Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 20

de Jules Verne

CAPITOLUL XX

Noaptea pe mare. Golful Rechinului. Destăinuiri. Pregătiri de iarnă. Iarnătimpurie. Geruri mari. Lucrări în interiorul locuinţei. Şase luni mai târziu.Un clişeu fotografic. Întâmplare neaşteptată.

Lucrurile se petrecură după cum prevăzuse Pencroff. Vântul se întări,prefăcându-se dintr-o simplă briză într-o vijelie care, suflând cu peste 100kilometri pe oră, ar fi primejduit orice vas prins în larg, dacă echipajul nu ar fiavut grijă să strânga toate pânzele şi să lase jos catargele. Pe la ora şaseajunseră la intrarea golfului, în care n-au putut pătrunde datorită refluxului. Sevăzură nevoiţi să rămână în larg, căci chiar să fi vrut Pencroff, tot nu maiaveau cum să ajungă până la vărsarea râului Mercy.Din fericire, cu tot vântul puternic, marea fiind apărată de coastă, nu eraprea zbuciumată. Nu avură de înfruntat valurile mari, foarte primejdioasepentru vasele mici. „Bonadventure” nu se putea răsturna, având lest destul,dar se putea să nu-i reziste lemnăria, dacă se întâmpla s-o lovească uriaşeletrâmbe de apă, care se prăvălesc pe bord în timpul furtunilor. Pencroff,marinar priceput, se gândea la toate.

Avea desigur multă încredere în vasullui, dar asta nu-l împiedică să aştepte zorile cu oarecare îngrijorare. În cursul nopţii aceleia, Cyrus Smith şi Gédéon Spilett nu mai avurăprilejul să stea de vorbă; dar cuvintele pe care le şoptise inginerul la urechea reporterului arătau că trebuiau să mai discute despre misterioasa prezenţă,care se făcea simţită pe insula Lincoln. Gédéon Spilett se gândea mereu lanoua întâmplare inexplicabilă, la apariţia focului pe coasta insulei. Îl văzusedesluşit. Tovarăşii lui, Harbert şi Pencroff, îl văzuseră şi ei.

Mulţumită foculuiaceluia izbutiseră ei să găsească insula în noaptea aceea întunecată. Nu se îndoiseră nici o clipă că el fusese aprins de inginer şi iată că Cyrus Smithdesminţea cu hotărâre acest lucru!Gédéon Spilett îşi propunea să revină asupra acestei întâmplări de îndată ce se vor întoarce şi voia să-l convingă pe Cyrus Smith să împărtăşească şi tovarăşilor lor întâmplările acestea ciudate. Poate că în felulacesta se vor hotărî să facă cu toţi împreună o cercetare amănunţită printoată insula.Oricum, de data asta, la intrarea în golf nu se mai aprinse nici un foc peţărmul acela încă necunoscut şi mica lor corabie fu nevoită să rămână toatănoaptea în larg. În zorii zilei, vântul îşi schimbă direcţia şi se mai linişti îngăduindu-i luiPencroff să pătrundă mai uşor la intrarea îngustă a golfului. Pe la orele şapte,vasul „Bonadventure”, care pornise în direcţia capului Mandibulei de Nord, sestrecura, condus cu grijă, prin strâmta trecere dintre stânci şi aluneca peapele înconjurate de un ciudat chenar de blocuri de lavă.

— Iată, spuse Pencroff, un braţ al mării ce alcătuieşte o radă foartebună, în care vasele ar putea găsi adăpost!

— Aici s-a petrecut un fenomen ciudat, observă Cyrus Smith. Golful s-aformat din două şuvoaie de lavă aruncate de vulcan, care s-au suprapus îndecursul erupţiilor repetate şi cred că aşa, cum arată azi, chiar pe furtunilecele mai mari, aici marea este liniştită ca un lac.

— Fără îndoială! reluă marinarul. Vântul nu poate pătrunde decât prindeschiderea îngustă dintre cele două capuri, care se îmbucă în aşa fel încâtvalurile sunt oprite de stânci. De fapt, aici corabia noastră ar putea sta liniştitătot anul, fără să arunce măcar ancora!

— E cam mare golful pentru ea! observă reporterul.

— Pentru corabia noastră e cam mare, ce-i drept, domnule Spilett,răspunse marinarul. Cred însă că în caz de nevoie ar fi numai bun pentruvasele Uniunii!

