Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 11

de Jules Verne

CAPITOLUL XI

Iarna. Bătucitul lânii. Piua. Ideea fixă a Iui Pencroff. Fanoanele. La cepoate folosi un albatros. Combustibilul viitorului. Top şi Jup. Furtuni.Stricăciuni la curtea de păsări. O excursie la mlaştină. Cyrus Smith e singur. Explorarea puţului.

Odată cu venirea lunii iunie, care corespunde cu luna decembrie în zonaboreală, sosea şi iarna, aşa că pionierii noştri se îngrijiră de confecţionareaunor haine trainice şi călduroase.Muflonii de la stână fuseseră tunşi, iar lâna lor aştepta să fietransformată în stofă de haine.Bineînţeles că Cyrus Smith nu avea la îndemână nici unul dininstrumentele care se întrebuinţează pentru torsul şi ţesutul lânii, de aceea el îşi propuse să folosească proprietatea firelor de lână care se încurcăconstituind prin simpla lor încâlcire acea stofă care se numeşte „pâslă”, atuncicând sunt presate în toate direcţiile. Pâsla se poate obţine printr-o simplă„bătucire”, operaţie care, deşi scade elasticitatea stofei, îi măreşte în schimbposibilitatea de a păstra căldura. Lâna muflonilor, alcătuită din fire scurte, eracât se poate de potrivită pentru o astfel de operaţie.Inginerul, ajutat de tovarăşii săi, împreună cu Pencroff, care se vedeasilit să-şi părăsească din nou vasul drag, începură prin a elibera lâna desubstanţa aceea uleioasă cu care este îmbibată şi care se numeşte usuc. Oţinură douăzeci şi patru de ore în hârdaie pline cu apă încălzită la şaptezecide grade; o spălară apoi bine cu sodă şi când fu destul de bine uscată trecurăla „bătucirea” ei, obţinând astfel o stofă foarte grosolană, care n-ar fi avut nicio căutare în centrele industriale din Europa sau America, dar care era foartepreţuită pe piaţa insulei Lincoln.Se ştie desigur că stofele acestea erau cunoscute din timpurile cele mai îndepărtate şi fuseseră obţinute prin aceleaşi mijloace pe care se pregătea săle folosească Cyrus Smith.Inginerul construi o maşină de presat lână, folosind cu dibăcie forţamecanică produsă de căderea de apă de pe plajă, întreaga instalaţie era opiuă cât se poate de rudimentară, alcătuită dintr-un ax, cu ajutorul căruia seridicau şi se lăsau doi piloni verticali, care presau lâna aşezată în piuă. Maiconstruiră şi un cadru din bârne groase, care înconjura întregul mecanism.Secole de-a rândul aşa au arătat piuele de pretutindeni, până ce pilonii aufost înlocuiţi prin cilindri compresori, mulţumită cărora lâna este supusă unuiadevărat laminaj, în loc să fie „bătucită” ca în trecut.Operaţia se făcu sub îndrumarea lui Cyrus Smith şi izbuti de minune.Lâna, îmbibată cu soluţie de săpun, menită pe de-o parte să uşureze înmuierea, strângerea şi bătucirea firelor de lână, făcându-le totodată şi mailunecoase şi, pe de altă parte, să le împiedice să se destrame în timpulpresării, fu scoasă din piuă sub forma unor bucăţi groase de pâslă.Asperităţile şi inegalităţile cu care însăşi natura înzestrează firele de lână ajutaseră atât de mult la alipirea şi amestecarea lor, încât, în cele din urmă,coloniştii obţinură pâsla, din care puteau să-şi facă atât haine, cât şi pături.

Desigur că nu fabricaseră stofă merinos, muselină, caşmir, alpaga, satin,catifea ori brocard, nici măcar flanelă, ci doar pâslă — totuşi insula aveaoricum o industrie în plus.Având în sfârşit şi pături groase, pe lângă haine călduroase, pionieriiputeau să înfrunte fără grijă iarna anului 1866-1867.Pe la 20 iunie se lăsă ger şi, spre marea lui părere de rău, Pencroff sevăzu nevoit să întrerupă construirea corăbiei, pe care, de altfel, era sigur că ova isprăvi în primăvară.Marinarul era stăpânit de gândul de a face o călătorie de recunoaşterepână în insula Tabor, cu toate că Cyrus Smith nu vedea ce-ar putea să aducănou această expediţie, pe care Pencroff o dorea mânat doar de curiozitate,neavând ce să găsească pe stânca aceea pustie şi stearpă. Inginerul searăta destul de îngrijorat la gândul că vor străbate o sută cincizeci de mile, cutotul necunoscute, pe bordul unui vas destul de mic.

