Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 06

de Jules Verne

CAPITOLUL VI

Inventarul avutului naufragiaţilor. Nimic. Batista arsă.O excursie în pădure. Flora copacilor verzi. Un jacamar o ia la fugă.Urme de animale sălbatice. Curucuşii. Cocoşii sălbatici.O metodă ciudată de a pescui cu undiţa.

Inventarierea obiectelor care constituiau întreg avutul acestor naufragiaţiai aerului, azvârliţi pe un ţărm care părea nelocuit, nu ne va lua prea multtimp.De fapt, pe lângă îmbrăcămintea pe care o purtau în momentulcatastrofei, nu mai aveau nimic, în afară, de carnetul şi ceasornicul pe care lepăstrase Gédéon Spilett şi acestea, probabil, întâmplător. Nu aveau însă nicio armă, nici o unealtă, nici măcar un briceag. Pasagerii nacelei aruncaserătotul, ca să uşureze aerostatul.Eroii imaginari ai unui Daniel Defoe, ai lui ,sau alţi naufragiaţiaruncaţi pe ţărmuri îndepărtate, nu erau chiar atât de lipsiţi de orice lucruricum erau eroii noştri. Aceia fie că puteau să găsească o mulţime de obiectetrebuitoare pe vaporul cu care naufragiaseră — de pildă cereale, animaledomestice, unelte, muniţii — fie că le era dat să facă faţă primelor greutăţifolosind vreo epavă pe care marea o aruncase pe ţărmul lor. Ei nu se găseaudintru început cu totul dezarmaţi în faţa naturii. În împrejurările de faţă,oamenii noştri nu aveau nici un instrument, nici o unealtă. Porneau de lanimic!Cel puţin să fi fost Cyrus Smith cu ei! Inginerul ar fi putut să foloseascăştiinţa şi spiritul său inventiv pentru a uşura aceste împrejurări şi ar ficontribuit ca situaţia lor să nu mai fie atât de disperată! Din nefericire, nu semai aşteptau să-l revadă pe Cyrus Smith, aşa că naufragiaţii nu se maiputeau bizui decât pe ei înşişi. Înainte de toate li se punea întrebarea: dacă este bine să se aşeze peacel ţărm fără să mai cerceteze de ce continent ţine el, dacă această coastăeste locuită sau dacă ea aparţine unei insule pustii?Era o întrebare importantă, care cerea un răspuns grabnic. Măsurile ceurmau să fie luate depindeau de acest răspuns. Totuşi, urmând sfatul luiPencroff, naufragiaţii găsiră că e mai cuminte să aştepte câteva zile înaintede a întreprinde vreo cercetare. Într-adevăr, ei trebuiau să-şi pregăteascămerinde, căutând să găsească o hrană mai substanţială decât ouăle şiscoicile. Exploratorii noştri ştiau că-i aşteaptă zile obositoare, când nu vor putea să se odihnească într-un loc adăpostit şi trebuiau deci ca înainte detoate să-şi refacă puterile.Deocamdată, Căminul era un adăpost destul de bun. Aveau şi foc şi nule era greu să păstreze puţin jeratic. Scoici şi ouă se găseau deocamdată dinbelşug printre stânci şi pe plajă. Şi aveau să izbutească desigur să doboare şicâţiva dintre porumbeii ce zburau cu sutele pe creasta platoului, chiar dacă vor folosi numai pietre şi ciomege. Şi poate că pomii din pădurea învecinatădădeau fructe bune de mâncat?! În sfârşit, aveau la îndemână apă bună debăut. Se hotărâră deci să mai rămână câteva zile la Cămin, ca să sepregătească pentru o călătorie de explorare fie de-a lungul litoralului, fie înregiunile din interior.Acest proiect îi plăcea în mod deosebit lui Nab.

Ţinând cu încăpăţânarela ideile şi presimţirile sale, el nu se grăbea nicidecum să părăsească aceastăparte a coastei unde se întâmplase catastrofa. El nu credea şi nici nu voia să îşi închipuie că Cyrus Smith pierise. I se părea cu neputinţă să creadă că unastfel de om îşi găsise sfârşitul în valurile oceanului la câteva sute de paşi deuscat. Cyrus Smith nu putea să piară într-un chip atât de absurd! Şi, atâtavreme cât valurile nu vor fi aruncat la ţărm trupul inginerului, atâta vreme câtel, Nab, nu-i va fi văzut cu propriii săi ochi cadavrul, nu-l va fi pipăit, el nu-l vaputea considera mort. Şi ideea asta se înrădăcina mai adânc decât oricând încugetul lui, care nu voia să cedeze,Marinarul însă nu mai spera de loc, socotind că inginerul pierise învaluri, dar cu Nab nu se putea discuta. Durerea îi era atât de mare, încât sepărea că nu-i va putea supravieţui.

