Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 13

de Jules Verne

CAPITOLUL XIII

Ce povesteşte Ayrton. Planurile foştilor tovarăşi. Ocnaşii se instaleazăla stână. Cel ce face dreptate pe insula Lincoln. Vasul „Bonadventure”.Cercetări în jurul muntelui Franklin. Povârnişurile superioare.Bubuituri subterane. Un răspuns al lui Pencroff. În fundul craterului. Întoarcerea.

Ce se întâmplase? Cine-i ucisese pe ocnaşi? Poate Ayrton? Era cuneputinţă; cu foarte puţin înainte se temea de întoarcerea lor!Ayrton căzuse într-un somn adânc, din care nu izbutiră să-l trezească.După cele câteva cuvinte pe care le rostise, fusese cuprins de o toropealăadâncă şi căzuse pe pat, nemaifiind în stare să se mişte.Pionierii, pradă gândurilor învălmăşite şi cât se poate de agitaţi,aşteptară toată noaptea, fără să părăsească casa lui Ayrton şi fără să se întoarcă la locul unde zăceau trupurile ocnaşilor. După cât se părea, Ayrtonnu va fi în stare să le dea amănunte asupra împrejurărilor în care îşi găsiserămoartea ticăloşii, pentru că nici el nu ştia cum de se afla la stână.

S-ar fi putut totuşi să cunoască cele petrecute înaintea groaznicei execuţii.A doua zi, Ayrton se trezi din toropeală şi tovarăşii îi împărtăşiră bucuriape care o resimţeau regăsindu-l, aproape sănătos, după o lipsă de pestepatru luni de zile.Ayrton le istorisi în puţine cuvinte ce i se întâmplase sau mai bine-zisceea ce ştia el:A doua zi, după întoarcerea la stână, în ziua de 10 noiembrie, în amurg,fusese luat prin surprindere de către ocnaşii care săriseră gardul. Îl legaserăcobză şi îl târâseră într-o peşteră întunecoasă de la poalele munteluiFranklin, unde îşi făcuseră ascunzişul. Hotărâseră să-l ucidă şi a doua zi eraugata s-o facă, când unul dintre ocnaşi îl recunoscu şi-l strigă pe numele ce-lpurtase în Australia. Nemernicii aceştia, pregătiţi să-l ucidă pe Ayrton, cruţarăviaţa lui Ben Joyce.Din clipa aceea, Ayrton fu hărţuit fără încetare de foştii lui tovarăşi. Voiausă-l atragă din nou de partea lor şi nădăjduiau să pătrundă cu ajutorul lui îninaccesibila Casă de Granit şi să devină stăpânii insulei, după ce vor fi ucispionierii! Ayrton se împotrivi. Fostul ocnaş, pocăit şi iertat de semenii lui, erahotărât să moară fără să-şi trădeze tovarăşii.Legat şi păzit, cu căluş în gură, Ayrton trăi patru luni în peştera ocnaşilor.Ticăloşii descoperiseră stâna puţin după venirea lor pe insulă şi trăiaufolosind rezervele ei, fără să locuiască totuşi acolo. În ziua de 11 noiembrie,doi dintre tâlhari, surprinşi pe neaşteptate de pionieri, traseră asupra luiHarbert şi unul dintre ei se înapoie, lăudându-se că a ucis un locuitor alinsulei. Se întorsese totuşi singur. Tovarăşul lui căzuse înjunghiat de CyrusSmith.E lesne de închipuit durerea lui Ayrton când află despre moartea lui Harbert.

Rămăseseră doar patru pionieri, oricând la cheremul ocnaşilor.După această întâmplare, tot timpul cât Harbert zăcu bolnav la stână,piraţii nu-şi părăsiră bârlogul şi chiar după ce devastară platoul se întoarserătot acolo. Începură să-l chinuie mai rău pe Ayrton. Mâinile şi picioarele lui maipurtau încă urmele frânghiilor cu care fusese legat zi şi noapte. Tot timpul seaştepta să fie ucis.Lucrurile merseră astfel până în a treia săptămână a lunii februarie.Ocnaşii, pândind mereu clipa potrivită, părăseau destul de rar adăpostul,mulţumindu-se să vâneze, fie în interiorul insulei, fie pe coasta sudică. Ayrtonnu mai avea ştiri de la prietenii lui şi nu mai credea să-i revadă vreodată. În cele din urmă, nenorocitul, slăbit de chinurile suferite, căzu într-otoropeală adâncă, nemaivăzând şi nemaiauzind nimic. Din clipa aceea, cudouă zile în urmă, nu mai ştia ce s-a petrecut cu el.