Se îngrozea gândindu-se la ceea ce s-ar putea întâmpla cu ei în largul mării, în cazul când n-ar putea să atingă insula Tabor şi nici să se întoarcă pe insula Lincoln, cu atâtmai mult cu cât aveau de străbătut o regiune foarte periculoasă a Pacificului.Cyrus Smith discuta adesea acest plan cu Pencroff, care dădea dovadăde o încăpăţânare de neînvins, pe care singur nu era în stare să şi-o explice.

— La urma urmelor, Pencroff, îi spuse într-o zi inginerul, dă-mi voie să-ţiamintesc că după ce ai lăudat atât insula aceasta şi după ce îţi exprimi mereuregretul de a fi nevoit într-o zi s-o părăseşti, nu înţeleg cum poţi fi tocmaidumneata acela care vrei s-o părăseşti primul.

— Vreau s-o părăsesc doar pentru câteva zile, răspunse Pencroff. Atâtcât să mă duc şi să mă întorc, atât cât să-mi dau seama ce-i cu insula aceea.

— Dar nu înţelegi că acum ea nu mai poate însemna pentru noi nici pedeparte cât insula Lincoln?

— De asta sunt sigur!

— Atunci de ce să te aventurezi?

— Vreau să ştiu ce se petrece pe insula Tabor!

— Dar nu se petrece nimic. Şi nu are cum să se petreacă ceva!

— Cine ştie!

— Şi dacă te prinde vreo furtună?

— N-am de ce să mă tem în timpul verii, răspunse Pencroff. Afară deasta, domnule Cyrus, fiindcă sunt totuşi silit să mă gândesc la toate, v-aşcere voie să-l iau numai pe Harbert cu mine.

— Dar bine, Pencroff, răspunde inginerul, apăsându-şi mâna pe umărulmarinarului, crezi că ne-am putea mângâia vreodată dacă vi s-ar întâmplavreo nenorocire dumitale şi acestui copil, pe care-l socotim cu toţii fiul nostru?

— Domnule Cyrus, răspunse Pencroff, pătruns de o încrederenestrămutată, nu vă vom pricinui această durere. De altminteri nu vom maivorbi despre această călătorie decât când va veni timpul potrivit. Sunt sigur că după ce veţi vedea corabia gata înzestrată cu pânze şi cu tot ce-i trebuie,

când veţi vedea cum ţine la apă, căci vom face împreună ocolul insulei, măveţi lăsa să plec fără nici o grijă. Sunt sigur că va fi o adevărată minunecorabia dumneavoastră.

— Cred că este mai potrivit să spunem corabia noastră, Pencroff, ziseinginerul zâmbind, dezarmat pentru moment.Convorbirea se termină aici, ca să reînceapă altă dată, fără ca vreunuldintre ei să izbutească să-l convingă pe celălalt.Prima zăpadă căzu la sfârşitul lunii iunie. La stână adunaseră maidinainte nutreţ destul, ca să nu mai fie nevoiţi s-o viziteze zilnic; hotărârătotuşi să nu lase să treacă o săptămână fără să dea pe acolo.Pionierii puseră din nou capcane şi încercară micile instrumentefabricate de Cyrus Smith. Aşezară la marginea pădurii, de-a lungul potecii pecare obişnuiau să umble fiarele ce coborau la lac, balenele îndoite printr-opojghiţă de gheaţă, pe care le acoperiseră cu un strat gros de grăsime.Spre marea mulţumire a inginerului, născocirea pescarilor din Aleutinedădu rezultate minunate. Douăsprezece vulpi, câţiva porci mistreţi şi chiar un jaguar căzură pradă pionierilor; toate aceste animale muriseră cu stomaculperforat.Trebuie să pomenim aici şi despre încercarea făcută de pionierii noştride a comunica într-un fel oarecare cu semenii lor.Gédéon Spilett se gândise de multe ori să arunce în mare o sticlăconţinând un mesaj, pe care s-ar fi putut să o poarte curenţii pe vreun ţărmlocuit, sau să se folosească de vreun porumbel. Dar i se părea cu neputinţăca un porumbel sau o sticlă să poată străbate distanţa de o mie două sute demile, care despărţea insula de oricare alt ţinut. În ziua de 30 iunie, pionierii prinseră cu mare greutate un albatros, pecare o împuşcătură a lui Harbert îl rănise uşor la un picior. Era un exemplar foarte frumos, ale cărui aripi, când erau întinse, măsurau zece picioare şicare, desigur, era în stare să străbată un ocean de mărimea Pacificului.Harbert ar fi dorit să păstreze minunata zburătoare, a cărei rană sevindecase repede; el susţinea că poate să o domesticească. Gédéon Spilett însă îl făcu să înţeleagă că nu puteau să piardă prilejul de a se pune înlegătură cu vreun ţinut locuit al Pacificului, aşa că Harbert cedă. Dacăalbatrosul venea dintr-o regiune locuită, socoteau naufragiaţii, cu siguranţă căse va întoarce tot acolo, de îndată ce-şi va recăpăta libertatea.Era foarte posibil ca Gédéon Spilett, în care reporterul nu murise, să fifost mulţumit că găsise prilejul să trimită în necunoscut un palpitant articol, încare povestea aventurile pionierilor de pe insula Lincoln!El redacta deci o notiţă scurtă, pe care o vârî într-un săculeţ de pânzăcauciucată, cu rugămintea către acela care o va găsi s-o predea ziarului„New-York Herald”. Săculeţul fu legat de gâtul albatrosului şi nu de laba sa,deoarece păsările acestea au obiceiul să se odihnească pe suprafaţa mării;apoi curierul lor fu eliberat, iar pionierii, destul de mişcaţi, îl priviră cum sepierdea printre ceţurile ce acopereau zarea spre apus.

