Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 08

de Jules Verne

CAPITOLUL VIII

Cyrus Smith trăieşte? Povestirea lui Nab. Urmele de paşi. O problemăce nu-şi găseşte dezlegare. Primele cuvinte ale lui Cyrus Smith.Cercetarea urmelor. Întoarcerea la Cămin. Pencroff este disperat.

Nab stătea nemişcat. Marinarul nu-i aruncă decât un singur cuvânt:

— Trăieşte?Nab tăcea. Gédéon Spilett şi Pencroff îngălbeniră. Harbert îşi împreunămâinile şi rămase nemişcat. Se vedea însă că bietul Nab, cufundat în durerealui, nu-şi observase tovarăşii şi nici nu auzise întrebarea marinarului.Reporterul îngenunchie lângă trupul nemişcat şi îşi lipi urechea depieptul inginerului, după ce îi descheie hainele. Trecu o clipă cât un veac, întimp ce căuta să surprindă o cât de slabă bătaie a inimii.

Nab se îndreptase puţin şi privea în gol. Era cu totul desfigurat dedeznădejde. Devenise de nerecunoscut, frânt cum era de oboseală şi sfârşitde durere. Bietul om îşi socotea stăpânul mort.După o lungă şi atentă cercetare, Gédéon Spilett se ridică.— Trăieşte! spuse el.Pencroff îngenunchie la rândul său lângă Cyrus Smith; urechea luisurprinse şi ea nişte slabe bătăi de inimă, iar apoi simţi suflul uşor care sedesprindea de pe buzele inginerului.La îndemnul reporterului, Harbert se repezi să caute apă. La vreo sutăde paşi găsi un pârâu limpede, care-şi purta prin nisip apele umflate de ploiledin ajun. Din păcate n-avea în ce să ducă apa. Nici o scoică nu se găsea peaceste dune! Tânărul se mulţumi să-şi moaie batista în râu şi se întoarse îngoană spre grotă.Din fericire, batista udă îi fu de ajuns lui Gédéon Spilett care nu doreadecât să umezească buzele inginerului. Puţinele picături de apă rece avurăun efect aproape imediat. Cyrus Smith oftă adânc şi păru chiar că vrea săspună ceva.

— Îl vom salva! spuse reporterul.Auzind aceste cuvinte, Nab îşi veni şi el în fire şi se grăbi să-l dezbracepe Cyrus Smith, ca să vadă dacă nu cumva era rănit. Dar pe tot trupulinginerului nu se vedea nici cea mai mică vânătaie s-au zgârietură. Lucrul erade mirare, fiindcă se putea bănui că Cyrus Smith fusese rostogolit de valuriprintre stânci. Nici măcar mâinile lui nu aveau nici o urmă de zgârietură. Deaceea, era destul de greu să-şi explice lipsa oricărei urme pe trupulinginerului care desigur se luptase din greu, ca să străbată linia stâncilor răzleţe care apărau coasta.Dar acestea aveau, fără îndoială, să fie lămurite mai târziu, când CyrusSmith va fi în stare să vorbească şi le va spune cum s-au petrecut lucrurile.Deocamdată, trebuiau să-l readucă la viaţă, fricţionându-l cu energie. Făcurăacest lucru, folosindu-se de bluza marinarului. Inginerul, încălzit de masaj,mişcă uşor braţele şi începu să respire mai regulat. Era vădit că se stingeadin cauza oboselii şi a lipsei de hrană. Cu siguranţă că, fără intervenţiareporterului şi a tovarăşilor săi, Cyrus Smith ar fi fost pierdut.

— Credeai că a murit? îl întrebă marinarul pe Nab.

