zilele acelea, Harbert şi reporterulvăzură că Ayrton îngrijea foarte bine vitele, cruţându-le astfel osteneala unor

vizite prea dese pe acolo. Totuşi, ca să nu se simtă părăsit, pionierii seabăteau din când în când pe la Ayrton.De altfel, date fiind unele bănuieli ale inginerului, se cerea ca parteaaceea a insulei să fie supusă unei oarecari supravegheri.

Dacă se întâmplaceva, Ayrton urma să-i înştiinţeze neîntârziat.Totuşi se puteau ivi întâmplări neaşteptate, care să trebuiască aduse pedată la cunoştinţa inginerului: de pildă, putea să apară în larg un vas, învestul insulei, sau se putea întâmpla un naufragiu, poate chiar un atac al unor piraţi.Aşa încât, Cyrus Smith hotărî să stabilească o legătură directă cât mairapidă între Casa de Granit şi stână şi la 10 ianuarie împărtăşi planul său şicelorlalţi.

— Şi cum înţelegeţi să faceţi lucrul acesta, domnule Cyrus? întrebăPencroff. Aveţi de gând să instalaţi un telegraf?

— Întocmai, răspunse inginerul.

— Electric? strigă Harbert.

— Electric, răspunse Cyrus Smith. Avem tot ce ne trebuie pentruconfecţionarea unei pile electrice; cel mai greu va fi să fabricăm sârma, cred însă că vom izbuti să facem şi această operaţie.

— Dacă-i aşa, răspunse marinarul, aproape că iar încep să nădăjduiesccă într-o bună zi vom merge şi cu trenul.Se apucară deci de lucru, începând cu ce era mai greu, adică tocmai cufabricarea sârmei, căci, dacă aceasta nu le-ar fi izbutit, nu mai avea nici unrost să se mai apuce de fabricarea pilei şi a celorlalte accesorii.Fierul din insula Lincoln era de calitate foarte bună, după cum ştim, şiprin urmare uşor de tras în fire. Cyrus Smith fabrică mai întâi o placă de oţel,bine călit, care era străbătută de găuri conice de diferite calibre, prin caretrebuiau să subţieze rând pe rând fierul. Fixă apoi placa pe un eşafodaj, bine înţepenit în pământ, pe care îl aşeză la câteva picioare de cascada cea mare,a cărei energie avea de gând să o folosească.Aveau de gând să întrebuinţeze axul piuei, care era mişcat de energiaapei şi care putea să le folosească la fabricarea firelor de metal.

Operaţia era foarte migăloasă şi cerea multă răbdare. Prefăcură mai întâi fierul în bare lungi şi subţiri, pe care le piliră la capete, astfel ca săpătrundă prin gaura cea mai mare a plăcii de metal, care înlocuia maşina detrefilat. Firul era apoi tras cu ajutorul axului piuei, în jurul căruia se înfăşură.După aceea, desfăceau firele, trecându-le pe rând prin găuri cu calibru din ce în ce mai mic, până ce inginerul obţinu o grămadă de fire potrivite, lungi detreizeci, până la cincizeci de picioare, ce puteau fi uşor racordate şi întinse pedistanţa de cinci mile, care despărţea casa de stână. În câteva zile, operaţia se isprăvi.

De altfel, de îndată ce maşina intră înfuncţiune, Cyrus Smith o lăsă în seama tovarăşilor săi, el ocupându-se întimpul acesta cu alcătuirea unei pile electrice.Avea nevoie de o pilă cu curent continuu. Se ştie că, în general, pilelesunt compuse din cărbune de retortă, zinc şi cupru. Cu toate cercetările întreprinse, inginerul nu găsise nici o urmă de cupru pe insulă, aşa că sevedea silit să se lipsească de el.Cărbunele de retortă, care este foarte dur şi rezultă din dezhidrogenareahuilei, putea fi obţinut şi pe insula lor. Cerea însă timp şi o aparaturăcomplicată, greu de fabricat. Cât despre zinc, aveau din belşug, căci ladagăsită la capul Epavei era căptuşită cu plăci din acest metal, cărora li seputea da astfel o minunată întrebuinţare.După o îndelungată chibzuinţă, Cyrus Smith hotărî să fabrice o pilăfoarte simplă, care să se asemene cu aceea concepută de Becquerel în 1820şi pentru care avea nevoie doar de zinc.