— Dar, domnule Smith, adăugă el, cum se face că deşi eram închis înpeşteră, mă aflu acum la stână?

— Cum se face că ocnaşii zac morţi acolo, în mijlocul ţarcului? răspunseinginerul.

— Morţi? strigă Ayrton, ridicându-se într-o rână, cu toate că era foarteslăbit.Tovarăşii săi se grăbiră să-l sprijine. Voia să se scoale cu tot dinadinsul,aşa că îl însoţiră până la râu. Se luminase de ziuă.Pe ţărm zăceau cele cinci cadavre ale ocnaşilor, în poziţia în care îisurprinsese moartea fulgerătoare.Ayrton era înmărmurit. Cyrus Smith şi tovarăşii lui îl priveau în tăcere. Laun semn al inginerului, Nab şi Pencroff cercetară trupurile înţepenite de frig.Nu găsiră nici un fel de rană.Examinându-i însă cu de-amănuntul, Pencroff observă pe fruntea unuia,pe pieptul altuia, pe spatele celuilalt, pe umărul altuia un punct mic roşu,urma unei lovituri atât de puţin vizibile, încât era imposibil să-şi dea seama ceo pricinuise.

— Aici au fost loviţi! spuse Cyrus Smith.

— Dar cu ce armă? strigă reporterul.

— O armă care trăsneşte, necunoscută nouă.

— Dar cine să-i fi trăsnit? se miră Pencroff.

— Acela care face dreptate pe insulă, răspunse Cyrus Smith, acela carete-a transportat pe tine aici, Ayrton, acela care ne-a ajutat din nou, acela careface pentru noi ceea ce nu putem face singuri, acela care se ascunde dupăce ne vine într-ajutor.

— Hai să-l căutăm! strigă Pencroff.

— Să-l căutăm, desigur, răspunse Cyrus Smith, dar fiinţa superioarăcare face astfel de minuni se va arăta doar atunci când va dori ea să ocunoaştem. Să-l căutăm, totuşi, urmă el. Poate vom izbuti într-o bună zi sădovedim binefăcătorului nostru că suntem oameni care am meritatbunăvoinţa sa! Ce n-aş da să-i putem fi şi noi de ajutor, chiar cu preţul vieţiinoastre.

Din ziua aceea, singura grijă a locuitorilor insulei Lincoln a fost să-lgăsească pe binefăcătorul lor. Se străduiau toţi să dezlege taina aceluia, carepărea să fie un om înzestrat cu daruri necunoscute celorlalţi oameni.Pionierii se întoarseră în casa de la stână, unde, mulţumită îngrijirilor primite, Ayrton îşi recapătă puterile şi liniştea.Nab şi Pencroff târâră cadavrele ocnaşilor în pădure şi le îngroparăadânc, departe de stână.Apoi, Ayrton află tot ce se întâmplase în timpul cât fusese închis. Află desuferinţele lui Harbert şi prin ce încercări trecuseră pionierii. Află deasemenea că pionierii nu mai credeau să-l revadă vreodată, fiind siguri căfusese ucis fără milă de ocnaşi.

— Şi acum, spuse Cyrus Smith, mai avem de îndeplinit o datorie.Jumătate din ce ne-am pus în gând a fost înfăptuit, dar, deşi am scăpat deocnaşi, nu ne putem totuşi lăuda că am redevenit stăpânii insulei prin noi înşine.

— De aceea, răspunse Gédéon Spilett, ar fi bine să căutăm prin toatevăile de la poalele muntelui Franklin. Să nu lăsăm nici o văgăună şi nici opeşteră necercetată! Credeţi-mă, în viaţa mea nu am întâlnit un mister maiatrăgător pentru gusturile unui reporter!

— Şi nu ne întoarcem la Casa de Granit, completă Harbert, până ce nudăm de binefăcătorul nostru!

— Vom face tot ce este omeneşte cu putinţă, zise inginerul, dar vă spun încă o dată: cred că nu-l vom găsi decât atunci când va voi el singur să searate.