— Da! Credeam că-i mort! — răspunse Nab, — şi dacă Top nu v-ar figăsit şi nu v-ar fi adus aici, l-aş fi înmormântat şi aş fi rămas să mor alături deel!Veniseră la timp, căci viaţa lui Cyrus Smith atârna de un fir de păr.Nab povesti cele petrecute. Părăsind Căminul în ajun, în zorii zilei, oluase spre nord, de-a lungul coastei, îndreptându-se spre acea parte alitoralului pe care o mai cercetaseră o dată în ajun. Ajuns acolo, Nab începusă caute din nou pe ţărm, printre stânci, pe nisip, cu toate că nu mai avea niciun fel de speranţă, căci lângă apă, fluxul şi refluxul ştergea orice urmă.Cercetă însă mai ales acea parte a plajei pe care marea n-o acopereaniciodată. Nab nu mai spera să-l găsească pe Cyrus Smith în viaţă. Era în căutarea unui cadavru, pe care va trebui deci să-l înmormânteze şi dorea săfacă aceasta cu propriile lui mâini!Nab căutase mult de tot, dar toate încercările lui se dovediserăzadarnice.

Nici ţipenie de om nu părea să fi călcat vreodată pe acest ţărmpustiu. Scoicile, care zăceau cu miile pe plajă acolo unde marea nu maiputea să le ajungă, erau neatinse. Nici o cochilie strivită. Pe o întindere dedouă până la trei sute de yarzi nici o urmă: nu trecuse nimeni pe aici, nicimai de mult, nici de curând.Nab se hotărî să mai cerceteze totuşi câteva mile de ţărm. Curenţii ar fiputut să împingă cadavrul ceva mai departe. Rar se întâmplă ca un cadavru,care pluteşte pe lângă un ţărm neted, să nu fie aruncat de valuri, mai curândsau mai târziu, pe plajă. Nab ştia acest lucru şi dorea să-l mai vadă pe inginer pentru ultima dată.

— Am mai umblat aşa de-a lungul coastei încă vreo două mile,cercetând întreg şirul de stânci în timpul refluxului şi toată plaja după venireafluxului; pierdusem orice speranţă, când aseară, pe la orele cinci, am zăritnişte urme de paşi pe nisip.

— Urme de paşi? strigă Pencroff.

— Da! răspunse Nab.

— Şi urmele astea porneau chiar de lângă stânci? întrebă reporterul.

— Nu, — răspunse Nab, — începeau dincolo de linia apei, de unde numai ajunge fluxul. Celelalte le ştersese apa.

— Continuă, îl îndemnă Gédéon Spilett.

— Când am văzut aceste urme, era cât p-aci să înnebunesc. Erau foarteadânci şi se îndreptau spre dune. Le-am urmărit în fuga mare cale de un sfertde milă, având totuşi mare grijă să nu le şterg. Trecuseră vreo cinci minute şitocmai când începuse să se întunece, auzii lătrând un câine. Era Top, carem-a condus aici, lângă stăpânul meu!Nab sfârşi povestindu-le ce durere cumplită îl cuprinsese, găsind trupulneînsufleţit al inginerului. Căutase să surprindă la el o fărâmă de viaţă! Dupăce-l găsise, ar fi vrut să-i redea viaţa! Dar toate încercările lui fuseserăzadarnice! Credea că nu-i mai rămâne altceva de făcut, decât să-şi îndeplinească ultima datorie faţă de stăpânul său. În acele clipe, Nab se gândise la tovarăşii lui. Fără îndoială că şi ei ar fidorit să-şi mai vadă o dată nefericitul prieten! îl avea pe Top lângă el. Oare n-ar putea să se folosească de înţelepciunea credinciosului animal? Nab rostide mai multe ori numele reporterului, acela dintre tovarăşii inginerului, pecare Top îl cunoştea mai bine. Apoi îi arătă partea de sud a coastei şi câinelese repezi în direcţia indicată.Am văzut cum, călăuzit de un instinct neobişnuit, câinele ajunsese pânăla ei, cu toate că nu fusese niciodată la Cămin.Tovarăşii lui Nab ascultaseră această poveste cu multă atenţie.

Un lucru rămăsese totuşi de neînţeles pentru ei. Nu se puteau dumiri,cu toate eforturile pe care le făcuse desigur pentru a se salva din valurişi a se strecura printre şirul de stânci, Cyrus Smith scăpase fără cea maimică zgârietură. Tot astfel, nu puteau înţelege cum a reuşit inginerul săajungă până la această grotă pierdută printre dune, aşezată la vreo milă deţărm.