Cât despre celelalte substanţe,acidul azotic şi potasa, le avea la îndemână.Iată deci cum fabrică inginerul pila electrică, a cărei funcţionare eradeterminată de reacţia ce se producea în momentul în care potasa venea încontact cu un acid.Fabricară mai întâi câteva flacoane de sticlă, pe care le umplură cu acidazotic. Inginerul le astupă cu un dop străbătut de un tub de sticlă, încins cuun tampon de argilă şi legat cu o cârpă la capătul de jos, capăt pe care îlcufundă în acid. Apoi turnă în tub o soluţie de potasiu, obţinută din calcinareadiferitelor plante şi care venea în contact cu acidul prin intermediultamponului de argilă.

Cyrus Smith luă apoi două fâşii de zinc şi puse una înacid azotic, iar pe cealaltă în soluţia de potasiu; îndată se produse un curentelectric, care circula între cele două lame; le legă apoi între ele printr-un fir metalic, astfel că lama tubului deveni polul pozitiv, iar lama flaconului, polulnegativ al instalaţiei. Electricitatea astfel obţinută urma să slujească lainstalarea unui telegraf electric.Aparatul acesta ingenios şi foarte simplu construit, avea să le permităstabilirea unei legături telegrafice între Casa de Granit şi stână. În ziua de 6 februarie începură instalarea stâlpilor, înzestraţi cuizolatoare de sticlă, care urmau să sprijine firele de-a lungul drumurilor. Pestecâteva zile, firul prin care trebuia să treacă curentul electric cu o viteză de100.000 km pe secundă, curent pe care pământul avea să-l readucă lapunctul său de plecare, era tras.Fabricaseră două pile, una pentru Casa de Granit şi alta pentru stână,fiindcă era tot atât de necesar să se poată vorbi de la stână la Casa deGranit, pe cât era de necesar ca aceasta să aibă legătură cu stâna.Aparatele de recepţie şi de manipulare erau cât se poate de simple. Laambele staţii firul se înfăşură în jurul unui electromagnet, alcătuit dintr-o barăde fier moale, pe care se înfăşură un fir electric. Când se făcea legătura întrecei doi poli ai pilei, curentul pornind de la polul pozitiv trecea prin fir şi prinelectromagnet, care se magnetiza temporar, şi se întorcea prin pământ, lapolul negativ. Cum se întrerupea curentul, se descărca şi electromagnetul; deaceea, era destul să se aşeze o placă de fier moale în faţa electromagnetului,pentru ca aceasta să fie atrasă când trecea curentul prin magnet şi să cadăde îndată ce se întrerupea curentul. Cyrus Smith legase un ax ce urmamişcarea plăcii, de un ac ce se rotea în faţa unui cadran, pe care erau

