Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 04

de Jules Verne

CAPITOLUL IV

Scoicile lithodome. Gura râului. „Hornurile”. Cercetările continuă.Pădurea de conifere. Provizia de combustibil. În aşteptarea refluxului.De pe înălţimea coastei. Pluta cu lemne. Întoarcerea la ţărm.

Reporterul hotărî că cel mai potrivit lucru era ca marinarul să-l aştepte pe loc, unde urma să se întoarcă şi el după ce-şi va fi isprăvit cercetările. Apoi,fără să piardă o clipă, porni de-a lungul litoralului, în direcţia în care o luase şiNab cu câteva ore mai înainte. Curând, reporterul dispăru după o cotitură aţărmului, grăbit să ştie ce i se întâmplase inginerului.Harbert ar fi vrut să-l întovărăşească.

— Rămâi aici, băiete, se împotrivi marinarul. Trebuie să pregătim unadăpost şi să vedem dacă putem face rost de o mâncare mai săţioasă decâtscoicile astea. Prietenii noştri trebuie să mai prindă puteri la întoarcere.Fiecare cu munca lui

.— Bine, Pencroff, sunt gata să-ţi ajut, răspunse Harbert.

— Ei, aşa îmi placi! zise marinarul. O să ne descurcăm noi. Trebuie sălucrăm cu rost, băiete! Suntem obosiţi, ne este frig, suntem flămânzi. Prinurmare trebuie să găsim un adăpost, să facem foc şi să ne procurăm de-alemâncării. Lemne sunt în pădure, ouă — câte vrei prin cuiburile de pe aici, mairămâne să căutăm un adăpost.

— Bine, răspunse Harbert, am să caut o peşteră printre stâncile astea,şi până la urmă găsesc eu vreun cotlon în care să ne adăpostim.

— Chiar aşa, răspunse Pencroff. Ia-o din loc, băiete!Şi iată-i mergând împreună la poalele uriaşei faleze, pe această plajădescoperită în întregime de reflux. Dar în loc s-o ia spre nord, coborâră spresud. Pencroff observase la câteva sute de paşi mai la vale, de locul undeacostaseră, o despicătură îngustă în stâncă şi după părerea lui aceastatrebuia să reprezinte revărsarea unui râu sau pârâu. Ori, acest lucru eraimportant pentru ei pe de o parte, fiindcă voiau să se stabilească învecinătatea unei ape dulci, iar pe de altă parte, fiindcă s-ar fi putut ca CyrusSmith să fi fost împins de curent spre locurile acelea.După cum am mai spus, faleza avea o înălţime de 300 de picioare, dar blocul de stâncă care o forma era compact peste tot, astfel că baza luiscăldată de valuri nu prezenta nici cea mai mică crăpătură care să fi pututsluji drept adăpost vremelnic. Era un perete vertical, format dintr-un granitfoarte tare, pe care nici marea nu izbutise să-l roadă. Aproape de culme, serotea în zbor o lume întreagă de păsări acvatice, palmipede mai ales, cuciocul lung, îngust şi ascuţit la vârf, foarte zgomotoase şi părând prea puţinsperiate de prezenţa oamenilor care, fără îndoială, le tulburau pentru primaoară singurătatea. Printre palmipedele acestea, Pencroff recunoscu un fel degoelanzi şi nişte pescăruşi mici şi lacomi, care îşi făcuseră cuibul înscobiturile granitului. O singură împuşcătură cu alice în mijlocul furnicaruluide păsări ar fi făcut minuni. Dar pentru a trage, ai nevoie de puşcă şi dinpăcate nici Harbert, nici Pencroff nu aveau puşti. De altminteri, păsările din jurul lor nu prea erau bune de mâncat. Chiar şi ouăle lor aveau un gust foarteneplăcut.Dar Harbert, care se îndepărtase puţin spre stânga, semnală în curândnişte stânci acoperite cu alge, pe care marea avea să le acopere din noupeste câteva ore. Pe aceste stânci, printre ierburile de mare lunecoase ce le acopereau, mişunau nişte scoici bivalve

care nu erau de dispreţuit pentruoameni flămânzi, căci Harbert îl strigă deci pe Pencroff, care sosi în grabă.

