Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 12

de Jules Verne

CAPITOLUL XII

Potrivirea ceasurilor. Pencroff este mulţumit. Un fum suspect. CursulPinului Roşu. Flora insulei Lincoln. Fauna ei. Fazanii de munte.Vânătoarea de canguri. Marasul. Lacul Grant. Întoarcerea la Cămin.

Locuitorii insulei Lincoln aruncară o ultimă privire în jurul lor, ocolirăcraterul, mergând pe muchia lui îngustă şi o jumătate de oră mai târziu seaflau din nou pe primul platou, unde îşi petrecuseră noaptea.Pencroff socoti că era timpul să ia masa de dimineaţă şi lucrul acesta îifăcu să se gândească şi la problema ceasurilor, pe care Cyrus Smith şireporterul le aveau la ei.Se ştie că ceasul lui Gédéon Spilett nu fusese udat de apa mării,deoarece reporterul fusese aruncat de-a dreptul pe nisip, departe de valuri.

Ceasul acesta era un instrument de fabricaţie foarte bună, un adevăratcronometru de buzunar, pe care Gédéon Spilett nu uitase să-l întoarcă cugrijă în fiecare zi. Ceasul inginerului se oprise, fireşte, pe când Cyrus Smithzăcea printre dune. El îl întoarse deci şi, socotind după înălţimea soarelui cătrebuie să fie orele nouă dimineaţa, îşi potrivi ceasul la această oră.Gédéon Spilett era să facă aceeaşi lucru, când inginerul îl opri,spunându-i:

-Nu, draga Spilett, aşteaptă! Ai păstrat ora de la Richmond, nu-i aşa?

— Da, Cyrus.

— Prin urmare, ceasul dumitale este potrivit după meridianul oraşuluiRichmond, meridian care este aproximativ şi acela al oraşului Washington?

— Desigur.

— Ei bine, lasă-l aşa. Mulţumeşte-te să-l întorci foarte regulat, dar nu teatinge de arătătoare. Lucrul acesta ne mai poate fi de folos.„La ce bun?” se gândi marinarul.Mâncară cu atâta poftă, încât provizia de vânat şi de migdale fu în întregime consumată. Dar Pencroff nu se arătă de loc îngrijorat. Aveau săfacă alte provizii pe drum; Top, care primise o porţie cam mică, va şti sădescopere câte ceva printre tufişuri. Pe de altă parte, marinarul se gândea,nici mai mult nici mai puţin, să ceară inginerului să le fabrice nişte praf depuşcă şi vreo două puşti de vânătoare, socotind că lucrul acesta nu era chiar atât de complicat.Părăsind platoul, Cyrus Smith propuse tovarăşilor săi să se întoarcă laCămin pe alt drum ca să cerceteze lacul Grant, atât de minunat aşezat. Înmijlocul brâului său de verdeaţă.

Urmară deci muchia unui povârniş, de undepărea să izvorască pârâiaşul ce alimenta lacul. Vorbind între ei, coloniştii începuseră să şi întrebuinţeze denumirile pe care le aleseseră şi lucrul acestale uşura mult convorbirea. Harbert şi Pencroff, unul tânăr, iar celălalt camcopilăros, erau încântaţi, şi pe drum, marinarul tot spunea:

— Ei, ce zici, Harbert? Aşa e bine! Nu se poate să ne rătăcim, băiete,deoarece, fie că apucăm drumul spre lacul Grant, fie că pornim spre Mercyprin pădurea Far-West, tot ajungem până la urmă pe platoul Grande-Vue şiprin urmare la golful Uniunii!Hotărâseră că, fără să formeze un grup compact, cei cinci tovarăşi nutrebuiau să se depărteze prea mult unul de celălalt. Fără îndoială că păduriledese ale insulei adăposteau şi unele fiare sălbatice, aşa că era prudent să înainteze cu băgare de seamă. De cele mai multe ori, Pencroff, Harbert şiNab umblau în frunte, precedaţi de Top care scotocea prin toate părţile.Reporterul şi inginerul mergeau împreună; Gédéon Spilett, gata să noteze celmai mic incident, iar inginerul mai tot timpul tăcut, îndepărtându-se de drumdoar atunci când ridica ici-colo câte un minereu sau o plantă, pe care le băga în buzunar, fără să spună nimic.

