Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 14

de Jules Verne

CAPITOLUL XIV

Măsurarea falezei de granit. O aplicaţie a teoremei triunghiurilor asemenea. Latitudinea insulei. O excursie spre nordul insulei. Un bancde stridii. Planuri de viitor. Trecerea soarelui la meridian.Coordonatele insulei Lincoln.

A doua zi, la 16 aprilie, în duminica Paştelui, pionierii se sculară în zoriizilei şi se apucară să-şi spele rufele şi să-şi cureţe hainele. Inginerul avea degând să fabrice săpun de îndată ce va izbuti să-şi procure materiile primenecesare, adică sodă sau potasiu, grăsime sau untdelemn. Cât despreproblema atât de importantă a reînnoirii hainelor, ea avea să fie rezolvată maitârziu. Deocamdată, hainele de pe ei mai puteau fi purtate încă vreo şaseluni, căci erau trainice şi ţineau la tăvăleală. De altfel, şi lucrul acestadepindea de aşezarea insulei în raport cu ţinuturile locuite. Dacă vremea erabună, întrebarea aceasta avea să-şi primească răspunsul în aceeaşi zi.Şi iată că soarele se ridica pe cer, vestind o zi minunată, una din acelezile frumoase de toamnă, în care vara parcă îşi ia rămas bun.Ei trebuiau să completeze datele culese în ajun, măsurând înălţimeaplatoului Grande-Vue.

— Folosiţi un instrument asemănător aceluia de ieri? îl întrebă Harbertpe inginer.

— Nu, băiatul meu, — răspunse acesta, — vom proceda într-alt mod, totatât de sigur.Harbert, mereu dornic să înveţe lucruri noi, îl urmă pe inginer, care sedepărta de poalele falezei, coborând până la marginea apei. Între timp,Pencroff, Nab şi reporterul îşi vedeau fiecare de treburile lor.Cyrus Smith luase cu el un fel de prăjină lungă de douăsprezecepicioare, croită după propria lui înălţime, pe care o cunoştea foarte bine.Harbert ducea o fibră lungă şi subţire, de care legase o piatră, şi care avea săle servească drept fir cu plumb.Ajungând cam la cinci sute de picioare de faleza care se ridicaperpendicular, Cyrus Smith se opri la douăzeci de picioare de margineavalurilor, înfigând prăjina în nisip la o adâncime de două picioare. O propti cugrijă şi cu ajutorul firului cu plumb izbuti s-o aşeze perpendicular pe planulorizontului.

După aceea, inginerul se retrase până la distanţa de la care, când seculca pe nisip, raza lui vizuală atingea atât extremitatea prăjinei, cât şicreasta falezei. Punctul acesta îl însemnă cu multă grijă cu un ţăruş.Apoi, i se adresă lui Harbert, întrebânduu-l:

— Cunoşti principiile elementare ale geometriei?

— Nu prea bine, domnule Cyrus! răspunse Harbert, nevrând să rişteprea mult.

— Îţi aduci aminte care sunt proprietăţile a două triunghiuri asemenea?— Da, răspunse Harbert. Laturile lor omoloage sunt proporţionale.

— Ei bine, fiule, în clipa de faţă am construit două triunghiuridreptunghice asemenea: cel dintâi, mai mic, are drept laturi prăjinaperpendiculară şi distanţa care desparte ţăruşul de piciorul prăjinei, iar ipotenuza o constituie raza mea vizuală; al doilea triunghi are drept laturi zidulperpendicular al falezei, a cărei înălţime vrem s-o cunoaştem, şi distanţa caresepară ţăruşul de baza zidului, iar ipotenuza este formată tot de raza meavizuală, aflându-se prin urmare în prelungirea ipotenuzei primului triunghi.