— Rămânem la stână? întrebă Pencroff.

— Da, rămânem aici, hotărî Cyrus Smith. Avem tot ce ne trebuie şi neaflăm în inima ţinutului pe care dorim să-l cercetăm. De altminteri, cu căruţaajungem repede la Casa de Granit, de va fi nevoie.

— Bine, zise marinarul, dar mai este ceva!

— Ce anume?

— Trece vara şi noi avem de făcut un drum pe mare!

— Un drum pe mare? se miră Gédéon Spilett.

— Da, la insula Tabor, răspunse Pencroff. Trebuie să ducem acolo oscrisoare, în care arătăm aşezarea insulei noastre, unde se află şi Ayrton.Dacă vine yachtul scoţian să-l ia? Cine ştie dacă nu e prea târziu?

— Dar bine, Pencroff, întrebă Ayrton, cu ce vrei să faci drumul ăsta?

— Cum cu ce? Cu „Bonadventure”!

— Cu „Bonadventure”?! strigă Ayrton. Nu mai există!

— Cum, nu mai există vasul meu? răcni Pencroff, sărind în picioare.

— Nu! răspunse Ayrton. Ocnaşii au dat de el acum o săptărnână, aupornit pe mare şi...

— Şi? îl grăbi Pencroff cu inima zvâcnind.

— Şi, nemaiavându-l pe Bob Harvey ca să conducă vasul, s-au lovit destânci şi au sfărâmat corabia!

— Ah, ticăloşii! Tâlharii! Nemernicii! strigă Pencroff.

— Pencroff, spuse Harbert, cuprinzând mâna marinarului, vom face unalt „Bonadventure”, mai mare! Avem doar la îndemână toată fierăria şi întregechipamentul bricului!

— Dar nu vă daţi seama, zise Pencroff amărât, că va dura cinci sau şaseluni până să construim un vas de treizeci sau patruzeci de tone?

— Avem tot timpul, răspunse reporterul, şi oricum, anul acesta nu maimergem la insula Tabor.

— Ce vrei, Pencroff, nu avem ce face! spuse inginerul. Doresc numai ca întârzierea asta să nu ne aducă vreo pagubă!

— Ah! „Bonadventure” a mea! Sărmana mea corabie! se văicăreaPencroff, adânc mâhnit de pierderea vasului, de care fusese atât de mândru.Distrugerea corăbiei era o lovitură grea pentru pionieri, care hotărâră sărepare pierderea cât mai repede cu putinţă. Acum însă, voiau să ducă la bunsfârşit cercetările începute în regiunea cea mai tainică a insulei.Se aşternură pe lucru în aceeaşi zi, 19 februarie. Cercetările ţinură osăptămână. Poalele muntelui, cu povârnişurile şi ramificaţiile lor, alcătuiau unlabirint de văi şi clinuri foarte încâlcite. Fără îndoială că aici, în fundultrecătorilor înguste, şi poate chiar înăuntrul masivului muntelui Franklin,trebuiau făcute cercetările. Nicăieri pe insulă nu s-ar fi putut ascunde maibine o locuinţă, al cărui ocupant ţinea să rămână necunoscut. Atât de întortochiate erau văile, încât Cyrus Smith se văzu nevoit să procedeze câtse poate de sistematic.Pionierii cercetară mai întâi valea care se deschidea la sudul vulcanuluişi primea apele râului Cascadei. Aici le arătă Ayrton şi peştera în care seadăpostiseră ocnaşii şi în care fusese ţinut închis. Era aşa cum o părăsiseAyrton. Găsiră dosite în ea provizii şi muniţii, furate de ocnaşi pentru a-şi facerezerve. Toată valea care ducea la peşteră era umbrită de copaci frumoşi,printre care dominau coniferele. Ea fu cercetată cu grijă. La capătul văii,pionierii cotiră spre vest şi se afundară într-o râpă îngustă, care se pierdeaprintre stâncile de bazalt ale litoralului.Aici, copacii se răreau şi pietrişul lua locul păşunilor, începea regiuneastearpă a insulei. Se şi putea recunoaşte că dintre văile care se încrucişau lapoalele muntelui Franklin, numai trei erau împădurite şi bogate în păşuni,cum era valea în care se afla aşezată stâna. Valea stânei se mărginea larăsărit cu valea prin care curgea râul Cascadei şi la apus cu valea PârâuluiRoşu. Ambele ape primeau mulţi afluenţi din munte, cursuri de apă mărunte,care înviorau regiunea roditoare din sudul insulei. Râul Mercy era alimentatdirect de izvoare bogate, ascunse prin desişurile pădurilor Jacamarului,izvoare asemănătoare acelora care se răsfirau în nenumăratele cursuri micide apă, ce udau pădurile care acopereau peninsula Serpentinei.Oricare dintre cele trei văi, bogate în apă, ar fi putut adăposti un pustnic,care ar fi găsit în ele toate cele necesare traiului. Dar pionierii le maicercetaseră şi altădată şi nicăieri nu găsiseră urma omului.