— Şi acum, prieteni, iată-ne ajunşi în gura Rechinului! observă Nab,făcând aluzie la forma golfului.

— Chiar între fălcile lui, dragul meu Nab, răspunse Harbert. Dar nu-ţi fieteamă că nu ne înghite!

— Nu, domnule Flarbert, răspunse Nab, şi totuşi acest golf nu-mi place!Are o înfăţişare fioroasă!

— Asta-i acum! strigă Pencroff. Nab îmi defăimează golful tocmai în clipa în care îl lăudam mai mult!

— Dar cel puţin apele or fi destul de adânci pe aici? întrebă inginerul.

— Iată un lucru uşor de aflat, răspunse Pencroff. Marinarul desfăşură ofrânghie lungă, la capătul căreia atârna un bloc de fier, care le servea drept şi se desfăşură în întregime, fără săatingă fundul.

— Golful ăsta e o adevărată prăpastie, spuse Cyrus Smith. Dacă negândim însă la originea vulcanică a insulei, nu e de mirare că marea e atât deadâncă.

— Iar pereţii de stâncă ce închid golful par a fi tăiaţi perpendicular pesuprafaţa mării. Cred că Pencroff n-ar da de baza lor chiar dacă ar avea osondă de cinci sau şase ori mai lungă, observă Harbert.

— Toate bune şi frumoase, se amestecă reporterul, dar îmi permit totuşisă observ că radei lui Pencroff îi lipseşte un lucru însemnat.

— Şi ce anume, domnule Spilett?

— O spărtură, o falie care să deschidă un drum spre interiorul insulei. Nuvăd nici un loc unde s-ar putea pune piciorul pe ţărm! Într-adevăr, masele de lavă, înalte şi abrupte, care înconjurau întreggolful, nu îngăduiau nicăieri debarcarea. Lavele alcătuiau un fel de barieră denetrecut, dând golfului înfăţişarea unui fiord norvegian, ba chiar mult maisălbatică. Corabia plutea de-a lungul acestor ziduri, negăsind nici cel mai micloc de trecere, care le-ar fi îngăduit debarcarea.Pencroff se mângâia cu gândul că vor despica acest perete cu ajutorulunui exploziv, oricând va fi nevoie. Cum deocamdată nu mai aveau ce căuta în acest golf, îndreptă corabia spre trecerea dintre stânci, ieşind din nou înlarg pe la orele două.

— Uf! făcu Nab uşurat.S-ar fi spus că viteazul negru se simţea mai bine după ce se văzuse ieşitdintre fălcile uriaşe ale golfului!De la capul Mandibulei până la râul Mercy nu erau mai mult de opt mile.Cârmiră spre Casa de Granit şi „Bonadventure”, cu pânzele întinse, o luă de-a lungul coastei, plutind la o milă de ţărm. După uriaşele stânci de originevulcanică, prin faţa ochilor li se perindau dunele capricios aşezate, printrecare fusese găsit inginerul şi unde îşi aveau aşezarea sute de zburătoare alemării. Pe la orele patru, Pencroff pătrundea în canalul care despărţea ţărmulde insula cea mică, iar la orele cinci, corabia era ancorată pe nisipurile de larevărsarea râului Mercy.Pionierii lipsiseră trei zile. Ayrton îi aştepta pe plajă, însoţit de meşterulJup, care le ieşi înainte, vesel şi mârâind de bucurie.Coastele insulei fuseseră cercetate în întregime, fără ca pionierii noştrisă fi găsit vreo urmă care să le dea de gândit. Dacă vreo fiinţă misterioasălocuia în insulă, ea se putea adăposti doar în pădurile de nepătruns alepeninsulei Serpentinei, acolo unde pionierii nu răzbătuseră încă niciodată.Gédéon Spilett discută aceste lucruri cu inginerul şi hotărâră să atragăatenţia tovarăşilor lor asupra ciudăţeniei diferitelor întâmplări petrecute peinsulă, ultima fiind cea mai de neînţeles dintre toate.Vorbind din nou despre focul aprins pe litoral de o mână necunoscută,Cyrus Smith nu se putu opri să nu-l întrebe pentru a douăzecea oară pereporter:

— Eşti sigur că ai văzut bine? Să nu fi fost vreo erupţie parţială avulcanului, sau vreun meteor oarecare!