însemnate literele alfabetului, mijlocind astfel comunicările de la o staţie laalta. În ziua de 12 februarie, instalaţia era completă şi Cyrus Smith întrebăprin telegraf dacă totul merge bine la stână. Peste câteva minute primi de laAyrton un răspuns mulţumitor.Pencroff nu mai putea de bucurie şi în fiecare dimineaţă şi seară trimiteao telegramă la stână, telegramă la care primea întotdeauna răspuns.Noul lor mijloc de comunicaţie aducea două foloase mari: pe de o partele permitea să controleze prezenţa lui Ayrton la stână, iar pe de altă parte,Ayrton nu se simţea prea singur. De altfel, Cyrus Smith nu lăsa să treacă nicio săptămână fără să se ducă să-l vadă, iar Ayrton venea şi el din când încând la Casa de Granit, unde era întotdeauna bine primit.Anotimpul frumos se scurgea cu încetul, iar oamenii noştri îşi vedeau demuncile obişnuite. Resursele sporeau din zi în zi, iar seminţele aduse de peinsula Tabor se aclimatizaseră foarte bine. Platoul Grande-Vue avea o înfăţişare îmbucurătoare. A patra recoltă de grâu fu minunată şi niciunuldintre pionieri nu avu răbdare să numere grămezile de grăunţe, pentru acerceta dacă într-adevăr adunaseră patru sute de miliarde de boabe.Pencroff ar fi fost gata să facă şi aşa ceva, dar după ce inginerul îi demonstracu precizie matematică ce mult timp i-ar fi trebuit, nu mai puţin de 5500 deani, se lăsă păgubaş.Vremea era minunată. În timpul zilei era foarte cald, iar seara sufla obriză din larg, aşa că locuitorii Casei de Granit se bucurau de nopţirăcoroase. Din când în când se abătea o furtună scurtă, dar cumplită. Timpde câteva ore, fulgerele aprindeau vâlvătăi pe cer şi trăsnetele se ţineau lanţ.Starea micii colonii era înfloritoare. Oaspeţii crescătoriei de păsări se înmulţiseră atât de mult, încât pionierii se hrăneau mereu cu prisosul ei. Porciisporiseră şi ei, iar îngrijirea lor ocupa o bună parte din timpul lui Nab şi al luiPencroff. Onaggaşii, care aveau doi mânji frumoşi, erau folosiţi de GédéonSpilett şi de Harbert, care devenise un călăreţ desăvârşit sub supraveghereareporterului, sau erau înhămaţi la căruţă, pentru a căra la Casa de Granitlemne, cărbuni şi diferite produse minerale, de care avea nevoie inginerul.

Cam în aceeaşi vreme, pionierii făcură câteva recunoaşteri în adânculpădurilor Far-West, unde nu aveau a se teme de arşiţa soarelui, ale căruiraze străbăteau cu greu printre ramurile încâlcite. Cercetară de asemeneamalul stâng al râului Mercy. În toate aceste excursii, pionierii porneau bine înarmaţi, căci întâlneau adesea porci mistreţi foarte sălbatici şi sângeroşi, împotriva cărora erau siliţi să ducă o luptă aprigă.Tot în vremea aceea porniră un război crâncen împotriva jaguarilor.Gédéon Spilett, îndeosebi, îi ura de moarte, iar elevul său Harbert se dovediun ajutor preţios. Înarmaţi cum erau, nu se mai temeau de aceste fiare. Îndrăzneala lui Harbert era nemaipomenită, iar sângele rece al reporterului,cu totul uimitor, aşa că în foarte scurt timp, douăzeci de piei minunate împodobeau sala mare a Casei de Granit. Dacă lucrurile aveau să meargăaşa mai departe, neamul jaguarilor din insulă era ameninţat cu pieirea, lucru de altfel dorit de vânătorii noştri.

Câteodată lua parte şi inginerul la unele cercetări pe care le făceau înpărţile necunoscute ale insulei, unde observa totul cu cea mai mare încordare. Străbătând hăţişurile întinselor păduri, el căuta cu totul alte urmedecât cele lăsate de animale. Nu găsi totuşi nimic care să-i dea de gândit. Dealtfel, nici Top, nici Jup, care îl întovărăşeau, nu dădeau semne de tulburare,ca acelea pe care le vădise de multe ori câinele, când lătrase la gura puţului,ce fusese cercetat zadarnic.Tot în acea vreme, Gédéon Spilett, ajutat de Harbert, fotografie părţilecele mai interesante ale insulei, cu aparatul fotografic găsit în ladă, de carenu se folosiseră încă până atunci.

