Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 10

de Jules Verne

CAPITOLUL X

O invenţie a inginerului. Ce îl preocupă pe Cyrus Smith. Plecarea spremunte. Pădurea. Regiune vulcanică. Fazanii. Berbecii sălbatici. Primulplatou. Tabăra de noapte. Creştetul conului.

Peste câteva minute, cei trei vânători se aflau în faţa unui foc care ardeavesel. Cyrus Smith şi reporterul şedeau alături. Înmărmurit, Pencroff privea,când la unul, când la celălalt, ţinând vânatul în braţe.

— Ei bine, dragul meu, acum ce spui? strigă reporterul. Avem foc, un focadevărat, la care vom frige foarte bine vânatul ăsta minunat, din care abiaaştept să ne înfruptăm!

— Dar cine a aprins focul? întrebă Pencroff.

— Soarele!Gédéon Spilett spunea adevărul. Soarele le dăruise căldura de care seminuna atât de mult Pencroff. Marinarului nu-i venea să-şi creadă ochilor şiera atât de uimit, încât nici nu-i trecea prin minte să pună întrebări inginerului.

— Aţi avut o lentilă, domnule Smith? întrebă Harbert pe Cyrus Smith.

— Nu, copilul meu, răspunse acesta, dar mi-am făcut una.Le arătă apoi instrumentul care îi servise drept lentilă. Scosese pur şisimplu geamurile de la ceasul lui şi de la ceasul reporterului. După ce leumpluse cu apă, le lipise marginile cu puţină humă, făcând astfel o adevăratălentilă, cu ajutorul căreia aprinsese un mănunchi de muşchi uscat,concentrând asupra lui razele soarelui.Marinarul cercetă cu luare-aminte instrumentul, apoi se uită lung lainginer, fără să scoată o vorbă. Pentru el, Cyrus Smith devenise un omnemaipomenit, înzestrat cu puteri supraomeneşti.Venindu-şi în cele din urmă în fire, strigă:

— Notaţi lucrul acesta, domnule Spilett, notaţi-l în carnetuldumneavoastră.

— Am notat, răspunse reporterul.După aceea, ajutat de Nab, marinarul făcu o frigare şi cabiaiul, binecurăţat, aşezat deasupra flăcării vii şi scânteietoare, începu în curând să serumenească, întocmai ca un purcel de lapte.Căminul redevenise mai plăcut, nu numai fiindcă flacăra din vatră încălzea coridoarele, ci şi pentru că pereţii despărţitori de pietriş amestecatcu nisip fuseseră refăcuţi.După cum se vedea, inginerul şi tovarăşul său nu-şi pierduseră timpul.Cyrus Smith se întremase destul de bine şi-şi pusese la încercare puterile,căţărându-se pe platoul superior. De pe această înălţime, ochii săi, obişnuiţisă aprecieze distanţele, cercetaseră multă vreme creştetul conului pe caredorea să se urce a doua zi. Muntele, aşezat la vreo şase mile spre nord-vest,părea să se ridice la trei mii cinci sute de picioare deasupra nivelului mării.Prin urmare, privirea unui observator căţărat în vârful lui putea să străbată orază de cel puţin cincizeci de mile. Se putea prevedea deci că nu-i va fi greului Cyrus Smith să dezlege problema, căreia îi dădea pe bună dreptate o însemnătate deosebită, stabilind dacă se aflau pe „un continent sau o insulă”. În seara aceea mâncară mai bine. Carnea de cablai se dovedi minunată,iar cina fu completată cu alge şi migdale de pin. Inginerul nu prea vorbi, fiindpreocupat de proiectele pentru ziua următoare.O dată sau de două ori, Pencroff îşi spuse părerea asupra celor ce ar fide făcut, dar inginerul, care era un om chibzuit, se mulţumi să dea din cap.

— Mâine, spuse el din nou, vom şti ce avem de făcut, şi vom acţiona înconsecinţă!După cină, aşezară câteva braţe de lemne peste tăciunii din vatră şioaspeţii Căminului, împreună cu credinciosul Top, se culcară şi adormirăadânc. Nici un incident nu veni să tulbure noaptea liniştită, iar a doua zi, la 29martie, odihniţi şi bine dispuşi, naufragiaţii se pregătiră să întreprindăexcursia care avea să hotărască soarta lor.Isprăviră pregătirile de plecare.