— Prin urmare, Nab, întrebă reporterul, nu l-ai transportat tu pe stăpânultău până aici?

— Nu! răspunse Nab.

— Desigur că domnul Smith a venit singur! spuse Pencroff.

— Într-adevăr, s-ar putea, observă Gédéon Spilett, dar nu e de crezut!Singur inginerul ar fi putut să explice aceste ciudăţenii. Trebuiau săaştepte însă până când va fi în stare să vorbească. Din fericire începea să-şivină în fire. Masajul restabilise circulaţia sângelui. Cyrus Smith mişcă din noubraţele, capul, apoi bolborosi câteva cuvinte neînţelese.Nab, aplecat asupra lui, îl striga pe nume, dar inginerul părea să nuaudă, iar ochii îi rămâneau închişi. Prezenţa vieţii o dovedeau mişcările.Simţurile însă nu se deşteptaseră încă.Pencroff era necăjit că n-are foc şi nici putinţa de a-l aprinde, căci uitasesă ia cu el bucăţica de cârpă arsă, pe care ar fi aprins-o lovind două pietreuna de alta. Cât despre buzunarele inginerului, ele erau goale; doar ceasul îimai rămăsese într-un buzunar al vestei. După părerea tuturor, Cyrus Smithtrebuia transportat cât mai repede la Cămin. Îngrijirile date îl făcură pe inginer să-şi vină în fire mai repede decât seaşteptau. Apa cu care îi umezeau buzele îl învioră încetul cu încetul. LuiPencroff îi dădu în gând să amestece în apă puţin suc din carnea de pasărefriptă pe care o aduseseră. Harbert se repezi până la ţărm şi aduse douăscoici mari. Marinarul făcu din carnea strivită şi amestecată cu apă un fel dezeamă pe care o introduse între buzele inginerului şi li se păru că acesta osorbi cu nesaţ.Deschise în cele din urmă ochii. Nab şi reporterul se aplecară grăbiţispre el.— Stăpâne! Stăpâne! strigă Nab.Inginerul îl auzi. Recunoscu pe Nab şi pe Spilett, apoi şi pe ceilalţi doi.Din nou şopti câteva cuvinte, aceleaşi, fără îndoială, pe care le şoptise şiprima dată şi care arătau gândurile ce nu încetau să-l frământe. De data asta îl înţeleseră.— Insulă sau continent? murmură el.— Ah! — nu se putu stăpâni să exclame Pencroff —puţin ne pasă, binecă trăieşti dumneata, domnule Cyrus. De-i insulă sau continent, vedem noiasta mai târziu.Inginerul făcu un semn uşor, apoi adormi. Îi respectară somnul, iar reporterul începu imediat să facă pregătiripentru ca inginerul să poată fi transportat în cele mai bune condiţii. Ieşind dingrotă, Nab, Harbert şi Pencroff se îndreptară spre o dună înaltă, în vârfulcăreia crescuseră câţiva copaci sfrijiţi. Pe drum, marinarul nu înceta să repete:

— Insulă sau continent! Să te gândeşti la asemenea lucruri când de-abia îţi mai tragi sufletul. Straşnic om!Ajunşi în creştetul dunei, Pencroff şi tovarăşii săi smulseră cu mâinileramurile cele mai groase ale unui pin maritim, care arăta ca un copăcel chircitşi ros de vânturi. Din crengi acoperite cu ierburi şi cetină făcură o targă pecare inginerul putea fi transportat.Totul fu gata în vreo patruzeci de minute, astfel că la ora zece marinarulse întoarse împreună cu Nab şi Harbert lângă Cyrus Smith, pe care GédéonSpilett nu-l părăsise nici o clipă.Tocmai atunci, inginerul se trezea din somn sau mai bine zis din stareade letargie în care-l găsiseră. Obrajii lui, până atunci palizi ca de mort, începură să capete culoare. Ridicându-se puţin, el privi în jur, părând că ar vrea să întrebe unde se află.

— Crezi că poţi să mă asculţi fără să oboseşti, Cyrus? întrebă reporterul.

— Da, răspunse inginerul.