— Dar astea sunt scoici bune de mâncat! strigă marinarul. Vor înlocuitocmai bine ouăle, de care ducem lipsă.

— Nu sunt simple scoici, răspunse tânărul Harbert, care examinase cutoată atenţia scoicile prinse de stânci, astea sunt lithodomi.

— Mă rog, de mâncat se mănâncă? îl întrebă Pencroff.

— Desigur.

— Atunci, hai să mâncăm lithodomi. Marinarul putea să aibă toată încrederea în părerea lui Harbert. Băiatul avea multe cunoştinţe în domeniulştiinţelor naturii şi vădise întotdeauna o adevărată pasiune pentru aceststudiu. Tatăl său îl încurajase, trimiţându-şi băiatul să urmeze cursurile celor mai buni profesori din Boston, care îndrăgiseră copilul acesta deştept şimuncitor. Mai târziu, cunoştinţele lui de naturalist aveau să se dovedească afi în multe rânduri foarte folositoare. De altfel, el nu se înşela nici acum.Lithodomii descoperiţi erau un fel de scoici lungăreţe, care formau nişteciorchini strâns lipiţi de stâncă. Făceau parte din specia aşa numitelor „moluşte perforatoare”, care fac găuri în pietrele cele mai tari şi ale căror cochilii sunt rotunjite la capete, lucru neobişnuit la celelalte scoici.Pencroff şi Harbert mâncară o cantitate destul de mare de lithodomi caretocmai atunci îşi deschideau valvele la lumina soarelui. Le mâncară, ca pestridii. Scoicile erau pipărate la gust, aşa că nu se puteau plânge că nu aveaula îndemână sare şi piper.Deocamdată îşi potoliră foamea, dar nu şi setea, care spori din pricinascoicilor pipărate. Trebuiau să găsească negreşit apă dulce. După toateprobabilităţile, nu putea să lipsească într-o regiune atât de accidentată.După ce se îngrijiră să se aprovizioneze cu o cantitate mai mare delithodomi, umplându-şi buzunarele şi batistele, Pencroff şi Harbert se întoarseră spre interiorul insulei.Două sute de paşi mai încolo, ajunseră la falia prin care, după părerealui Pencroff, trebuia să curgă un râuleţ. În acest loc, faleza părea spintecatăde un cutremur violent. La poalele ei se formase o mică albie, al cărei fundcobora destul de abrupt. Aici, la vărsare, era un râu care măsura vreo sută depicioare lărgime, iar malurile aveau o înălţime de-abia de vreo douăzeci depicioare. Râul dispărea apoi între pereţii de granit, care se lăsau tot mai jospe măsura ce se depărtau de revărsare, apoi, la vreo jumătate de milă îninterior, râul făcea o cotitură bruscă şi dispărea într-un desiş.— Aici apa, acolo lemnul! zise Pencroff. Ei, Harbert, ne mai lipseştedoar locuinţa.Apa râului era limpede. Marinarul îşi dădu seama că în clipa de faţămarea fiind în reflux, valurile nu ajungeau până acolo şi deci apa trebuie săfie dulce. Odată stabilit acest lucru, care era deosebit de important, Harbertporni să caute peştera în care să se adăpostească.

Dar totul era zadarnic. se înălţa vertical, netedă, fără nici o spărtură.Totuşi, chiar la revărsarea râului, la adăpost de apele fluxului, câtevasurpături de rocă formaseră nu o grotă, ci o îngrămădire de stânci uriaşe, defelul acelora care se întâlnesc numai în ţinuturile granitice şi se numesc„hornuri”.Pencroff şi Harbert pătrunseră adânc între stânci, străbătând un fel degalerii în care păşeau pe nisip şi unde lumina pătrundea prin golurile căscateprintre roci, dintre care unele doar printr-o minune se mai ţineau în echilibru.O dată cu lumina străbătea însă şi vântul, producând un adevărat curent decoridor, care aducea cu el tot frigul aspru de afară. Marinarul îşi dădu însărepede seama că va fi destul să izoleze câteva porţiuni din aceste coridoare,să astupe câteva deschizături cu un amestec de pietriş şi nisip, pentru cahornurile acestea să poată sluji drept locuinţă. Planul lor putea fi reprezentatgeometric prin semnul tipografic „&”; izolând bucla superioară, prin carepătrundeau vânturile de sud şi vest, naufragiaţii puteau folosi desigur parteainferioară a hornurilor.