În dimineaţa de 26 martie, în zorii zilei, Nab pornise din nou de-a lungulcoastei, spre nord, spre locul unde fără îndoială că îl înghiţise marea pe bietulSmith.Dejunul zilei fusese alcătuit doar din ouă de porumbei şi scoici. Harbertgăsise sare, adunată prin evaporare în scobiturile stâncilor, şi aceastăsubstanţă minerală le prinse foarte bine.

După masă, Pencroff îl întrebă pe reporter dacă nu doreşte să-l întovărăşească în pădure, unde avea de gând să încerce să vâneze împreună cu Harbert! După oarecare chibzuială găsiră însă că era totuşinevoie să rămână cineva în Cămin, ca să întreţină focul. Apoi se putea întâmpla, deşi era puţin posibil, ca Nab să aibă nevoie de ajutor. În cele dinurmă, reporterul rămase la Cămin.

— La vânătoare, Harbert! spuse marinarul. Găsim noi muniţii pe drum,iar puşti ne vom face în pădure.Când să plece, Harbert spuse că de vreme ce le lipsea iasca, s-ar ficuvenit s-o înlocuiască cu altă substanţă.

— Bine zici, dar cu ce s-o înlocuim? întrebă Pencroff.

— Cu nişte pânză arsă. La nevoie ne va ţine loc de iască.Marinarul socoti că sfatul era foarte bun, cu toate că erau nevoiţi săsacrifice o bucată dintr-o batistă. Totuşi merita, astfel că batista mare şi cupătrate a lui Pencroff fu transformată, în parte, într-o cârpă pe jumătate arsă.Această materie inflamabilă fu aşezată spre păstrare în camera centrală, înfundul unei mici scobituri în stâncă, la adăpost de vânt şi umezeală.Se făcuse ora nouă. Vremea era mohorâtă şi vântul sufla dinspre sud-est. Harbert şi Pencroff o luară pe după hornurile în care-şi făcuseră Căminul,aruncând o ultimă privire spre fumul care se încolăcea peste vârful uneistânci; porniră apoi în susul apei, pe malul stâng al râului.

Ajuns în pădure, Pencroff smulse din primul copac două crengizdravene, pe care le transformă în nişte ciomege, iar Harbert le ascuţi,frecându-le de o piatră. Ce n-ar fi dat el în clipa aceea să aibă un cuţit! Ceidoi vânători se afundară apoi în ierburile înalte, înaintând de-a lungul malului.Albia râului se îngusta după ce cotea spre sud-vest, adăpostită între malurilefoarte apropiate, peste care crengile copacilor se aplecau, formând o boltădeasupra apei. Ca să nu se rătăcească, Pencroff hotărî să urmeze cursulapei, putând astfel oricând să se întoarcă la punctul de plecare. Dar malul eraplin de piedici; ici un copac ale cărui ramuri flexibile se aplecau până lanivelul apei, colo nişte liane sau nişte tufişuri spinoase, pe care trebuia să le înlăture cu ciomegele. Adesea, Harbert, cu sprinteneala unei pisici, sestrecura printre crengile rupte şi se înfunda în câte un tufiş. Dar Pencroff îlstriga de îndată şi îl ruga să nu se depărteze.

Marinarul observa între timp cu luare aminte poziţia şi natura ţinutului.De partea aceasta, pe malul stâng, pământul neted ca-n palmă urca încet, penesimţite, cu cât înaintai spre interior. Pe alocuri era umed, şi avea o înfăţişare mlăştinoasă. Bănuiai că prin acele locuri se strecurau o mulţime depâraie mici, care se vărsau în râu prin cine ştie ce falii subterane. Câteodată,printre tufe, şerpuia un râuleţ uşor de trecut. Malul celălalt părea maiaccidentat, lăsând să se vadă limpede valea, în fundul căreia curgeau apelerâului. Dealul era acoperit cu copaci aşezaţi în terase suprapuse, formând operdea ce astupa vederea. Pe malul drept, înaintarea ar fi fost maianevoioasă, fiindcă pe acolo se aflau o serie de povârnişuri repezi, pe carecopacii încovoiaţi deasupra apei se ţineau doar mulţumită rădăcinilor lor puternice.E de prisos să adăugăm că, nici în pădure şi nici pe malul străbătut, nugăsiră nici o urmă de om. Pencroff observă doar urmele unor patrupedenecunoscute, care trecuseră de curând pe acolo. Marinarul era mai multdecât sigur, şi Harbert era de aceeaşi părere, că unele dintre aceste urmefuseseră lăsate de nişte fiare uriaşe, cu care se puteau aştepta să se întâlnească. Nu vedeau însă nicăieri urme de topor pe trunchiurile copacilor,rămăşiţele vreunui foc stins, sau urme de paşi, ceea ce însemna un marenoroc, căci în aceste ţinuturi în plin Pacific, prezenţa omului ar fi fost maidegrabă de temut decât de dorit.Harbert şi Pencroff abia schimbau câte o vorbă, pentru că drumul erafoarte anevoios; înaintau atât de încet, încât nu făcuseră mai mult de o milă într-o oră, iar de vânat nu vânaseră încă nimic. Totuşi, printre ramuri cântauşi zburau diferite păsări, care păreau foarte sperioase, ca şi când oamenii le-ar fi inspirat o teamă justificată. Într-un colţ mlăştinos al pădurii, Harbertdeosebi printre altele o pasăre cu cioc ascuţit şi lunguieţ, care semăna la trupcu un cufundar; se deosebea însă de acesta prin penele aspre cu străluciremetalică.— Trebuie să fie un jacamar, spuse Harbert, vrând să se apropie de el.— Ar fi tocmai timpul să gustăm un jacamar! răspunse marinarul,presupunând că această pasăre ar avea chef să se lasă friptă.