Luară cu ei resturile vânatului, din carecălătorii noştri se puteau hrăni încă douăzeci şi patru de ore. Deoarecesticlele ceasurilor inginerului şi reporterului fuseseră puse la loc, Pencroff arse din nou o bucată de cârpă, care urma să le servească drept iască; câtdespre cremene, erau siguri că vor găsi din belşug pe aceste terenurivulcanice.La ora şapte şi jumătate dimineaţa, exploratorii noştri, înarmaţi cuciomege, părăsiră Căminul. Urmând sfatul lui Pencroff, ei hotărâră să apucedrumul prin pădure, pe care îl mai străbătuseră odată, urmând să se întoarcăpe altă cale. De altfel, era drumul cel mai scurt spre munte.

O luară deci pemalul stâng al râului, părăsindu-l acolo unde făcea un cot spre sud-vest.Regăsiră poteca croită în ajun pe sub copacii cu frunziş bogat şi la ora nouă,Cyrus Smith şi tovarăşii lui atinseseră marginea de apus a pădurii,Solul, până aici puţin accidentat, mlăştinos la început, uscat şi nisiposmai departe, se ridica în pantă uşoară, urcând de la litoral spre interiorulţinutului. Văzură câteva animale fugind cu repeziciune prin pădure. Top selua sprinten după ele, dar stăpânul său îl chema imediat înapoi, căci nupentru aceasta veniseră şi aveau timp să le urmărească mai târziu. CyrusSmith nu era omul care să lase pentru alte lucruri ceea ce-şi pusese în gând.Şi acela care ar fi afirmat că în aceste clipe inginerul era atent la ţinutul pecare-l străbăteau şi lua în seamă relieful solului sau produsele naturale pecare le oferea, ar fi rămas de minciună.La orele zece, se opriră pentru câteva minute. La ieşirea din pădure,sistemul muntos al ţinutului li se înfăţişa cât se poate de limpede. Muntele cel înalt era alcătuit din două conuri. Primul, trunchiat, având o înălţime deaproximativ două mii cinci sute de picioare, era susţinut de nişte lanţurilăturalnice de munţi, ce se ramificau ca o gheară uriaşă înfiptă în pământ. Între aceste metereze naturale se adânceau nişte văi înguste, împădurite.Pâlcurile de copaci ajungeau până la platforma conului trunchiat.

Pe coastanord-estică a muntelui, vegetaţia era mai săracă şi se zăreau aici niştebrazde destul de adânci, care erau probabil scurgeri de lavă.Pe primul con se sprijinea un al doilea, uşor rotunjit la vârf şi puţin cam înclinat, semănând cu o uriaşă pălărie rotundă, lăsată pe o parte. Păreaformat dintr-un pământ sterp, străpuns ici, colo de stânci roşiatice. Acesta erapiscul pe care trebuiau să-l atingă şi creasta lanţurilor lăturalnice de munţipărea cea mai bună cale de urmat în această direcţie.

— Suntem pe teren vulcanic, spuse Cyrus Smith, care începuse urcuşul,urmat de tovarăşii săi. Suiau acum coasta unuia dintre munţii care susţineauconul trunchiat, urmând un drum care şerpuia în povârniş, uşurându-le astfelcalea spre primul platou al muntelui.Solul răscolit desigur de erupţii vulcanice era accidentat. Ici, colo, zăceaublocuri eratice, numeroase sfărâmături de bazalt, piatră ponce şi obsidiana.

Câţiva brazi înalţi, din familia celor care alcătuiau hăţişurile de nepătruns dinfundul văilor înguste dintre aceşti munţi, formau aici grupuri răzleţe. În timpul primei părţi a urcuşului, pe povârnişurile de la poalele muntelui,Harbert descoperi urme care arătau că pe acolo trecuseră nu de mult nişteanimale mari, poate chiar fiare sălbatice.

— S-ar putea ca fiarele astea să nu ne cedeze chiar atât de uşor moşialor, spuse Pencroff.

— Atunci, răspunse reporterul, care vânase tigri în Indii şi lei în Africa,vom avea grijă să ne descotorosim de ele. Până una alta, trebuie să fim însăfoarte atenţi! Încetul cu încetul, ajungeau în regiuni mai înalte.

Drumul era lung, dinpricina ocolurilor pe care le făceau şi a piedicilor pe care le întâlneau, îngreunându-le astfel calea. Câteodată, se pomeneau la marginea unor prăpăstii adânci şi atunci erau nevoiţi să le înconjoare, făcând calea întoarsă,pentru a căuta o potecă pe unde să poată trece.