— Cred că am găsit ce ne trebuie, spuse Pencroff, şi dacă mai dămvreodată de domnul Smith, sunt sigur că el va şti să amenajeze labirintulacesta.

— ÎI vom regăsi, Pencroff, strigă Harbert, dar vreau să găsească olocuinţă cât de cât confortabilă când se va întoarce din nou printre noi. Credcă vom izbuti să realizăm aceasta, dacă vom putea aşeza o vatră în coridoruldin stânga, lăsând o deschizătură prin care să iasă fumul.

— Vom izbuti s-o facem, băiete, răspunse marinarul, şi cred că acestehornuri, sau mai bine zis „Căminul” acesta, ne va fi de mare folos. Dar să nefacem mai întâi o provizie de lemne, pe care le vom folosi şi la astupareadeschizăturilor, prin care văd că fluieră vântul ca la el acasă.Harbert şi Pencroff părăsiră hornurile şi cotiră, luând-o de-a lungulmalului stâng, în susul râului, care curgea destul de repede, târând după elbucăţi de lemn uscat. Probabil că fluxul — care tocmai începuse — împingeaapa înapoi pe o distanţă destul de mare. Marinarul se gândi să foloseascăfluxul şi refluxul, pentru a căra obiecte mai grele.

După un sfert de ceas, marinarul şi băiatul ajunseră într-un loc de underâul cotea brusc la stânga, urmându-şi apoi cursul printr-o pădure cu copaciminunaţi. Copacii aceştia erau verzi, cu tot anotimpul înaintat. Ei făceau partedin familia coniferelor, care este răspândită în toate regiunile globuluipământesc, de la cele cu climă rece, până la cele tropicale.Printre coniferele acestea, tânărul nostru naturalist descoperi câtevaspecii de „deodari”, arbori foarte răspândiţi în zona Himalaiei şi care împrăştiau o mireasmă foarte plăcută.— Desigur, desigur, spuse el, inginerul nostru este în stare să sedescurce şi în împrejurări în care alt om ar pieri!...Totuşi, marinarul continuă să cerceteze ţărmul cu şi mai mare atenţie. Înfaţa ochilor lui se întindea plaja mărginită la dreapta gurii râului de nişte stâncide care se spărgeau valurile şi care ieşeau din apă semănând de departe cu nişte balene.

Îndărătul acestora, marea strălucea în bătaia soarelui. Spre sud,zarea era închisă de un promontoriu ascuţit, din pricina căruia Pencroff nuputea să vadă dacă ţărmul se prelungeşte în această direcţie, sau dacă se îndreaptă spre sud-est sau sud-vest, ceea ce însemna că aici coasta luaforma unei peninsule foarte alungite. La extremitatea de nord a golfului,litoralul forma o linie curbă, care se prelungea până departe. Acolo, ţărmulera jos, neted, fără faleză, mărginit de bancuri mari de nisip pe care refluxulle dezgolise.Pencroff şi Harbert îşi întoarseră apoi privirile către apus. La o distanţăde şase sau şapte mile se ridica muntele cu vârful înzăpezit. De la poalele luişi până la o depărtare de două mile de ţărm, se vedeau mari întinderi împădurite, străbătute ici-colo de zonele verzi ale coniferelor. De la margineapădurii şi până la coastă se vedea un platou larg, înverzit, presărat cu copaciaşezaţi la întâmplare. La stânga lui, se întrezărea din când în când prinluminişuri, sclipirea râuleţului care şerpuia capricios şi întortochiat, părând cărevine la poalele muntelui de unde probabil că izvora. Râul începea să curgăprintre doi pereţi înalţi de granit, chiar din locul unde marinarul îşi lăsasepluta. Pe malul stâng, pereţii de granit rămâneau netezi şi abrupţi, pe maluldrept, dimpotrivă, ei pierdeau puţin câte puţin din înălţime iar masivul seschimba în stânci răzleţe, stâncile în bolovani, şi bolovanii în pietriş, pemăsură ce înaintau până la extremitatea limbii de pământ.