— Nu, Cyrus, răspunse reporterul. Era cu siguranţă un foc aprins demâna omului. De altfel, întreabă pe Pencroff şi pe Harbert. L-au văzut şi ei caşi mine şi pot întări spusele mele. În ziua de 25 aprilie, spre seară, pe când pionierii se aflau cu toţii adunaţipe platoul Grande-Vue, Cyrus Smith luă cuvântul, spunându-le:

— Dragii mei, cred că este de datoria mea să vă atrag atenţia asupraunor întâmplări petrecute pe insula noastră, în privinţa cărora aş dori săcunosc părerea voastră. Aceste fapte par, ca să spun aşa, supranaturale...

— Supranaturale?! strigă marinarul, scoţând nori de fum din pipă. Să fiesupranaturală insula noastră?

— Supranaturală nu-i, Pencroff, dar este cu siguranţă misterioasă,răspunse inginerul. Afară numai dacă ne poţi explica ceea ce Spilett şi cumine n-am putut dezlega până în prezent.

— S-auzim, domnule Cyrus, răspunse marinarul.

— Iată: vi s-a părut oare uşor de înţeles, spuse inginerul, faptul că dupăcăderea mea în mare am fost regăsit la un sfert de milă în interiorul insulei,fără să-mi fi dat seama şi eu cum de-am ajuns acolo?

— Poate că leşinat fiind... zise Pencroff…

— Nu se poate, răspunse inginerul. Să mergem mai departe. Aţi înţelesvoi cum de-a putut să vă găsească Top la cinci mile de scorbura în care măaflam?

— Instinctul câinelui... răspunse Harbert.

— Ciudat instinct mai este şi ăsta! observă reporterul. L-a făcut pe Topsă ajungă la noi uscat şi fără urmă de noroi pe el, deşi toată noapte plouaseşi fusese o vijelie de pomină.

— Să trecem mai departe, urmă inginerul. Aţi înţeles voi cum de a fostaruncat câinele afară din apă, după lupta cu dugongul?

— Nu! nu prea, răspunse Pencroff, după cum n-am priceput nici de undevenea rana dugongului, care părea să fi fost făcută cu un instrument tăios.

— Mai departe, urmă Cyrus Smith. Aţi înţeles voi, dragii mei, cum de s-agăsit o alice în trupul pecariului, cum de ne-a sosit la timp lada aceea, fără săgăsim altă urmă de naufragiu? Aţi înţeles cum de am dat peste sticla cudocumentul acela chiar la prima noastră plimbare pe mare? Aţi înţeles cumde-a venit luntrea cu frânghia ruptă întru întâmpinarea noastră pe apele râuluiMercy, tocmai în clipa în care aveam nevoie de ea? Aţi înţeles cum de ne-afost aruncată scara la timp din înălţimile Casei de Granit, după năvalamaimuţelor şi, în sfârşit, cum de a picat în mâinile noastre documentul pecare Ayrton pretinde că nu l-a scris?Cyrus Sniith înşirase toate întâmplărîle ciudate petrecute pe insulă, fărăsă uite nimic. Harbert, Pencroff şi Nab se uitau unul la altul, neştiind ce sărăspundă, căci succesiunea acestor incidente, înmănunchiate pentru prima

oară, îi minuna grozav.

— Pe legea mea, spuse în sfârşit Pencroff, se poate să aveţi dreptate,domnule Cyrus. Sunt foarte greu de explicat aceste lucruri!

— Şi acum, dragii mei, urmă inginerul, un ultim fapt tot atât deinexplicabil.

— Şi anume, domnule Cyrus? întrebă repede Harbert.

— Când v-aţi întors de pe insula Tabor, reluă inginerul, mi-ai spus,Pencroff, că ai zărit un foc pe insula Lincoln!

— Desigur, răspunse marinarul.

— Eşti sigur că ai văzut focul acela?

— Aşa cum vă văd.

— Şi tu, Harbert?

— Dar bine, domnule Cyrus, strigă Harbert, focul acela lucea ca o steade mărimea întâia!

— Te pomeneşti că era chiar o stea, stărui inginerul.

— Nu se poate, răspunse Pencroff. Cerul era acoperit cu nori groşi şi ostea nu e aşezată atât de jos la orizont. Domnul Spilett a văzut focul ca şi noişi poate întări spusele noastre.