Oare ascunzătoarea căutată să fie pitită în fundul trecătorilor sterpe, înmijlocul stâncilor prăvălite, în văgăunile dinspre nord, pe unde se scurseseră râurile de lavă? În partea de nord, la poalele muntelui Franklin, se aflau doar două văi, largi, nu prea adânci, lipsite de verdeaţă, presărate cu blocuri degranit, brăzdate de morene lungi şi pardosite cu lavă. Pe alocuri zăceaublocuri de minereu, printre care erau presărate bucăţi de obsidian şilabradorit. Cercetările fură lungi şi anevoioase. Prin văile acestea se căscaumii de cavităţi, care nu prea erau plăcute de locuit, însă bine ascunse, şi încare se pătrundea foarte greu.Pionierii cercetară chiar şi tunelurile întunecate, rămase încă din epocaactivităţii vulcanului, bolţi înnegrite de flăcările vechi, care pătrundeau până înadâncul muntelui. Cercetară galeriile întunecate folosind torţe aprinse,scotocind toate adâncimile. Peste tot domneau tăcerea şi întunericul. Păreacă nici o fiinţă omenească nu-şi purtase vreodată paşii prin aceste tuneluristrăvechi şi nu mişcase din loc vreo stâncă, din clipa când insula ieşise dinvaluri.Dar, deşi văgăunile erau pustii şi întunecate, Cyrus Smith fu nevoit săconstate că prin acele locuri nu domnea totuşi o tăcere desăvârşită. În fundul uneia dintre aceste caverne, care se întindea pe o distanţă decâteva sute de picioare, pătrunzând în inima muntelui, el auzi nişte zgomotesurde, a căror intensitate era mărită de sonoritatea bolţilor de stâncă.Gédéon Spilett, care îl întovărăşea, auzi şi el acest murmur îndepărtat,care putea să însemne o trezire a focurilor subterane. Se opriră de mai multeori să asculte şi amândoi înţeleseră că în adâncurile pământului se petreceao reacţie chimică.

— Te pomeneşti că vulcanul nu este cu totul stins! spuse reporterul.

— Se prea poate ca după plimbarea noastră în crater, răspunse CyrusSmith, să se fi întâmplat oarecare schimbări în păturile adânci. Orice vulcan,chiar dacă este stins, poate să se trezească.

— N-ar fi primejdios pentru insula Lincoln o erupţie a muntelui Franklin? întrebă Gédéon Spilett.

— Nu cred, răspunse inginerul. Craterul, adică supapa de siguranţă,există, şi surplusul de vapori şi de lavă va erupe pe drumul obişnuit, aşa cumizbucnea şi în trecut.

— Afară numai dacă lavele nu-şi croiesc o altă cale, nouă, către ţinuturilemănoase ale insulei!

— Nu văd de ce ar face-o, dragă Spilett, răspunse Cyrus Smith, şi de cen-ar urma drumul de până acuma?

— Ei! Vulcanii au uneori toane! răspunse reporterul.

— Ia seama, observă inginerul, că înclinarea întregului masiv al munteluiFranklin înlesneşte scurgerea lavei spre văile pe care le cercetăm în clipa defaţă. Doar un cutremur de pământ ar putea să schimbe centrul de gravitaţie almuntelui, modificând şi calea lavei.

— În asemenea împrejurări ne putem aştepta oricând la un cutremur depământ, observă Gédéon Spilett.