— Suntem oare pe o insulă? murmură marinarul.

— În tot cazul, pare să fie o insulă foarte mare răspunse băiatul.

— O insulă, oricât de mare ar fi ea, tot insulă rămâne, spuse Pencroff.Dar întrebarea, atât de importantă pentru ei, nu se putea lămuri pe loc.Răspunsul trebuia amânat pe altă dată. Orice ar fi fost, insulă sau continent,pământul acestui ţinut părea să fie roditor, oferea privelişti plăcute şi produsevariate.

— Trebuie să fim mulţumiţi în orice caz, spuse Pencroff.

— Desigur, răspunse Harbert.Multă vreme încă, marinarul cercetă cu privirea ţinutul unde întâmplarea îi zvârlise. Totuşi îi era greu să ghicească la ce se mai putea aştepta, după ocercetare atât de sumară a ţinutului.Se întoarseră, urmând creasta meridională a platoului de granit,mărginită de şiruri lungi de stânci neregulate, care luau formele cele maiciudate. În găurile aflate în rocă sălăşluiau sute de păsări. Harbert, sărind dinstâncă în stâncă, stârni un stol întreg de zburătoare.

— A! exclamă el, uaaa! dar ăştia nu sunt nici goelanzi, nici pescăruşi.

— Dar ce fel de păsări sunt astea? întrebă Pencroff. Ai spune că suntporumbei!

— Chiar porumbei sunt. Porumbei sălbatici sau porumbei de stâncă,răspunse Harbert. Îi cunosc după cele două dungi negre de pe aripi, dupăpenele albe de sub coadă şi după aripile albastre cenuşii. Dat fiindcă acestepăsări sunt bune de mâncat, cred că şi ouăle lor trebuie să fie minunate.

— Şi dacă s-ar găsi ouă în cuiburi... n-o să le dăm răgazul să iasă pui din ele, fiindcă le vom preschimba într-o omletă, continuă Pencroff vesel.

— Şi în ce vrei să faci omletă? întrebă Harbert. În pălărie?

— Ei, zise marinarul, chiar scamator nu sunt. Atunci ne vom mulţumi săle mâncăm răscoapte. Las’ pe mine, le mănânc eu şi tari ca piatra!Pencroff şi Harbert cercetară cu de-amănuntul toate găurile din stânci, şigăsiră într-adevăr câteva zeci de ouă, pe care le strânseră în batistamarinarului. Şi fiindcă se apropia vremea refluxului, o luară înapoi spre râu.La ora unu după-amiază ajunseră la cotitura râului. Curentul începea să îşi schimbe direcţia. Trebuiau să folosească refluxul pentru a transporta plutala gura râului. Pencroff n-avea de gând s-o lase în voia curentului, fără s-oconducă, dar nici nu avea de gând să se urce pe ea. Un marinar ştie însă săse descurce bine, aşa că el împleti repede o frânghie lungă de câţiva metridin liane uscate. Legară un capăt al cablului vegetal la partea dindărăt aplutei şi în timp ce marinarul ţinea în mână celălalt capăt, Harbert menţineapluta în mijlocul curentului, împingând-o cu o prăjină lungă.Metoda se dovedi foarte bună. Uriaşa încărcătură de lemne pe caremarinarul o conducea cu ajutorul frânghiei urma direcţia curentului apei,plutind fără să se împotmolească, deoarece malurile râului erau foarteabrupte. Astfel, încă înainte de ora două; ajunseră la gura râului, la câţivapaşi de Cămin.

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 04

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 04

de Jules Verne

Biografie

Opera