— Pot să mai adaug, spuse reporterul, că focul acela era foarte viu.Semăna cu o lumină electrică.

— Da, da! Aşa este... răspunse Harbert, şi cu siguranţă că ardea pe înălţimile Casei de Granit.

— Ei bine, dragii mei, răspunse Cyrus Smith, în noaptea de 19 spre 20octombrie, nici Nab, nici eu n-am aprins vreun foc pe ţărm.

— Nu dumneavoastră aţi...? strigă Pencroff, care de mirare nici nu maiputu să-şi termine vorba.

— Noi n-am ieşit din casă şi dacă aţi zărit un foc pe coastă, el a fostaprins de altcineva.Pencroff şi Harbert erau înmărmuriţi. Ei nu se înşelaseră; în cursul nopţiide 19 spre 20 octombrie zăriseră un foc pe ţărmul insulei.Da! Hotărât lucru, exista un mister pe insulă! O putere ciudată, fără îndoială binevoitoare pionierilor, care le aţâţa tot mai mult curiozitatea, sefăcea simţită întotdeauna în momentul potrivit. Să fi trăind oare cineva ascuns în adâncurile insulei? Lucrul trebuia lămurit fără întârziere.Cyrus Smith le reaminti tovarăşilor săi purtarea ciudată a lui Top şi a luiJup, de câte ori se învârteau în jurul gurii puţului, care punea Casa de Granit în legătură cu marea. El le povesti că cercetase puţul, în care nu găsise nimicneobişnuit. În cele din urmă, membrii coloniei hotărâră să scotocească insula în întregime, de îndată ce timpul se va face frumos.Dar din ziua aceea Pencroff începu să fie neliniştit. Insula, pe care osocoteau un fel de domeniu al lor, parcă nu mai era a lui în întregime; aveasimţământul că o împarte cu altul şi fără voia lui nu se mai simţea liber.Vorbea adesea cu Nab despre toate lucrurile astea inexplicabile şi amândoierau gata să creadă că insula Lincoln era cârmuită de puteri supranaturale. Între timp, la începutul lunii mai, noiembrie din zonele boreale, începu

vremea rea. Iarna se vestea timpurie şi aspră, aşa că se apucară fără întârziere de pregătirile de iarnă. De altfel, de data aceasta o aşteptau liniştiţi,oricât de grea ar fi fost ea. Îmbrăcăminte din pâslă aveau din belşug, iar muflonii, din ce în ce mai numeroşi, le dădeau lână destulă pentru fabricareaacestei stofe călduroase.Bineînţeles că Ayrton primi şi el îmbrăcăminte potrivită. Cyrus îl pofti săpetreacă iarna la Casa de Granit, unde era mai plăcut decât la stână; Ayrtonfăgădui să vină de îndată ce-şi va isprăvi treaba, ceea ce şi făcu de la jumătatea lunii mai. Din acel moment Ayrton împărtăşi viaţa tuturor, căutândsă-i ajute în orice împrejurare. Rămase însă trist şi abătut şi nu lua parteniciodată la plăcerile tovarăşilor săi.Aproape toată iarna, a treia pe care o trăiau pe insula Lincoln, pionierii opetrecură închişi în Casa de Granit. Se dezlănţuiră furtuni groaznice şi vânturiturbate, care scuturau parcă stâncile din temelii. Uriaşe talazuri de fundameninţau insula şi orice vas ancorat în apropiere ar fi pierit cu siguranţă. Peo asemenea furtună, râul Mercy crescu în două rânduri atât de năvalnic, încâtse temeau ca podul şi podeţele de trecere să nu fie luate de ape. Pionieriifură nevoiţi să ia măsuri pentru a întări podeţele de pe plajă, pe care le înecau de fiecare dată valurile ce se spărgeau de ţărm.E uşor de închipuit ce stricăciuni au putut produce aceste vârtejuri,adevărate trombe marine, în care ploaia se amesteca cu zăpada. Moara şicurtea de păsări au avut cel mai mult de suferit. Pionierii erau adesea nevoiţisă facă reparaţii grabnice fără de care viaţa păsărilor ar fi fost seriosameninţată.Din pricina timpului prost, mai multe perechi de jaguari şi cete demaimuţe se aventurară până la marginea platoului. Pionierii se temeau ca nucumva fiarele cele mai îndrăzneţe şi mai sprintene, împinse de foame, să nucaute să treacă apa rârâului, ceea ce era destul de lesne, acesta fiind îngheţat.