Din această cauză pierdeauşi timp şi energie. La amiază, când micul grup de călători se opri săprânzească la poalele unui pâlc de brazi, lângă un râuleţ ce curgea încascade, se aflau de-abia la jumătatea drumului ce ducea la primul platou, pecare se părea că nu aveau să-l atingă decât la căderea nopţii.Din locul unde se aflau vedeau marea, larg întinsă în faţa lor; dar îndreapta, privirea le era oprită de promontoriul ascuţit din sud-est şi nu puteausă ştie dacă nu cumva coasta se unea printr-un cot brusc cu un ţinut maidepărtat. La stânga, spre nord, raza lor vizuală se mărea cu câteva mile.Totuşi, şi în direcţia aceasta privirea li se izbea de coasta ciudat tăiată a unuimunte, care părea să formeze sprijinul cel mai puternic al conului central.După cum se vede, întrebarea care-l frământa pe Cyrus Smith încă nu puteafi dezlegată.La ora unu, călătorii reluară urcuşul. Trebuiră să cotească pieziş spresud-vest, înfundându-se în nişte tunsuri destul de dese. Aici întâlniră maimulte perechi de galinacee din familia fazanilor, care zburau pe sub crengile

copacilor.Erau „tragopani”, nişte păsări împodobite cu o guşă cărnoasă şi cu douăcorniţe subţiri, cilindrice, aşezate deasupra ochilor. La păsările acestea, demărimea cocoşului, femela era de culoare cafenie în întregime, iar bărbătuşulse împăuna cu un penaj roşu, strălucitor, stropit cu puncte albe. Cu o piatrăaruncată cu îndemânare Gédéon Spilett ucise un astfel de fazan, pe carePencroff, înfometat de atâta cale, îl privi cu lăcomie,Părăsind desişul, exploratorii noştri urcară un povârniş foarte abrupt,sprijinindu-se unul de altul.

Atinseră astfel un prag superior, presărat cucopaci rari, al cărui sol se vedea limpede că era de origine vulcanică.Trebuiau s-o ia acum spre răsărit, urmând un drum şerpuit, pentru a urca maiuşor pantele foarte repezi, şi fiecare trebuia să aleagă cu grijă locul undeurma să-şi pună piciorul. Nab şi Harbert mergeau în fruntea coloanei.Pencroff în urmă; între ei păşeau Cyrus şi reporterul. Fără îndoială căanimalele care trăiau pe aceste înălţimi, şi se vedeau urme destule, nuputeau fi decât capre negre sau ciute, acestea fiind mlădioase şi cu pasulsigur. Zăriră chiar trecând unele dintre ele. La vederea lor, Pencroff strigă:

— Ia te uită, nişte oi!Se opriră cu toţii la cincizeci de paşi de vreo cinci, şase animale mari, cucoarne groase, turtite la vârf şi aduse spre spate, având blana deasă, cu firelungi şi mătăsoase, de culoare roşcată.Nu erau oi obişnuite, ci aparţineau unei specii răspândite de obicei înregiunile muntoase ale zonelor temperate. Harbert le numi „mufloni”.

— Sunt buni de friptură? întrebă marinarul.,

— Da, răspunse Harbert.

— Atunci tot oi sunt! hotărî Pencroff.Stând nemişcaţi între blocurile de bazalt, muflonii priveau cu nişte ochimiraţi, care păreau că văd pentru prima oară fiinţe omeneşti, apoi, speriindu-se, dispărură brusc, sărind peste stânci.— La revedere! le strigă Pencroff, cu un aer atât de caraghios, încâtGédéon Spilett, Harbert şi Nab izbucniră în râs.Urcară apoi mai departe. Pe unele pante se observau adesea urme delavă, aşezate după un desen capricios. Pe drumul ce-l urmau călătorii noştri,se ridicau din când în când mici solfatare, pe care erau siliţi să le ocolească.

În unele locuri, sulful se depusese sub formă de cristale, amestecat cu altematerii, care erup de obicei înaintea lavei. Dintre acestea, se vedeau ici-cologrămăjoare de roci cu structura neregulată şi care fuseseră supuse latemperaturi înalte şi straturi de cenuşă albicioasă, făcută dintr-o spuză demici cristale de cuarţ. În preajma primului platou, format de secţiunea conului inferior, urcuşuldeveni mai anevoios. Pe la orele patru, depăşiseră zona copacilor. Ici-colo semai ridicau câţiva pini desfrunziţi, cu crengi răsucite, care aveau multărezistenţă, de vreme ce trăiau la această înălţime, expuşi vânturilor din larg.