— Acum am înţeles, domnule Cyrus! strigă Harbert. Dacă distanţa de laţăruş la prăjină este proporţională cu distanţa de la ţăruş la faleză, atunci şi înălţimea prăjinei este proporţională cu înălţimea falezei.— Aşa este, Harbert, răspunse inginerul, astfel că, după ce vom măsuraprimele două distanţe, cunoscând înălţimea prăjinei, vom afla înălţimeafalezei printr-un simplu calcul de proporţii, fără să mai fie nevoie s-omăsurăm.Măsurară apoi cele două distanţe orizontale, folosindu-se de prăjina carese ridica la zece picioare deasupra solului. Prima distanţă, dintre ţăruş şi loculunde fusese înfiptă prăjina în nisip, măsura 15 picioare. A doua distanţă,dintre ţăruş şi peretele falezei, era de 500 picioare.După ce isprăviră măsurătorile, cei doi pionieri se întoarseră la Cămin.Ajuns acolo, inginerul scoase la iveală un fel de lespede de ardezieşistoasă, pe care o adusese dintr-una din plimbările lui. Era foarte uşor să-şizgârie socotelile pe suprafaţa ei, folosindu-se de o scoică ascuţită. El stabilideci următoarea proporţie:

33,3331550001510*50010 50015

Prin urmare, peretele falezei măsura 333,33 picioare

Cyrus Smith reluă apoi instrumentul pe care-l fabricase în ajun. Se ştiecă depărtarea la care fixase cele doua rigle reprezenta distanţa unghiulară astelei Alpha, deasupra orizontului. Inginerul măsură cât se poate de exactacest unghi, folosindu-se de o circumferinţă pe care o împărţise în 360 depărţi egale. Unghiul astfel măsurat avea zece grade. Adăugând la cifraobţinută cele 27 grade care despărţeau steaua Alpha de Polul Antarctic şiscăzând din socoteală înălţimea platoului pe care îşi făcuse observaţiile,inginerul obţinu cifra de 37. Deci, Cyrus Smith trase concluzia că insula Lincoln se afla la 37 de grade latitudine australă sau, ţinând seamă deinstrumentele rudimentare pe care le folosise, între paralela 35 şi paralela 40.

Mai rămânea să obţină longitudinea insulei, ca să aibă coordonatele eicomplete. Longitudinea putea s-o afle în aceeaşi zi, la amiază, în clipa cândsoarele avea să treacă la meridian.Fiind duminică, pionierii hotărâră să facă o plimbare, mai bine zis săexploreze ţinutul aşezat între coasta de nord a lacului şi golful Rechinului,chiar până la extremitatea capului Mandibulei de Sud, dacă timpul rămâneafrumos.

Prânzul hotărâră să-l ia pe dune, urmând să se întoarcă acasă seara.La ora opt şi jumătate, micul grup o porni de-a lungul canalului. Dincolo,pe insula Salvării, se plimbau cu un aer foarte grav numeroase păsăriacvatice ce semănau cu pinguinii, uşor de recunoscut după strigătul lor neplăcut, care semăna cu răgetul măgarului. Pencroff, care privea toatelucrurile numai din punct de vedere comestibil, află, nu fără oarecaremulţumire, că deşi cam negricioasă, carnea lor era bună de mâncat.Pe nisipul insuliţei se târau şi nişte amfibii mari, probabil foci, care îşicăutaseră adăpost pe acolo. Animalele acestea nu aveau nici un fel devaloare alimentară, carnea lor uleioasă fiind de-a dreptul dezgustătoare;totuşi, Cyrus Smith le cercetă cu luare aminte, fără să-şi dezvăluie însăgândul. Se mulţumi să spună tovarăşilor săi că în curând vor vizita ostrovul.Ţărmul pe care înaintau pionierii era presărat cu nenumărate scoici,dintre care multe ar fi făcut bucuria colecţionarilor.