— Sunt de părere, — îl întrerupse marinarul, — că domnul Smith va auzimult mai bine după ce va gusta încă puţin din zeama aceasta de carne. Ezeamă de tetra, domnule Cyrus. De data aceasta, Pencroff amestecă înzeamă şi câteva bucăţele de carne.Cyrus Smith mâncă puţin, iar restul fu împărţit între cei patru tovarăşi aisăi, care mureau de foame şi cărora masa aceasta nu li se păru preamulţumitoare.

— Nu-i nimic, — zise marinarul, — proviziile ne aşteaptă la Cămin; aflaţi,domnule Cyrus, că avem acolo în sud o casă cu camere mai multe, cu paturişi vatră, iar în cămară avem câteva duzini de păsări, cărora Harbert le spune„curucu”. Brancarda este şi ea gata, şi îndată ce vă veţi simţi mai în putere,vă transportăm la locuinţa noastră.

— Mulţumesc, prietene, — răspunse inginerul, — peste un ceas saudouă putem pleca... Şi acum, vorbeşte, Spilett!Reporterul îi povesti toate cele petrecute. El vorbi despre întâmplările pecare, desigur, Cyrus Smith nu le mai cunoştea, despre căderea balonului şiaterizarea în acest ţinut necunoscut care părea pustiu, insulă, continent sauce era, despre descoperirea hornurilor, unde-şi făcuseră Căminul, desprecercetările făcute pentru a-l regăsi pe el, despre devotamentul lui Nab şiinteligenta credinciosului Top şi despre multe altele.

— Bine, — întrebă Cyrus Smith cu vocea încă slabă, dar nu m-aţi ridicatvoi de pe plajă?— Nu, răspunse reporterul.

— Şi nu voi ma-ţi transportat în grota asta?

— Nu.

— La ce depărtare se află ea de stâncile de pe mal

— La vreo jumătate de milă, — răspunse Pencroff, — şi nu suntem nicinoi mai puţin uimiţi ca dumneavoastră. Cum de-aţi putut ajunge aici!

— Într-adevăr, — răspunse inginerul care îşi venea în fire încetul cu încetul şi pe care aceste amănunte îl interesau mult, — iată un lucru foarteciudat!

— Dar, — reluă marinarul, — nu ne puteţi spune ce vi s-a întâmplat dupăce aţi fost luat de valurile mării?Cyrus Smith căută să-şi amintească. Avea puţine de spus. Valurile îlsmulseseră din plasa aerostatului şi la început se cufundase mult sub apă.Revenise la suprafaţă şi, în semi-întunericul din jur, simţise o fiinţă mişcându-se lângă el. Era Top, care sărise în ajutorul lui. Ridicând ochii, nu mai văzusebalonul care, uşurat de greutatea sa şi a câinelui, se ridicase repede ca osăgeată. Era singur în mijlocul valurilor înfuriate, la o distanţă de aproape o jumătate de milă de ţărm. Încercă să lupte împotriva talazurilor, înotând cuputere. Top îl susţinea de haine, dar un curent îl prinse şi-l târî spre nord.După ce luptă o jumătate de oră, el începu să se scufunde, trăgându-l şi peTop în adânc. Nu-şi mai aducea aminte de nimic din clipa aceaa, până înmomentul în care se trezise în braţele prietenilor săi.

— Totuşi, — stărui Pencroff, — aţi fost aruncat pe ţărm şi trebuie să fiavut puterea să umblaţi până aici, Nab a găsit urmele paşilor dumneavoastră!

— Da... se poate... murmură inginerul gânditor. Şi spuneţi că alte urmede oameni n-aţi mai găsit pe ţărm?

— Nici cea mai mică urmă, răspunse reporterul. De altminteri, dacă din întâmplare s-ar fi găsit cineva să te salveze, nu văd de ce te-ar fi părăsit dupăce te-a smuls din valuri?

— Ai dreptate, dragă Spilett. Ia spune, Nab, adăugă inginerul, întorcându-se spre servitorul său, nu cumva m-ai adus tu? Poate să fi uitat...

— Nu, nu se poate!

— Se mai văd câteva din urmele acelea? continuă Cyrus Smith.