Spre norocul inginerului şi al tovarăşilor săi, timpul era frumos şi atmosferaliniştită, căci un vânt puternic la trei mii de picioare înălţime le-ar fi stânjeniturcuşul. Prin aerul străveziu cerul se vedea limpede la orizont. În jurul lor domnea o linişte deplină. Nu mai vedeau soarele, căci acesta se afla acumdupă conul superior care le acoperea pe jumătate vederea spre apus şi acărui umbră uriaşă se întindea până la litoral, crescând pe măsură ce soarelescăpăta. La răsărit începură să se ridice nişte neguri, nu chiar nori, ci maimult o ceaţă uşoară, pe care razele soarelui o colorau în toate nuanţelespectrului.Cinci sute de picioare îi mai despărţeau pe exploratori de platoul undedoreau să ajungă, urmând să poposească acolo peste noapte, dar acestecinci sute de picioare ajunseră să fie mai bine de două mii, din pricinanenumăratelor ocoluri pe care erau nevoiţi să le facă. Pământul le fugea desub picioare. În unele locuri, pantele erau atât de abrupte, încât alunecau pestraturile de lavă, ale cărur încreţituri fuseseră roase de intemperii, şi nu maiofereau puncte bune de sprijin. Încetul cu încetul se însera şi era aproape întuneric atunci când Cyrus Smith şi tovarăşii săi, foarte trudiţi de urcuşulcare ţinuse şapte ore, ajunseră pe platoul primului con.Acum trebuiau să-şi aşeze tabăra. Pentru a mai prinde puteri, simţeaunevoia unei mese bune şi a somnului. Al doilea con al muntelui se sprijineape o bază de stânci, în mijlocul cărora găsiră cu destulă uşurinţă un adăpost.Combustibil nu prea era. Totuşi puteau face foc cu muşchi şi cu vreascuri dintufişurile care acopereau platoul. În timp ce marinarul pregătea vatra dinpietre anume aşezate, Nab şi Harbert adunau uscături pentru foc.

Se întoarseră curând cu o încărcătură destul de mare de ierburi uscate. Cuajutorul unei pietre de cremene, a bucăţii de cârpă arsă şi a lui Nab, caresufla cu putere, se aprinse curând un foc care pâlpâia vesel la adăpostulstâncilor.Acest foc era menit doar să îndulcească temperatura cam scăzută anopţii şi nu pentru a frige fazanul vânat, căci Nab dorea să-l păstreze pentru adoua zi. Cina fu compusă din resturile cabiaiului şi din câteva duzini demigdale de pin. La şase şi jumătate terminaseră.Lui Cyrus Smith îi veni în gând să exploreze, la lumina slabă a înserării,larga bază circulară pe care se sprijinea conul superior al muntelui. Înainte dea se odihni, el voia să ştie dacă acest con putea fi ocolit pe la bază, dacăcoastele prea repezi i-ar fi împiedicat să ajungă până în vârful lui.

Lucrulacesta îl frământase mult, căci era foarte posibil ca, în partea spre care se înclina conul, adică spre nord, să nu poată fi urcat. Ori, dacă pe de o parte seputea întâmpla ca ei să nu poată atinge piscul muntelui, iar pe de alta să nupoată ocoli nici baza conului, nu aveau cum să cerceteze partea dinspre apusa ţinutului şi scopul urmărit ar fi dat greş în oarecare măsură.De aceea, fără să ţină seamă de oboseală, inginerul începu să cercetezemarginea circulară a platoului, îndreptându-se spre nord, lăsându-i pePencroff şi pe Nab să pregătească culcuşurile, iar pe Gédéon Spilett să-şi însemne întâmplările zilei. ÎI întovărăşea numai Harbert.