Descoperiră printre eleterebratuie, ghiocuri şi altele. Dar mai plăcută fu descoperirea lui Nab, caresemnală, la vreo patru mile de Cămin, un uriaş banc de stridii, pe care marea în reflux îl lăsa cu totul descoperit.Nab poate fi mulţumit, căci nu şi-a pierdut timpul degeaba, strigăPencroff la vederea bancului de stridii care se zărea în larg.— Plăcută descoperire! spuse reporterul. Şi dacă este adevărat căfiecare stridie produce cincizeci, şaizeci de mii de ouă pe an, avem aici orezervă de nesecat.— Tot ce se poate, dar nu cred să fie prea hrănitoare stridiile astea,murmură Harbert.— Asta aşa-i, răspunse Cyrus. Stridiile conţin foarte puţine materiiazotoase, aşa că un om care nu s-ar hrăni şi cu altceva, ar fi silit să mănâncecincisprezece până la şaisprezece duzini de stridii pe zi.— Foarte bine! Cred că în cazul de faţă putem înghiţi câte duzini destridii dorim, fără să consumăm tot bancul, spuse Pencroff. Ce-ar fi săculegem câteva pentru masa de prânz?Şi fără să aştepte răspunsul pe care îl cunoşteau dinainte, marinarul şiNab adunară scoicile trebuitoare prânzului lor, vârându-le într-o plasă din firede hibiscus, împletită de Nab. De altfel, în aceeaşi plasă pionierii îşitransportau şi hrana. Îşi urmară apoi drumul în susul coastei, mergând întredune şi mare.Din când în când, Cyrus Smith se uita la ceas, căutând să sepregătească din timp pentru observaţia solară, pe care trebuia s-o facă la ora

douăsprezece precis.Toată această parte a insulei, până la capul care mărginea golful Uniunii,capul Mandibulei de Sud, era stearpă. Cât cuprindeau cu ochii, nu vedeaudecât nisip presărat cu scoici, amestecate cu sfărâmături de lavă. Puţinepăsări de mare zburau deasupra acestui ţărm pustiu. Zăriră câtiva goelanzi şialbatroşi şi câteva raţe sălbatice care, cu drept cuvânt, stârniră pofta luiPencroff. Marinarul încercă să le doboare cu săgeţi; zadarnic însă, căcizburătoarele nu se lăsau la pământ, şi ar fi trebuit doborâte din zbor.Lucrul acesta îl făcu pe marinar să repete:

— Vedeţi, domnule Cyrus, atâta vreme cât nu vom avea una sau douăpuşti de vânătoare, are să fie tare greu!

— Desigur, Pencroff, îi răspunse reporterul, dar asta depinde numai dedumneata! Dă-ne fier pentru ţevi, otel pentru culasă, silitră, cărbune şi sulf pentru praful de puşcă, găseşte-ne mercur şi acid azotic pentru detonant, maifă rost şi de nişte plumb pentru gloanţe şi cu siguranţă că Cyrus ne va fabricanişte puşti minunate.

— Ah! Sunt sigur că toate aceste substanţe se găsesc în insulă,răspunse inginerul, dar o armă de foc este un instrument delicat şi carenecesită piese de mare precizie. În sfârşit, vom vedea mai târziu ce e defăcut.

— Când te gândeşti că a trebuit să aruncăm din nacelă toate armele,toate instrumentele, până şi bricegele noastre, strigă Pencroff.

— Mă tem că dacă nu le aruncam, Pencroff, ne arunca pe noi balonul înfundul mării! spuse Harbert.

— Asta aşa este, îl aprobă marinarul. Apoi trecu la o altă idee:— Mă gândesc la mutra lui Forster şi a tovarăşilor săi, a doua zi dedimineaţă, când au găsit piaţa goală şi balonul nicăieri!

— Iată un lucru de care nu mă sinchisesc! mormăi reporterul.

— Da, dar eu am fost cu ideea! spuse Pencroff cu un aer mulţumit.

— Frumoasă idee, n-am ce zice, Pencroff! răspunse Gédéon Spilett,râzând. Uite unde ne-a adus ideea asta măreaţă.