— Desigur, răspunse inginerul, mai ales când încep să se trezeascăforţele subterane şi când măruntaiele globului se simt prea apăsate după un

repaus mai lung. Aşa încât, dragă Spilett, o erupţie este un lucru grav şi ar fimai bine să nu se trezească vulcanul. Dar parcă stă în puterea noastră? În totcazul, orice s-ar întâmpla, domeniul nostru de la Grande-Vue nu cred să fieserios ameninţat. Între munte şi şes există o depresiune simţitoare şi dacălava ar lua drumul lacului, ea ar fi aruncată spre dune şi împrejurimile golfuluiRechinului.

— N-am văzut în creştetul muntelui nici o dâră de fum, care săvestească vreo erupţie apropiată, observă Gédéon Spilett.

— Nu, spuse Cyrus Smith, nici aburi nu ies din crater. Chiar ieri l-amobservat. Dar se poate ca la baza lui să se fi adunat cu timpul stânci, cenuşăşi lavă întărită, şi astfel, supapa de care vorbesc să fie închisă deocamdată.Dar la cea dintâi sforţare mai puternică, piedica va dispare şi poţi să fii sigur,dragă Spilett, că nici insula, care este un fel de cazan cu aburi, şi nicivulcanul, care e hornul lui, nu vor plesni din cauza apăsării gazelor. Totuşi, îţirepet că ar fi mai bine să nu vină nici o erupţie.

— Şi totuşi nu ne înşelăm, îl întrerupse reporterul. Se aud bubuituri înadâncurile vulcanului.

— Într-adevăr, se aud, recunoscu inginerul, care asculta cu multăatenţie, nu ne putem înşela... Aici se pregăteşte o reacţie şi nu ştim cât e demare şi nici cum se va sfârşi.La întoarcere, Cyrus Smith şi Gédéon Spilett împărtăşiră şi tovarăşilor lor cele aflate.

— Ei, asta-i! Vulcanul ăsta vrea să ne arate ce poate! Să încerce! Suntsigur că îşi va găsi stăpânul! strigă Pencroff.

— Care stăpân? întrebă Nab.

— Binefăcătorul nostru, Nab, binefăcătorul nostru, care îi va astupacraterul de îndată ce va încerca să-l deschidă!După cum se vede, încrederea marinarului în zeul insulei era neţărmurităşi, într-adevăr, puterea necunoscută care le ajutase până acum în împrejurăriatât de grele părea fără margini. Astfel, ea izbuti să scape de cercetărilepionierilor şi, cu toată strădania lor, cu tot zelul şi cu toată îndârjireadesfăşurată, strania ascunzătoare nu fu descoperită. Între 19 şi 25 februarie, pionierii cercetară partea de nord a insuleiLincoln. Ciocăniră fiecare perete stâncos, aşa cum face poliţia într-o casăsuspectă. Ba mai mult, inginerul făcu un plan exact al muntelui şi împinsecercetările până în cele mai ascunse unghere.Cercetară şi prăpastia vulcanului, deocamdată stins, dar din adâncimilecăruia răbufneau bubuituri. Totuşi, nici o dâră de fum, nici o urmă de abur,nici o încălzire a pereţilor nu vesteau apropierea unei erupţii. Nicăieri pionieriinu aflară urma aceluia pe care îl căutau.Cercetară în cele din urmă şi regiunea dunelor, şi pereţii de lavă din jurulgolfului Rechinului, în toată înălţimea lor, cu toate că le fu cât se poate degreu să coboare la baza stâncilor. Nimeni! Nimic!Aceste cuvinte reprezentau până la urmă rezultatul ostenelilor lor, iar Cyrus Smith şi tovarăşii săi se simţeau copleşiţi, descurajaţi şi oarecum

mânioşi. Pionierii fură deci nevoiţi să facă drumul înapoi, căci cercetările nuse puteau prelungi, la nesfârşit. Erau îndreptăţiţi să creadă că fiinţamisterioasă nu trăia pe suprafaţa insulei şi presupunerile cele mai năstruşnicese născură în mintea lui Nab şi a lui Pencroff. În ziua de 25 februarie, pionierii se întoarseră la Casa de Granit. Cuajutorul unei săgeţi aruncară frânghia până la terasa din faţa uşii şi restabilirălegătura între locuinţa lor şi pământ.O lună mai târziu, în ziua de 25 martie, se împlineau trei ani de când seaflau pe insula Lincoln.

Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 13

Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 13

de Jules Verne

Biografie

Opera