— Da, răspunse Nab, — chiar aici lângă intrare este una într-un loc feritde vânt şi de ploaie. Celelalte au fost şterse de furtună

— Pencroff, spuse Cyrus Smith, vrei să iei ghetele mele şi să vezi dacăse potrivesc întocmai cu urmele găsite?Marinarul făcu ceea ce i se ceruse. Călăuzit de Nab, se îndreptă împreună cu Harbert spre locul unde se vedeau urmele paşilor. Între timp,Cyrus Smith îi spunea reporterului:

— S-au petrecut aici lucruri foarte ciudate!

— Ciudate, într-adevăr! răspunse Gédéon Spilett.

— Să nu stăruim, deocamdată, să le dezlegăm, dragă Spilett, vom maivorbi noi mai târziu despre asta.Peste o clipă, marinarul, Nab şi Harbert se întorceau.Nu mai era nici o îndoială — ghetele inginerului se potriveau întocmai cuurmele găsite. Deci, ele fuseseră lăsate, chiar de Cyrus Smith.

— Atunci, poate că eu am avut halucinaţii, pe care le puneam însocoteala lui Nab. Am umblat se vede fără să ştiu, ca un somntambul şiprobabil că Top, cu instinctul său, m-a adus aici după ce m-a smuls dinvaluri... Vino aici, Top! Vino încoace, căţelul meu!Lătrând de bucurie, minunatul animal alergă la stăpânul său, care nu-şi precupeţi mângâierile.Toţi erau de părere că salvarea lui Cyrus Smith nu avea altă explicaţie,şi astfel toată cinstea îi reveni lui Top.Pe la amiază, Pencroff îl întrebă pe Cyrus Smith dacă el crede că vaputea suporta să fie transportat. Drept răspuns, făcând o sforţare caredovedea cea mai mare energie, inginerul se sculă în picioare. Totuşi fu nevoitsă se sprijine de marinar, căci altfel ar fi căzut.

— Bine, bine! aprobă Pencroff. Să vie brancarda.Aduseră targa, care fusese căptuşită cu muşchi şi iarbă şi pe care îl întinseră pe Cyrus Smith. Pencroff stătea la un capăt, iar Nab la celălalt. Apoise îndreptară cu toţii spre ţărm.Deşi aveau de străbătut doar o distanţă de opt mile, erau siguri cădrumul va dura vreo şase ore, deoarece trebuiau să umble încet şi chiar săse oprească din când în când.

Vântul mai sufla cu putere, însă din fericire nu mai ploua. Întins pebrancarda, inginerul se rezemase într-un cot şi cerceta ţărmul, mai alespartea dinspre interior. Nu vorbea, dar privea cu încordare şi desigur cărelieful acestui ţinut, cu neregularităţile sale de teren, pădurile şi produselesolului i se întipăriră adânc în minte. Dar după două ore de drum, oboseala îldoborî şi îl fură somnul.La ora cinci şi jumătate, micul grup ajunse în dreptul falezei de granit şicâteva clipe mai târziu, în dreptul Căminului.

Se opriră cu toţii şi targa fu lăsată pe nisip. Cyrus Smith, care dormeaadânc, nu se trezi.Spre mirarea lui, Pencroff constată atunci că groaznica vijelie din ajunschimbase înfăţişarea locului. Se produseseră prăbuşiri destul de mari. Peplajă zăceau blocuri mari de stâncă, iar ţărmul era acoperit cu un strat grosde ierburi şi alge marine. Era vădit că valurile mării ajunseseră până lapoalele uriaşei faleze de granit, după ce năpădiseră mica insulă din faţacoastei.La intrarea în Cămin, pământul adânc brăzdat purta urmele unui puternicasalt, al valurilor. Cu inima strânsă, Pencroff se repezi în coridor.Ieşi de îndată şi rămase împietrit, privindu-şi tovarăşii... Focul sestinsese. Cenuşa înecată părea o grămăjoară de noroi.Cârpa arsă, care trebuia să ţină loc de iască, dispăruse. Mareapătrunsese până în fundul coridoarelor, răvăşind şi distrugând tot interiorulCăminului!

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 08

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 08

de Jules Verne

Biografie

Opera