Noaptea era frumoasă şi liniştită, iar întunericul nu se lăsase încă. CyrusSmith şi tânărul său însoţitor umblau unul lângă altul fără să-şi vorbească. Înunele locuri, platoul se deschidea larg în faţa lor şi puteau să înainteze cuuşurinţă. În alte locuri, el era acoperit de sfărâmăturile prăbuşirilor, nelăsândca trecere decât o potecă îngustă, pe care doi inşi nu puteau merge alături. Şiiată că, după douăzeci de minute de mers, Cyrus Smith şi Harbert fură nevoiţisă se oprească. În acel loc, cele două conuri ale muntelui erau cudesăvârşire suprapuse, formând o singură pantă neîntreruptă de vreostreaşină şi era cu neputinţă să ocoleşti aceste povârnişuri cu înclinare deaproape şaptezeci de grade.Dar dacă inginerul şi tânărul erau siliţi să renunţe la ocolul platoului,aveau în schimb putinţa să reia urcuşul direct al conului. Într-adevăr, în faţa lor se deschidea în sânul masivului o crăpăturăadâncă. Era gura craterului superior, gâtlejul, ca să spunem aşa, prin care sescurgeau masele eruptive lichide, în epoca în care vulcanul mai era înactivitate. Lava întărită şi crusta de zgură depusă în jur alcătuiau un fel descară naturală, cu trepte largi, care avea să le uşureze urcuşul spre vârfulmuntelui.Dintr-o singură privire, Cyrus Smith îşi dădu seama cum stăteau lucrurileşi, fără nici o şovăire, cu tot întunericul ce se lăsase, el pătrunse urmat debăiat în uriaşa crăpătură.Mai aveau de urcat ca la o mie de picioare. Dar rămânea de văzut dacăvor fi în stare să se caţere pe povârnişurile lăuntrice ale craterului. Inginerulera hotărât să-şi urmeze drumul atâta vreme cât nu se va ivi în cale nici opiedică. Din fericire, povârnişurile lungi şi foarte întortochiate alcătuiau înăuntrul vulcanului un fel de spirală uriaşă, care le uşura urcuşul.Cât despre vulcanul propriu zis, el era fără îndoială stins cu desăvârşire.Nu se vedea fir de fum. Prin crăpăturile adânci nu se zărea nici o flacără. Nicio bubuitură, nici un murmur, nici o tresărire nu tulbura liniştea acestui puţ întunecat, care se adâncea poate până în măruntaiele pământului. Chiar aerul dinăuntrul craterului nu păstra nici o urmă de miros de sulf.

Vulcanul nuera adormit, era stins de-a binelea. Încercarea lui Cyrus Smith izbuti. Încetul cu încetul, cei doi călători, careurcau de-a lungul pereţilor interiori ai conului, vedeau mărindu-sedeschizătura craterului, ce se căsca deasupra capetelor lor. Raza porţiuniicirculare de cer, în jurul căreia se rotunjeau marginile conului, creştea din ce în ce. Pe măsură ce înaintau, noi stele intrau în câmpul vederii lor. Deasupralor sclipeau minunatele constelaţii ale cerului austral. La zenit scânteia, întoată strălucirea ei, steaua Antares din constelaţia Scorpionului şi înapropierea ei se vedea steaua 3beta din constelaţia Centaurului, consideratăca cea mai apropiată de pământ. Apoi, pe măsură ce craterul se lărgea,apărură: steaua Fomalhaut din constelaţia Peştilor, triunghiul austral şi în celedin urmă sclipi, aşezată aproape de Polul Austral al lumii, minunata Cruce aSudului, opusul Stelei Polare din emisfera boreală.Pe la orele opt, Cyrus Smith şi Harbert puseră piciorul pe creasta superioară a muntelui, chiar în vârful conului. Întunericul era deplin, aşa că nu se vedea nici până la două mile. Acestţinut necunoscut era înconjurat de ape sau era legat spre apus de vreuncontinent din Pacific? Nu se putea desluşi nimic. Tocmai în partea aceea,spre apus, un pâlc de nori, ce se ridicau deasupra orizontului, făceau întunericul şi mai deplin, aşa că ochiul nu putea să deosebească dacă cerulşi marea se atingeau pe aceeaşi linie circulară.Tocmai atunci apăru însă într-un punct al orizontului o sclipire slabă,care cobora încet, pe măsură ce norii se ridicau spre zenit.Era luna, în primul pătrar, pe cale să dispară. La lumina ei slabă,inginerul zări limpede linia orizontului, iar imaginea ei tremurătoare se oglindio clipă pe suprafaţa valurilor.Cyrus Smith strânse mâna tânărului său tovarăş şi rosti cu voce gravă:— Ne aflăm pe o insulă! În clipa aceea, lumina lunii se stinse, pierind în valuri.

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 10

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 10

de Jules Verne

Biografie

Opera