— Tot e mai bine decât în mâinile sudiştilor! strigă marinarul. Mai ales decând s-a întors şi domnul Cyrus printre noi I

— Nici mie nu-mi displac locurile astea, ca să spun drept! răspunsereporterul. De altfel, ce ne lipseşte? Nimic

— Mda, mai nimic, afară de... toate! răspunse Pencroff, hohotind de râs.Te pomeneşti că într-o bună zi găsim şi mijlocul s-o ştergem de aici!

— Şi poate chiar mai devreme decât vă închipuiţi, interveni inginerul,dacă insula Lincoln nu-i aşezată prea departe de vreun arhipelag saucontinent, lucru pe care-l vom afla până într-o oră. S-ar putea s-o părăsimcurând. Nu am nici o hartă a Pacificului, dar îmi amintesc foarte bine cumarată partea lui sudică. Latitudinea pe care am obţinut-o ieri ne arăta căinsula Lincoln se află undeva între Noua Zeelandă şi Chiti. Dar aceste douăţinuturi sunt aşezate la şase mii de mile depărtare unul de altul. Rămâne devăzut în ce parte a acestei mari întinderi de apă este aşezată insula noastră.

Sper că lucrul acesta îl vom afla, cu oarecare aproximaţie, de îndată ce vomcunoaşte longitudinea insulei.

— Dar după cum se pare, arhipelagul Pomotu este cel mai apropiat denoi în ce priveşte latitudinea? întrebă Harbert—

Da, dar distanta care ne desparte de el este de 1200 de mile.

— Dar pe acolo ce este? întrebă Nab, care urmărea convorbirea cufoarte mulf interes, arătând cu mâna spre sud.

— Pe acolo nu-i nimic, răspunse Pencroff.

— Nimic, într-adevăr, întări inginerul.

— Spune, Cyrus, întrebă reporterul, ce-am putea face presupunând căinsula Lincoln se află doar la 2-300 de mile de Noua Zeelandă sau de Chiti?

— Atunci, răspunse inginerul, în loc să clădim o casă, vom construi unvapor, la cârma căruia vom instala pe meşterul Pencroff.

— Mai e vorbă, domnule Cyrus! strigă marinarul. Sunt gata să mă fac şicăpitan... de îndată ce veţi construi un vas în stare să înfrunte valurile!

— Vom face-o şi pe asta, de va fi nevoie! răspunse Cyrus Smith.Dar, în timp ce oamenii noştri vorbeau plini de curaj, se apropiase ora lacare trebuia făcută observaţia.Cum va constata oare Cyrus Smith trecerea soarelui la meridianulinsulei, fără nici un instrument? Iată un lucru pe care Harbert nu putea să şi-l închipuie.Observatorii se aflau acum la vreo şase mile de Cămin, nu departe dedunele printre care fusese găsit inginerul, după misterioasa lui salvare. Fiindora 11, poposiră în acel loc, pregătindu-şi prânzul. Harbert porni spre unpârâu din apropiere, ca să care apă în urciorul adus de Nab. Între timp, Cyrus Smith se pregăti pentru observaţiile sale astronomice.El alese pe plajă un loc neted, pe care marea în retragere îl nivelase cudesăvârşire. Această întindere de nisip foarte fin era netedă ca-n palmă, niciun grăunte nedepăşimdu-l pe celălalt. De altfel nu era neapărată nevoie deun plan perfect orizontal, precum nu se impunea nici ca băţul înfipt în nisip săfie fixat perpendicular. Dimpotrivă, inginerul îl înfipse, dându-i chiar ooarecare înclinare spre sud, adică spre partea opusă soarelui. Nu trebuie săuităm că locuitorii insulei Lincoln vedeau soarele descriindu-şi arcul deasupraorizontului de nord şi nu de sud, deoarece insula era aşezată în emisferaaustrală.Harbert începu să înţeleagă ce avea de gând să facă inginerul, ca săconstate trecerea soarelui la meridianul insulei, cu alte cuvinte, să ştie când emiezul zilei în acel punct al globului.