— Ce-o fi adunând mereu? se întrebă Pencroff. Mă tot uit şi eu, dar nuvăd nimic care ar merita să mă aplec!Pe la orele zece, micul grup cobora ultimele povârnişuri ale muntelui Franklin. Solul abia începuse să fie presărat cu tufişuri şi cu copaci răzleţi.Străbăteau un şes lung de o milă, care se termina la marginea pădurii.Păşeau pe un pământ gălbui, ce părea calcinat şi era presărat ici-colo cublocuri de bazalt, care pe alocuri dădeau un aspect accidentat câmpiei. Dupăpărerea lui Bischof, i-au trebuit bazaltului acestuia vreo trei sute cincizeci demilioane de ani, ca să se răcească. Totuşi, pe câmpie nu se vedeau urme delavă, care părea să se fi scurs mai mult pe povârnişul nordic.Cyrus Smith credea că vor atinge fără nici un fel de piedică pârâul care,după părerea lui, trebuia să curgă pe sub copacii de la marginea şesului,când îl văzu pe Harbert întorcându-se în grabă, în timp ce Nab şi marinarulse ascundeau după o stâncă.

— Ce s-a întâmplat, băiete dragă? întrebă Gédéon Spilett.

— Am văzut un fum, răspunse Harbert. Se ridică dintre stânci, la o sutăde paşi mai încolo.

— Să fie totuşi oameni pe aici? strigă reporterul.

— Să nu ne arătăm înainte de a şti cu cine avem de-a face, răspunseCyrus Smith. Mă cam tem de indigenii pe care i-am putea întâlni pe aceastăinsulă şi nu prea îi doresc. Unde este Top?

— Top aleargă înainte.

— Şi nu latră?

— Nu.

— Ciudat. Să încercăm totuşi să-l chemăm. În câteva clipe, inginerul, Gédéon Spilett şi Harbert erau lângă tovarăşiilor, ascunzându-se ca şi aceştia pe după stâncile de bazalt.Se vedea foarte desluşit un nor de fum care se ridica în aer. Fumul aveao culoare gălbuie, foarte caracteristică.Top se întorsese, rechemat de un fluierat uşor al stăpânului său, care începu să se strecoare printre stânci, făcând semn tovarăşilor să-l aştepte.Coloniştii noştri stăteau nemişcaţi, aşteptând cu oarecare nelinişterezultatul cercetărilor inginerului. Deodată, îl auziră pe Cyrus strigându-i.Ajunseră în câteva clipe lângă inginer şi fură izbiţi de mirosul neplăcut, careplutea în aer.Uşor de recunoscut, acest miros lămurise repede pe inginer deprovenienţa norului de fum, de care fusese destul de îngrijorat mai întâi, şi nupe nedrept.

— După cum vedeţi, — spuse el, — focul acesta, sau mai bine zis fumulacesta, l-a aprins chiar natura. Am dat peste un izvor de sulf, care ne va ajutasă scăpăm de laringită.

— Bravo! strigă Pencroff. Ce păcat că n-am guturai!Se apropiară toţi de locul de unde se ridica fumul. Găsiră un bogat izvor sodic sulfuros, care curgea printre stânci şi ale cărui ape, după ce absorbeauşi oxigen din aer, răspândeau un miros puternic de acid sulfuric.Cyrus Smith încercă apa cu mâna şi constată că este catifelată ca leşia.Mai află că are un gust dulceag şi o temperatură de 95° Fahrenheit (35°centigrade deasupra lui zero). Întrebat de Harbert, pe ce îşi bazează această afirmaţie, inginerul îi răspunse:

— E foarte simplu, dragul meu: când am băgat mâna în apă, n-am simţitnici frig, nici cald, deci apa trebuie să aibă temperatura trupului omenesc,care este de aproximativ 35°.Izvorul sulfuros, nefiindu-le deocamdată folositor, se îndreptară spremarginea pădurii stufoase, care începea chiar la câteva sute de paşi.După cum bănuiseră, pârâul îşi rostogolea pe aici apele iuţi şi limpezi,curgând între două maluri înalte, de pământ roşu, culoare care trăda prezenţaoxidului de fier. Din pricina culorii malurilor, coloniştii dădură de îndată acesteiape numele de „Pârâul Roşu”.Era un pârâu larg, adânc şi limpede, format din apele scurse de pemunte — jumătate râu, jumătate torent — curgând ici liniştit pe nisip, colovuind peste pietre sau prăvălindu-se în cascadă. Îşi făcea drum spre lac pe olungime de o milă şi jumătate şi pe o lăţime de aproximativ treizeci-patruzecide picioare.Apele lui erau dulci, ceea ce le îngădui să tragă concluzia că şi apelelacului ar fi la fel. Era o împrejurare fericită, în cazul când s-ar găsi pemalurile lui un adăpost mai bun decât Căminul.Cât despre copacii care umbreau malul pârâului cale de câteva sute depicioare în jurul apei, cei mai mulţi făceau parte din speciile ce se găsescpretutindeni în zonele temperate din Australia sau Tasmania. Se deosebeaude coniferele care se înălţau în partea insulei explorată de ei, la câteva milede platoul Grande-Vue. În această epocă a anului, la începutul lui aprilie, care în emisfera australă corespunde lunii octombrie, adică începutului toamneidin emisfera boreală, frunzele nu căzuseră încă. Se aflau printre ei mai aleseucalipţi şi cazuarina, dintre care unii aveau să le dea în primăvara viitoareun fel de mană dulce, asemănătoare cu mana de Orient. În luminişuricreşteau pâlcuri de cedri australieni, care se ridicau din iarba numită în NouaOlandă „tussac”. Lipsea însă cocotierul, atât de răspândit în arhipelagurilePacificului, această insulă aflându-se desigur la o latitudine prea joasă.

— Ce păcat! spuse Harbert. E un copac atât de folositor şi face nuci atâtde frumoase! În ceea ce priveşte păsările, ele mişunau printre ramurile rare aleeucalipţilor şi cazuarinilor, care nu le stinghereau zborul. Cacatoeşi negri, albişi cenuşii, papagali şi peruşe cu pene multicolore, păsări cu pene verzi şicreste roşii, papagali australieni albaştri zburau prin aer, cârâind asurzitor.Zburătoarele acestea erau atât de viu colorate, încât coloniştilor noştri li sepărea că le privesc printr-o prismă, care descompune culorile.Deodată, din mijlocul unui tufiş, izbucni un concert ciudat de vocidiscordante. Coloniştilor li se părea că auzeau cântec de păsări, răgete depatrupezi şi ca un fel de şuierat ce putea fi lesne atribuit unui indigen.

Nab şiHarbert, uitând de orice prudenţă, se repeziră spre tufiş. Din fericire, nudădură peste nici o fiară periculoasă, nici peste vreun indigen primejdios.Descoperiră doar vreo şase din păsările numite „fazani de munte”, al căror strigăt seamănă cu un râs batjocoritor. Câteva lovituri de ciomag puseră capăt, concertului, procurându-le totodată un vânat minunat pentru masa deseară.Harbert le arătă şi nişte porumbei frumoşi, cu aripile bronzate, uniimoţaţi, alţii îmbrăcaţi în verde ca cei de soiul Miacquaria. N-au putut să-iatingă însă, şi tot aşa le scăpară şi ciorile şi coţofenele care zburau în stol. O împuşcătură de alice ar fi făcut prăpăd printre aceste zburătoare, dar vânătorii noştri erau înarmaţi doar cu pietre şi ciomege, arme primitive carese dovediră foarte puţin folositoare în această împrejurare.Lucrul acesta se vădi mai mult încă, atunci când prin faţa grupului trecu în fuga mare o turmă de patrupede, care înaintau, ţopăind şi sărind pestetufişuri. Adevărate mamifere zburătoare, ele făceau salturi atât de mari, încâtpăreau să se avânte de la un copac la altul, ca veveriţele.

— Uite canguri! strigă Harbert.

— De mâncat, se mănâncă? întrebă Pencroff.

— Friptura înăbuşită de cangur, — răspunse reporterul, — întrece celmai gustos vânat!...Nici nu-şi terminase bine Gédéon Spilett fraza aceasta, care le aţâţa dinnou pofta de vânat, că marinarul, urmat de Nab şi Harbert, se şi repezi peurmele cangurilor. În zadar îi chemă Cyrus Smith. De altfel, şi goana lor sedovedi zadarnică, căci cangurii erau sprinteni şi săreau ca nişte mingi. Se întoarseră după cinci minute, gâfâind şi fără nici un rezultat, iar canguriipieriră în desişuri. Nici Top nu avusese mai mult noroc.