În aceeaşi clipă, Harbert aruncă cu multă putere şi îndemânare o piatrălovind pasărea chiar sub aripă. Se părea însă că lovitura nu fusese de ajunsde puternică, fiindcă jacamarul o luă la fugă şi se făcu nevăzut într-o clipită.— Neîndemânatic mai sunt! strigă Harbert.— Ba nu, băiete! răspunse marinarul. Ai ţintit bine, altul n-ar fi reuşit niciatâta. Hai, nu te necăji, îl prindem noi altă dată!Cei doi tovarăşi porniră mai departe să exploreze ţinutul. Pe măsură ce înaintau vânătorii noştri, copacii ce se răreau deveneau din ce în ce maifrumoşi, dar nici unul nu purta fructe bune de mâncat. În zadar căută Pencroff câţiva dintre preţioşii palmieri care sunt atât de folositori în gospodăria omuluişi a căror prezenţă a fost semnalată până la a patruzecea paralelă dinemisfera boreală şi până la a treizeci şi cincea paralelă australă. Pădurea pecare o străbăteau nu era alcătuită decât din conifere: deodari şi alte conifere,printre care nişte brazi minunaţi, înalţi de o sută cincizeci de picioare,asemănători celor care cresc pe coasta de nord-vest a Americii.Deodată, un stol de păsări micuţe, cu penaj frumos şi cu o coadă lungăşi lucioasă se răspândi printre crengile copacilor, împrăştiind peste tot penelelor fragile, uşoare, care acoperiră pământul cu un puf fin. Harbert adunăcâteva din aceste pene şi după ce le cercetă spuse:

— E pasărea”curucu”.

— Mai bine erau niscaiva bibilici sau cocoşi de munte, zise Pencroff. Orite pomeneşti că şi astea sunt bune de mâncat?...

— Foarte bune. Carnea lor este chiar foarte gustoasă, răspunse Harbert.De altfel, dacă nu mă înşel, ne putem apropia cu uşurinţă de ele, aşa că levom ucide cu lovituri de ciomag.Marinarul şi tânărul se strecurară uşor printre ierburi, ajungând la poaleleunui copac, pe ale cărui crengi mai joase se aşezaseră o mulţime depăsărele, pândind insectele cu care se hrăneau. Li se vedeau gheruţeleacoperite cu pene, strângând cu putere crenguţele pe care se sprijineau.Vânătorii se avântară în sus şi, mânuind ciomegele ca pe nişte coase,doborâră rânduri întregi de curucuşi care nici nu se gândeau să-şi ia zborul şise lăsau răpuşi prosteşte. Vreo sută dintre ei zăceau la pământ, când ceilalţise hotărâră în sfârşit să fugă.

— Aşa vânat mai zic şi eu, spuse Pencroff. Tocmai potrivit pentru niştevânători ca noi. Poţi să-l prinzi şi cu mâna!Marinarul înşiră păsările, ca pe prepeliţe, pe un beţişor subţire şi îşiurmară drumul mai departe. Băgară de seamă că, în cursul lui, râul face ocotitură spre sud; acest înconjur nu era însă mare, căci râul izvora probabildin munţi şi se alimenta din apa zăpezilor aşternute pe coastele conuluicentral.După cum se ştie, porniseră cu gândul să adune cât mai mult vânatpentru oaspeţii Căminului, dar deocamdată nu prea izbutiseră. De aceea,marinarul scotocea de zor mai departe, bodogănind supărat de câte ori vreunanimal, pe care nici nu avusese timpul să-l identifice, dispărea printre ierburile înalte. Ei, dacă l-ar fi avut pe Top! Dar Top dispăruse o dată cu stăpânul său,pierise desigur împreună cu el!Pe la orele trei după-amiază, apărură alte stoluri de păsări, zburândprintre crengile unor copaci, ale căror bobiţe aromate le ciuguleau cu plăcere,mai ales ale ienuperilor. Deodată, pădurea răsună de adevărate sunete detrâmbiţă. Această fanfară ciudată şi zgomotoasă se datora unor păsări dinneamul galinaceelor care poartă în Statele Unite numele de „tetra”. Curândse iviră câteva perechi, cu penajul diferit, roşcat şi cafeniu, şi cu coada deculoare mai închisă. Harbert deosebea cocoşii acestui neam după cele douăbărbiţe de pene ascuţite, pe care le aveau la gât. Pencroff socoti că trebuieneapărat să pună mâna pe una din aceste orătănii, mari cât găinile şi tot atâtde gustoase ca şi potârnichile. Era însă un lucru greu de îndeplinit, căci nu teputeai apropia de ele. După mai multe încercări neizbutite, care nu făcurădecât să sperie păsările, marinarul hotărî:

— Dacă nu putem să le prindem din zbor, să încercăm să le prindem cuundiţa.

— Ca pe crapi? strigă Harbert mirat.

— Întocmai, răspunse foarte serios marinarul.Pencroff descoperise printre ierburi vreo şase cuiburi de tetra, în care seaflau câte două, trei ouă. Ocoli cu grijă aceste cuiburi, aşteptând păsărilecare trebuiau să se întoarcă negreşit. Printre cuiburile acestea avea el degând să-şi aşeze undiţele, nu undiţe cu capcană, ci undiţe adevărate, cumomeală prinsă în cârlig. Amândoi se depărtară puţin de cuiburi şi marinarulpregăti nişte unelte ciudate, cu o grijă demnă de un elev al lui Isaac Walton

Este uşor de înţeles că Harbert urmărea aceste pregătiri cu mult interes, îndoindu-se totuşi de izbândă. Înjghebă undiţele din liane subţiri, prinse unelede altele şi lungi de cincisprezece până la douăzeci de picioare, care purtaula capete un cârlig făcut dinlr-un ghimpe mare, încovoiat şi foarte puternic, desalcâm pitic ce creştea prin locurile acelea. Drept momeală se folosi de nişteviermi roşii, care se târau în jurul lor.Pencroff se furişă cu dibăcie printre ierburi şi aşeză capetele undiţelor lângă cuiburi, apoi se întoarse şi se piti alături de Harbert după un copacgros, ţinând în mână celelalte capete ale undiţelor. Aşteptară, amândoi curăbdare, deşi tânărul nu prea avea încredere în această metodă neobişnuită.Aşa cum prevăzuse marinarul, după mai bine de o jumătate de oră,câteva perechi de păsări se întoarseră la cuib. Ţopăiau fără grijă, scurmaupământul şi habar n-aveau de vânătorii noştri, care avuseseră grijă să nu seaşeze în bătaia vântului.Bineînţeles că acum Harbert privea cu viu interes, îşi ţinea răsuflarea, întimp ce Pencroff, care holbase ochii şi căscase gura de parcă era gata săguste o bucată de tetra, abia sufla şi el.Orătăniile ţopăiau însă mai departe printre cârlige, fără să le pese de ele.Pencroff începu atunci să mişte uşor undiţele, încât viermii de momeală săpară vii.

Desigur că încordarea marinarului întrecea cu mult pe aceea de care ecuprins pescarul, care stă cu undiţa în mână, fără să-şi poată vedea prada ce înoată sub apă.Curând, orătăniile observară undiţele mişcătoare şi se repeziră lamomeală cu ciocurile întinse. Trei tetra, peste măsură de lacomi, înghiţirădeodată şi viermele şi undiţa, pe care Pencroff o smuci cu putere, după ceauzi cum bat din aripi semn că se prinseseră

.— Ura! strigă Pencroff, repezindu-se şi înşfăcând vânatul într-o clipită.Harbert nu mai putea de bucurie. Vedea pentru prima oară în viaţa luicum se prind păsări cu ajutorul undiţei. Marinarul însă, foarte modest, îi spusecă nu era la prima lui încercare şi că de altfel nu el era inventatorul.

— În orice caz, — adăugă Pencroff, — în situaţia în care ne aflămtrebuie să ne aşteptăm să vedem şi alte ciudăţenii. Legară picioarelepăsărilor şi Pencroff, bucuros că nu se întoarce cu mâinile goale, hotărî s-opornească spre casă, căci începuse să se întunece.Nu le era greu să se întoarcă, pentru că nu aveau altceva de făcut decâtsă coboare până la gura râului, după cum, pentru a pătrunde în pădure, nufăcuseră decât să urce de-a lungul malurilor lui.Pe la orele şase, vânătorii noştri ajunseră de ajuns de obosiţi la hornuri.

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 06

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 06

de Jules Verne

Biografie

Opera