Aparatul avea o lentilă puternică şi dispuneau de toate substanţelenecesare developării fotografiilor: găsiseră în ladă colodiu pentru acoperireaplăcilor de sticlă, nitrat de argint cu care să sensibilizeze plăcile la lumină,hiposulfit pentru fixarea imaginilor, clorură de amoniu pentru baia fixativă încare se pune fotografia şi nu lipsea nici acetatul de sodiu şi clorura de aur, cucare se îmbibă fotografiile. Aveau de asemenea multă hârtie specială,clorurată pentru fotografii, pe care trebuiau doar s-o întindă într-un cadrupeste plăcile negative, după ce o muiau mai întâi într-o soluţie de nitrat deargint.Reporterul şi ajutorul său deveniră în scurt timp nişte operatori îndemânatici, obţinând câteva fotografii foarte frumoase, mai ales vederi aleinsulei, luate de pe platou, în care se vedeau: muntele Franklin în zare,pitorescul ţinut de la gura râului Mercy, cu stâncile lui ciudate, luminişul şistâna, adăpostite de primele povârnişuri ale muntelui, capul Ghearei, Epaveişi altele. Fotografii nu uitară să facă portretele tuturor membrilor coloniei.

— Înveselesc locuinţa, spunea Pencroff despre ele.Bravul marinar era încântat să-şi vadă chipul împodobind pereţii Caseide Granit şi se oprea adesea în faţa expoziţiei lor de fotografii, ca odinioară înfaţa vitrinelor din marile capitale.Dar cea mai reuşită fotografie fu neîndoios aceea a lui Jup. Maimuţoiulpozase cu o gravitate ce nu poate fi descrisă, astfel că portretului său nu-ilipsea decât graiul!

— Ai zice că e gata să se strâmbe, strigă Pencroff.Meşterul Jup ar fi dat dovadă de prost gust dacă s-ar fi arătat nemulţumitde poza lui. Nu făcu acest lucru, ba dimpotrivă se uita la fotografie cu un aer galeş, din care nu lipsea o oarecare înfumurare.O dată cu venirea lunii martie, căldurile cele mari se sfârşiră. Timpuldeveni ploios, dar vremea se menţinu caldă. Luna martie, care corespundealunii septembrie din emisfera boreală fu mai puţin frumoasă decât seaşteptau. Părea să vestească o iarnă timpurie şi aspră. În dimineaţa zilei de 21, li se păru că şi venise prima zăpadă. Într-adevăr,Harbert, care scosese capul pe fereastră dis-de-dimineaţă, începu să strige:

— Veniţi să vedeţi! Insula cea mică e acoperită cu zăpadă!

— Zăpadă acuma? se miră reporterul, venind lângă băiat.

Tovarăşii lor se apropiară şi ei şi constatară că nu numai insula, dar şitoată plaja de la poalele Casei de Granit era acoperită cu o pătură albă,răspândită uniform pe pământ.

— E chiar zăpadă! spuse Pencroff.

— Sau cel puţin pare să fie! adăugă Nab.

— Dar termometrul arată 58° (14° centigrade deasupra lui zero), observăGédéon Spilett.Cyrus Smith se uită în tăcere la întinderea aceea albă şi, cu dreptcuvânt, nu ştia cum să explice fenomenul acesta, care se ivise într-unanotimp nepotrivit şi la o temperatură atât de ridicată.

— Drace! strigă Pencroff. Au să ne îngheţe semănăturile!Marinarul se pregătea să coboare, dar sprintenul Jup i-o luă înainte,alunecând cu repeziciune până jos.Nici nu ajunsese bine maimuţa pe plajă, şi uriaşa pătură de zăpadă seridică, risipindu-se în aer în fulgi atât de deşi, încât lumina soarelui se întunecă.

— Astea sunt păsări! strigă Harbert.Erau într-adevăr stoluri de păsări de mare, de o albeaţă orbitoare, ce seabătuseră asupra insulei şi a coastei şi care se făcură nevăzute în depărtarelăsându-i pe toţi înmărmuriţi de rapida schimbare a priveliştii. Dispăruserăatât de repede, încât nici reporterul, nici tânărul nu izbutiră să doboare vreunadintre ele, aşa că nu aflară niciodată din care familie făceau parte.Peste câteva zile, la 26 martie, se împlineau doi ani de când naufragiaţiiaerului fuseseră zvârliţi pe insula Lincoln.

Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 18

Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 18

de Jules Verne

Biografie

Opera