— Vedeţi şi dumneavoastră, domnule Cyrus, — spuse Pencroff, — cătrebuie neapărat să ne fabricăm puşti. Credeţi că va fi cu putinţă?

— Poate, — răspunse inginerul, — dar vom începe mai întâi prin afabrica arcuri şi săgeţi şi nu mă îndoiesc că în curând veţi deveni tot atât de îndemânatici ca şi vânătorii australieni.

— Arcuri şi săgeţi! spuse Pencroff dispreţuitor. Astea sunt bune pentrucopii!

— Nu face pe grozavul, prietene Pencroff, răspunse reporterul. Arcul şisăgeţile au fost de ajuns totuşi să însângereze omenirea timp de sute de ani.Praful de puşcă este o invenţie nouă, dar războiul, din nefericire, a existat încă din vremurile cele mai îndepărtate.

— Pe legea mea, aveţi dreptate, domnule Spilett, spuse marinarul.Iertaţi-mă, dar m-am pripit cu vorba, ca totdeauna! Între timp, Harbert, stăpânit de ştiinţa sa preferată, aduse din nou vorbade canguri, spunând:

— De altfel, se pare că am avut de-a face cu specia cea mai greu deprins. Aceştia erau canguri uriaşi, cu blană groasă, cenuşie, dar, dacă nu mă înşel, există şi canguri negri şi roşii, canguri de stâncă, şi alţii, care sunt maiuşor de prins. Există vreo douăsprezece specii...

— Harbert, — îi curmă vorba, sfătos, marinarul, — pentru mine nu existădecât un singur soi de canguri şi acela se cheamă „cangur la frigare” şitocmai specia asta ne va lipsi deseară!Izbucniră cu toţii în râs la auzul noii clasificări a maestrului Pencroff.

Bravul marinar nu-şi ascundea părerea de rău de a nu avea decât friptură defazan la masa de seară. Norocul însă avea să-i surâdă din nou. Într-adevăr, Top, care simţea că propriul său interes e în joc, adulmeca şiscotocea peste tot, mânat de instinctul lui, ce se îmbina cu o poftă demâncare grozavă. După toate probabilităţile, Top ar fi mâncat pe loc orice i-ar fi ieşit în cale, vânând astfel pe socoteala sa, dacă Nab nu l-ar fisupravegheat tot timpul.Pe la orele trei, câinele dispăru printre ierburile înalte şi, judecând dupămârâiturile surde care se auziră în curând, părea să se fi luat la harţă cuvreun animal.Nab se repezi după el şi într-adevăr îl văzu pe Top sfâşiind cu lăcomieun patruped, care era pe cale să dispară în stomacul lui, de unde nu maiaveau cum să-l cerceteze. Din fericire, câinele nimerise peste o mamă cu pui:dăduse o întreită lovitură, căci alte două rozătoare zăceau sugrumate pe jos.Nab apăru triumfător, ţinând în fiecare mână câte un rozător, ceva maimare ca un iepure. Blana lor era gălbuie, cu pete verzui şi aveau doar un ciotde coadă. Erau nişte rozătoare numite „maras”, un fel de iepuri din speciaaguti, puţin mai mari decât fraţii lor din regiunile tropicale, adevăraţi iepuriamericani, cu urechi lungi şi fălcile înarmate cu câte cinci măsele puternicepe fiecare parte, ceea ce-i deosebea de specia aguti.