Fără o supraveghere neîntreruptă, plantaţiile şi animalele domesticeerau ameninţate să fie distruse. De multe ori, coloniştii se văzură siliţi să punămâna pe arme, pentru a ţine la distanţă musafirii primejdioşi. Astfel căpionierii nu duceau lipsă de lucru, deoarece pe lângă toate câte trebuiaufăcute pe afară, aveau multe lucrări şi în interiorul Casei de Granit. Pe un ger mare au avut loc câteva vânători frumoase în mlaştinile Tadornelor. GédéonSpilett şi Harbert, ajutaţi de Jup şi de Top, nu trăgeau nici un glonte fără folos în mulţimea de raţe, becaţine, lişiţe şi nagîţi.Trecură astfel patru luni de iarnă cu adevărat aspră, adică iunie, iulie,august şi septembrie. Dar, la drept vorbind, Casa de Granit nu suferi preamult de pe urma intemperiilor. Stâna de asemenea avu puţin de îndurat, fiindaşezată la adăpostul muntelui Franklin, unde nu ajungeau decât ultimelerafale, după ce se loviseră de pădurile şi culmile stâncoase ale litoralului.Stricăciunile de la fermă erau deci cu totul neînsemnate, şi Ayrton rândui totulcu îndemânare, pe la sfârşitul lunii octombrie, când se abătu câteva zile peacolo. În tot timpul iernii nu se mai ivi nici o întâmplare inexplicabilă.

Nu se petrecu nimic ciudat, deşi Pencroff şi Nab pândeau toate incidentele, oricâtde neînsemnate, care ar fi putut avea o cauză misterioasă. Top şi Jup nu semai învârteau în jurul puţului şi nu mai dădeau semne de nelinişte. Seria întâmplărilor supranaturale părea să fi încetat. În lungile seri de iarnă, vorbirătotuşi mult despre ele şi despre hotărârea luată de a cerceta insula până încolţurile ei cele mai ascunse. Un eveniment grav, şi care ar fi putut aveaurmări foarte neplăcute, veni să schimbe pentru un timp planurile lui CyrusSmith şi ale tovarăşilor lui.Era în octombrie, primăvara se apropia cu paşi repezi. Natura se trezeasub razele călduţe ale soarelui, iar copacii, abia înfrunziţi, formau insuleluminoase în mijlocul verdelui întunecat al coniferelor.Vă amintiţi desigur că Gédéon Spilett şi Harbert fotografiaseră, în maimulte rânduri, diferite părţi frumoase ale insulei.Tot astfel, în ziua de 17 octombrie, pe la orele trei după-amiază, Harbert,fermecat de frumuseţea zilei, se gândi să fotografieze întreg golful Uniunii, dela capul Mandibulei până la capul Ghearei.

Linia orizontului se arcuialimpede, iar marea, dinspre care adia o briză uşoară, părea un lac liniştit,străpuns de luciri argintii.Harbert aşezase aparatul în dreptul unei ferestre a Casei de Granit, deunde se vedea întreg golful şi plaja. Procedă ca de obicei şi apoi se duse sădevelopeze clişeul într-un ungher întunecat al casei, unde îşi depozitasetoate substanţele necesare operaţiei. Întorcându-se la lumină, Harbert zări pe clişeu un punct foarte mic, care-ipăta orizontul. Încercă să scoată pata spălând placa din nou, dar în zadar „ofi fost defectă sticla”, gândi el. Avu apoi curiozitatea să cerceteze defectulacesta cu o lentilă puternică, pe care o deşurubă dintr-un ochian.Dar nici nu se uită bine şi scoase un ţipăt, iar clişeul fu cât pe-aci să-iscape din mână. Se repezi în camera în care se afla Cyrus Smith şi-i întinseclişeul şi lentila, arătându-i pata. Cyrus Smith cercetă şi el punctul, apoi,luându-şi ochianul, se repezi la fereastră.Inginerul scrută cu privirea întreaga zare, oprindu-se în cele din urmăasupra punctului căutat. Lăsând ochianul, rosti un singur cuvânt:

— Corabie!Şi într-adevăr, în dreptul insulei Lincoln se zărea în larg un vas

Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 20

Insula Misterioasa - Partea II - Capitolul 20

de Jules Verne

Biografie

Opera