— Încotro se îndreaptă? întrebă Pencroff.

— Spre Noua Zeelandă, răspunse Harbert.

— Drum bun strigă marinarul, care nu avea prea mare încredere în astfelde mijloace de corespondenţă.O dată cu sosirea iernii, prietenii noştri reluară lucrările în interiorul Caseide Granit; îşi reparară îmbrăcămintea şi între altele făcură şi pânze pentrucorabie, croite din inepuizabilul înveliş al aerostatului. În timpul lunii iulie domni un frig straşnic, dar pionierii nu erau siliţi săeconomisească nici lemnele, nici cărbunii. Cyrus Simth instalase un al doileacămin în sala mare, în care îşi petreceau serile. În timp ce lucrau, stăteau devorbă, iar când nu aveau de lucru, citeau, aşa că timpul trecea cu folos pentrutoată lumea.Era o adevărată plăcere pentru ei să asculte mugetele vijeliei dezlănţuiteafară, aşezaţi în sala luminată cu lumânări, bine încălzită cu cărbuni, după omasă bogată, cu cafeaua de soc fumegând în ceşcuţe, cu pipele răspândindvaluri de fum parfumat. Mulţumirea lor ar fi fost desăvârşită de nu s-ar fi ştiutatât de departe de semenii lor, de patria lor. Vorbeau adesea despre ţara lor,despre prietenii rămaşi acolo şi despre avântul industriei. În cursul unei astfelde convorbiri, Gédéon Spilett puse următoarea întrebare:

— Dragă Cyrus, nu riscă oare acest avânt al industriei şi al comerţului săfie oprit într-o bună zi?

— Oprit? De ce?

— Din lipsa cărbunelui, cel mai preţios minereu…

— …da, cel mai preţios, într-adevăr, răspunse inginerul. Se pare cănatura însăşi a ţinut să se vadă cât este de preţios, creând diamantul, care nueste altceva decât cărbune pur, cristalizat.— Dar nu vreţi să spuneţi, domnule Cyrus, întrebă Pencroff, că încazariele maşinilor se va arde diamantul în locul cărbunelui?

— Nu, dragul meu, răspunse Cyrus Smith.

— Totuşi, reluă Gédéon Spillet, recunoşti că într-o bună zi cărbunele vafi consumat în întregime?

— Ei! Zăcămintele de cărbuni sunt încă foarte mari, astfel că cei o sutăde mii de muncitori

care scot anual o sută de chintale metrice, nu le-auepuizat nici pe departe!

— Dar odată cu creşterea consumului de cărbuni, răspunse GédéonSpilett, este de prevăzut că aceşti o sută de mii de muncitori vor deveni încurând două sute de mii şi că extracţia va fi dublă.

— Fără îndoială! Dar s-au inventat noi maşini, care vor permite să seexploreze mai intens zăcămintele din Europa, iar minele din America şiAustralia vor face faţă încă multă vreme cerinţelor industriei.

— Cam cât timp? întrebă reporterul.

— Cel puţin două sute cincizeci până la trei sute de ani.

— Noi n-avem de ce să ne temem, zise Pencroff. Sunt însă îngrijoratpentru strănepoţii noştri.

— Până atunci se va găsi şi alt combustibil, spuse Harbert.

— Să sperăm, răspunse Gédéon Spilett, căci altfel cum vor mergemaşinile? Fără maşini, ce vor deveni drumurile de fier, vapoarele, uzinele şitot ceea ce contribuie la progresul civilizaţiei?