— Urra! strigă Pencroff. Avem şi friptură! Acum cred că putem să ne întoarcem acasă!Porniră din nou la drum. Pârâul Roşu îşi rostogolea apele limpezi subbolta diferiţilor copaci arbori de cauciuc uriaşi, banksia şi cazuarina. Tulpineleunor liliacee minunate se ridicau până a o înălţime de douăzeci de picioare.Alte specii de copaci, necunoscuţi tânărului naturalist, îşi plecau ramuriledeasupra pârâului, ale cărui ape se strecurau murmurând pe sub bolţile deverdeaţă..Dar încetul cu încetul, albia pârâului se lărgea şi Cyrus Smith îşi dăduseama că se apropiau de revărsarea lui. Într-adevăr, la ieşirea dintr-un desişde copaci minunaţi, coloniştii se pomeniră în faţa lacului.Exploratorii atinseseră malul apusean al lacului Grant. Priveliştea eravrednică de admiraţie. Această întindere de apă, cu o circumferinţă deaproximativ şapte mile şi o suprafaţă de două sute cincizeci de acri era înconjurată de un brâu de copaci minunaţi. Spre răsărit, printr-o perdea deverdeaţă, pitoresc drapată pe alocuri, se întrezărea marea. Spre nord, laculforma un arc rotunjit, care contrasta cu ascuţişul capătului opus. Nenumăratepăsări acvatice vizitau malurile acestui Ontario în miniatură, şi cele „o mie deostroave” ale marelui lac american cu acest nume erau înlocuite aici de ostâncă, ce ieşea din apă la câteva sute de picioare de malul sudic. Peaceastă stâncă se aciuiseră la un loc mai multe familii de pescăruşi care,cocoţaţi pe câte o piatră, pândeau gravi, nemişcaţi, peştii care se zăreau peacolo şi apoi se repezeau în apă cu un strigăt ascuţit, pentru a ieşi cu prada în cioc. Într-alte părţi, pe maluri şi pe mica insulă, se lăfăiau raţe sălbatice,pelicani, găinuşe de baltă şi alte păsări, printre care şi vreo două minunatespecimene de menura splendida, păsări lyră, cu coada graţios arcuită.Apa lacului era limpede, plăcută la gust, de culoare închisă şi, dupăcercurile concentrice care se încrucişau la suprafaţa ei, părea săadăpostească mult peşte.

— E într-adevăr frumos lacul acesta! spuse Gédéon Spilett. Plăcut ar fisă trăim pe malurile lui!

— Chiar aici vom trăi! îi răspunse Cyrus Smith.Dorind să ajungă la Cămin pe drumul cel mai scurt, coloniştii o pornirăspre capul sudic al lacului.

Mergeau de-a dreptul prin pădure. Îşi croiră cudestulă greutate drum printre ierburile înalte şi desişurile prin care omul nupăşise niciodată până atunci, îndreptându-se spre litoral, astfel ca să iasă lanord de platoul Grande-Vue. Străbătură două mile în această direcţie. Însfârşit, după ultima perdea de arbori, apăru platoul Grande-Vue, acoperit cuiarbă deasă, iar în depărtare, întinderea nesfârşită a mării.

Pentru a ajunge la Cămin, nu mai trebuiau decât să traverseze oblicplatoul, mergând cale de o milă, şi să coboare apoi până la prima cotitură arâului Mercy. Inginerul dorea însă să afle cum şi pe unde se scurge prisosulde apă al lacului, astfel că îşi împinseră cercetările pe sub copaci, încă o milăşi jumătate spre nord. Într-adevăr, după toate probabilităţile, trebuia să existeundeva o crăpătură a peretelui de granit pe unde să se reverse apa. Acestlac nu era, de fapt, decât un uriaş bazin, pe care apele pârâului îl umpluseră încetul cu încetul şi era de la sine înţeles că surplusul de apă trebuia să sescurgă în mare printr-o cascadă oarecare. Iar dacă presupunerile i seadevereau, inginerul socotea că va putea folosi energia căderii de apă, carese irosea deocamdată zadarnic. Mai umblară astfel câtva timp, urcând dinnou panta platoului. Dar, deşi mai străbătuseră încă o milă în aceeaşidirecţie, inginerul tot nu izbutise să descopere locul de revărsare a lacului,care totuşi trebuia să se afle undeva în apropiere. Între timp, se făcuse ora patru şi jumătate şi trebuiau să se întoarcăacasă, ca să-şi pregătească cina. De aceea, micul grup făcu cale întoarsă şi,urmând malul stâng al râului Mercy, Cyrus Smith şi tovarăşii săi ajunserăcurând la Cămin.Aici aprinseră focul şi Nab cu Pencroff, ca doi bucătari pricepuţi,pregătiră la repezeală nişte fripturi minunate de maras.După cină, înainte de culcare, Cyrus Smith scoase din buzunar câtevadintre pietrele şi minereurile pe care le adunase pe drum şi rosti:— Dragii mei, iată, fier, pirită, argilă, var şi piatra aceasta care e cărbune.Iată ce ne dăruieşte natura, iată cu ce contribuie ea la munca tuturor. Demâine, începe munca noastră.

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 12

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 12

de Jules Verne

Biografie

Opera