Voia să afle aceasta cu ajutorul umbrei,pe care o proiecta băţul pe nisip, şi în lipsa altor instrumente avea să obţinăcu aproximaţie rezultatul dorit. Într-adevăr, în clipa în care această umbră va dispărea, va fi oradouăsprezece fix; va fi de ajuns să se urmărească extremitatea umbrei ca săse cunoască clipa în care; după ce a scăzut, ea va reîncepe să crească. Înclinând băţul în partea opusă soarelui, inginerul făcea ca umbra ce cădeasă fie mai lungă, putând urmări astfel mai uşor fazele prin care va trece.

Cu cât acul unui cadran este mai lung, cu atât poate fi urmărit mai uşor îndeplasarea lui. Şi umbra bastonului reprezenta astfel acul unui cadran.Când socoti că a sosit momentul, Cyrus Smith îngenunchie pe nisip şi începu să măsoare micşorarea umbrei cu ajutorul unor mici ţăruşi, pe care îi înfigea în nisip. Tovarăşii săi urmăreau operaţia cu mult interes.Reporterul ţinea cronometrul său în mână, gata să anunţe ora cândumbra va fi dispărut. În afară de aceasta, deoarece se nimerise ca CyrusSmith să facă aceste operaţiuni în ziua de 16 aprilie, zi în care timpul mijlociuse confundă cu timpul adevărat, ora pe care avea s-o anunţe Gédéon Spilettva fi chiar ora Washingtonului — şi aceasta avea să simplifice calculele. ...

Între timp, soarele înainta încet, umbra băţului scădea mereu şi, în clipa în care lui Cyrus Smith i se păru ca ea creşte din nou, el întrebă:

— Cât e ora?

— Cinci şi un minut, îi răspunse Gédéon Spilett. Nu-i mai rămânea decâtsă facă calculele, ceea ce nu-i fu prea greu. Exista deci o diferenţă de cinciore între Washington şi insula Lincoln. Inginerul ştia că soarele, în mişcarealui circulară, parcurge 15 grade pe oră. 15 grade înmulţite cu 5 ore dau 75 degrade.Aşadar, Washingtonul, aflându-se la 77°3’11” longitudine, adică 77,Jmăsurate după meridianul din Greenwich — în raport cu care americanii, caşi englezii, măsoară longitudinea — insula Lincoln urma să-aibă cu 75° maimult, adică să se afle la 152° longitudine.

Cyrus Smith anunţă rezultatul tovarăşilor săi. Ţinând seamă de greşelilecare s-ar fi putut strecura la această observaţie, el se crezu îndreptăţit săafirme, aşa cum făcuse şi pentru latitudine, că insula Lincoln se afla aşezată între paralelele 35-37, şi între meridianele 150-155, la vest de Greenwich.Aceasta, cu o îngăduinţă de 5°, atât pentru longitudine, cât şi pentrulatitudine, ceea ce putea să reprezinte la o eventuală eroare de observaţie odiferenţă de trei sute de mile longitudine sau latitudine, la distanţele calculate.Dar ei nu trebuiau nicidecum să se lase influenţaţi în hotărârile lor deaceastă eventuală eroare. Înţelegeau acum limpede că insula Lincoln era aşezată departe de oriceţărm sau arhipelag şi că nu puteau parcurge o asemenea distanţă într-obarcă rudimentară.După datele pe care încercaseră să le stabilească, insula era aşezată lacel puţin 1200 mile de Tahiti şi de insulele arhipelagului Pomotu, la mai multde 1800 de mile de Noua Zeelandă şi la mai bine de 4500 de mile de coastaamericană.Dar, oricât îşi răscolea amintirile, Cyrus Smith nu-şi putea aminti deexistenţa vreunei insule cunoscute în această regiune a Pacificului.

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 14

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 14

de Jules Verne

Biografie

Opera