— Oare ce s-ar putea întrebuinţa în locul cărbunelui? întrebă Pencroff.Aveţi vreo idee, domnule Cyrus?

— Aproximativ, dragul meu.

— Ei, bine, ce s-ar putea arde în locul lui?

— Apă, răspunse Cyrus Smith.

— Apă, strigă Pencroff. Să încălzim cu apă vapoarele cu aburi şilocomotivele! Apa va încălzi apa?

— Da, da, apa! Dar apa descompusă în elementele sale componente,răspunse Cyrus Smith. Probabil că operaţia aceasta se va face cu ajutorulelectricităţii, care va deveni o forţă puternică şi uşor de mânuit, căci printr-olege inexplicabilă, toate descoperirile mari parcă se potrivesc şi secompletează la un moment dat. Da, dragii mei, cred că apa va fi întrebuinţată într-o bună zi drept combustibil; hidrogenul şi oxigenul, care intră încompoziţia ei, vor fi folosite împreună sau separat şi vor da un izvor nesecatde căldură şi lumină, izvor mai bogat decât cărbunele. Va veni o zi cândmagaziile vapoarelor şi tenderele locomotivelor vor conţine în loc de cărbuni,aceste două gaze comprimate, care vor arde în cazanele lor, degajând ouriaşă putere calorică. Nu avem prin urmare de ce să fim îngrijoraţi. Atâtavreme cât pământul va fi locuit, el va satisface toate nevoile locuitorilor săi; einu vor duce lipsă nici de lumină, nici de căldură, după cum nu vor duce lipsănici de produse animale, vegetale sau minerale. Cred că atunci cândzăcămintele de cărbuni vor fi istovite vom încălzi şi ne vom încălzi cu apă.Apa este cărbunele viitorului.

— Tare aş vrea să apuc vremurile acelea, spuse marinarul.

— Pentru asemenea minuni te-ai trezit cam devreme, Pencroff, spuseNab, care până atunci nu luase parte la discuţie.Totuşi, nu cuvintele lui Nab încheiară convorbirea, ci lătratul lui Top.Câinele avea şi de data aceasta lătratul acela ciudat, care-l preocupa peinginer. Lătrând într-una, Top începu să se învârtească pe lângă gura puţului,care se afla la capătul culoarului interior.

— Ce are Top de latră aşa? întrebă Pencroff.

— Şi de ce mârâie Jup? adăugă Harbert. Într-adevăr, urangutanul dădeasemne de agitaţie ca şi câinele şi, lucru curios, ambele animale păreau maicurând neliniştite, decât înfuriate.

— Fără îndoială, puţul acesta este în directă legătură cu marea, spuseGédéon Spilett, şi un monstru marin vine din când în când să respire înadâncul lui.

— Aşa şi este, răspunse marinarul. Nici nu poate fi altă explicaţie...Haide, Top, taci odată adăugă Pencroff, întorcându-se spre câine. Şi tu, Jup,treci în odaia ta!Maimuţa şi câinele se potoliră. Jup se duse la culcare, dar Top rămase

în salon, mârâind înfundat toată seara.Nu mai vorbiră de acest incident, dar inginerul căzu pe gânduri. În tot restul lunii iulie urmară când zile de ger, când de moină.Temperatura nu scăzu ca în iarna precedentă, dar în schimb avură de înduratfurtuni şi vijelii puternice. Marea năvăli din nou asupra ţărmului, producând încâteva rânduri stricăciuni la Cămin. Valurile de fund, uriaşe, care veneau săse sfarme de peretele Casei de Granit, erau atât de puternice, încât păreauprovocate de un cutremur submarin.Aplecaţi la ferestrele lor, pionierii nu se puteau opri să admirespectacolul măreţ al oceanului, care se zbătea neputincios. Valurile sespulberau în spume de o albeaţă orbitoare, litoralul dispărea sub năvalaapelor vijelioase, iar stâncile, în care era săpată casa, păreau să răsară chiar din mare, ale cărei ceţuri de aburi le învăluiau până la mai mult de o sută depicioare înălţime. În timpul acestor furtuni era greu, primejdios chiar, să te aventurezi peşoselele insulei, căci vijelia dobora mulţi copaci. Totuşi, pionierii nu lăsau sătreacă o săptămână fără să se ducă la stână.

Din fericire, ţarcul străjuit decopaci şi staulul se aflau la adăpostul muntelui Franklin, aşa că nu avură multde suferit de pe urma uraganului. În schimb, curtea de păsări, aşezată peplatoul Grande-Vue, şi prin urmare expusă vânturilor de răsărit, suferi maripagube. De două ori zbură acoperişul hulubăriei, iar gardul se strică şi el.Erau nevoiţi să refacă totul, mult mai solid, căci acum se dovedise că insulaLincoln era aşezată într-una din cele mai furtunoase regiuni ale Pacificului,fiind parcă centrul marilor cicloni, care o biciuiau ca pe o sfârlează — numaică aici sfârleaza rămânea pe loc, iar biciul se învârtea neîncetat.

În prima săptămână a lunii august, vijelia se potoli treptat şi atmosfera,care părea pe veci osândită la zbucium, se linişti, dar temperatura scăzu,gerul devenind foarte aspru. Termometrul coborî la -8 grade Fahrenheit (-22°centigrade). În ziua de 3 august, pionierii făcură o excursie, pe care o plănuiau decâtva timp, în sud-vestul insulei, spre mlaştinile Tadornelor. Ei erau atraşi debogatul vânat acvatic, care sălăşluia acolo în timpul iernii. Se aflau pe acoloraţe sălbatice, becaţine, lişiţe, cufundari şi alte zburătoare, aşa că pionieriihotărâră să consacre o expediţie de o zi întreagă pentru a vâna din acestepăsări.Nu numai Gédéon Spilett şi Harbert, ci şi Pencroff şi Nab luau parte laexpediţie. Doar Cyrus Smith nu merse cu ei, susţinând că are de lucru. Elrămase singur la Casa de Granit.Ca să ajungă la mlaştină, vânătorii apucară pe drumul care ducea laportul Balonului, făgăduind să se întoarcă seara. Top şi Jup îi întovărăşeau.De cum trecură râul Mercy inginerul ridică podul şi se întoarse acasă, cugândul să pună în aplicare un proiect pentru care ţinea să fie singur.Plănuia să viziteze cu de-amănuntul puţul interior, a cărui gură sedeschidea în interiorul Casei de Granit şi care era în legătură cu marea,fiindcă pe aici treceau odinioară apele lacului.

De ce se învârtea atât de des Top în jurul acestui puţ? De ce lătra el atâtde ciudat şi de ce părea atât de neliniştit? De ce se arăta Jup la fel deneliniştit? Oare să aibă puţul şi alte ramificaţii afară de legătura verticală cumarea? Duceau ramificaţiile acestea spre alte regiuni ale insulei? Iată cedorea să ştie Cyrus Smith şi deocamdată ţinea s-o afle numai el. De aceeahotărâse să încerce explorarea puţului în lipsa tovarăşilor săi şi acum i seivea cel mai bun prilej s-o facă.Era uşor de coborât până în fundul puţului, întrebuinţând scara destul delungă de frânghie, pe care nu o mai foloseau de când instalaseră ascensorul.Inginerul trase scara până la gură, care avea un diametru de şase picioare, şio aruncă înăuntru, după ce legase zdravăn capătul ei de sus. Apoi aprinse unfelinar, luă un revolver şi, vârându-şi un cuţit la cingătoare, începu să coboareprimele trepte.Zidul era aproape în întregime neted, doar din loc în loc răsăreau câtevacolţuri de stâncă şi, pe aceste ieşituri, o fiinţă îndemânatică ar fi putut într-adevăr să se ridice până la deschizătura puţului.Observând acest lucru, inginerul plimbă cu grijă felinarul în jurul acestor ieşituri, fără să găsească vreo urmă veche sau nouă, care să-i dea de gândit.Apoi coborî mai adânc, cercetând cu luare aminte pereţii.Nimic suspect. Ajungând la ultimele trepte, inginerul simţi apropiereaapei, care în clipa aceea era cu desăvârşire liniştită. Nici la nivelul ei, şi nici înaltă parte a puţului nu văzuse vreun culoar lateral, care să se ramifice îninteriorul masivului. Peretele, lovit cu mânerul cuţitului, suna plin. Pentru aajunge în fundul puţului şi a se ridica apoi până la gura lui, ar fi fost neapăratnevoie să se treacă pe sub apele mării, lucru ce nu l-ar fi putut face decâtanimalele marine. De altfel, era cu neputinţă de determinat în ce punct allitoralului şi la ce adâncime sub nivelul mării se isprăvea canalul. Încheindu-şi cercetările, Cyrus Smith se urcă înapoi, trase scara, acoperigura puţului şi se întoarse gânditor în sala mare a Casei de Granit,spunându-şi: „n-am văzut nimic şi totuşi este ceva în puţul acesta”.

Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 11

Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 11

de Jules Verne

Biografie

Opera