Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 02

de Jules Verne

CAPITOLUL II

Un episod din timpul Războiului de Secesiune. Inginerul Cyrus Smith.Gédéon Spilett. Negrul Nab. Pencroff marinarul. Tânărul Harbert.O propunere neaşteptată. Intâlnire la ora zece seara.Plecare pe timp de furtună.

Călătorii zvârliţi de uragan pe ţărm nu erau nici aeronauţi de profesie,nici amatori de expediţii aeriene. Erau nişte prizonieri de război, careavuseseră îndrăzneala să fugă în împrejurări cu totul neobişnuite. De o sutăde ori fuseseră pe punctul de-a pieri! De sute de ori ar fi putut să-iprăvălească în abis balonul lor sfârtecat. Totuşi le fusese hărăzită o soartăneobişnuită, şi de aceea, în ziua de 20 martie, după ce fugiseră dinRichmond, capitala Virginiei, se aflau la 7000 de mile de acest oraş, citadelaseparatiştilor în timpul cruntului Război de Secesiune, asediat în acea vremede trupele generalului Ulysse Grant. Călătoria aeriană a fugarilor noştri ţinusecinci zile.Iată de altfel şi împrejurările neobişnuite în care s-a produs evadareaprizonierilor, evadare care trebuia să se sfârşească cu catastrofa descrisămai sus. În acelaşi an, prin luna februarie 1865, mai mulţi ofiţeri ai generaluluiGrant căzură în mâinile duşmanului, în cursul uneia din încercările neizbutiteale generalului de a cuceri oraşul Richmond. Ei au fost închişi în oraş. Unuldintre prizonierii cei mai de vază aparţinea statului major federal şi se numeaCyrus Smith.Originar din Massachussets, Cyrus Smith era inginer de profesie, unsavant emerit, căruia guvernul Statelor Unite îi încredinţase în timpulrăzboiului direcţiunea căilor ferate, rolul strategic al acestora fiind deosebit de însemnat. Adevărat american de Nord, osos, slab şi deşirat, inginerul păreasă aibă vreo 45 de ani. Începuse să încărunţească şi îşi rădea barba,lăsându-şi numai nişte mustăţi stufoase. Avea unul din acele capeteminunate, cu profil de medalie, cu ochii scăpărători, o gură ce trădapreocupări serioase, în totul — înfăţişarea unui adevărat savant. Cyrus Smithera unul dintre inginerii aceia care ţineau să-şi înceapă meseria mânuindciocanul şi cazmaua, întocmai generalilor care-şi începeau cariera ca simplisoldaţi. De aceea, pe lângă iscusinţă şi inteligenţă, Cyrus Smith mai posedaşi multă îndemânare. Muşchii lui erau deosebit de puternici. Adevărat om deacţiune şi gânditor totodată, făcea totul fără efort, influenţat probabil şi demarea sa vigoare trupească. Acest om era înzestrat cu o voinţă căreia nimicnu i se putea împotrivi. Foarte bine pregătit, dovedea mult simţ practic, era foarte descurcăreţ şi avea temperament militar, ca să vorbim în limbajulmilitar francez. Stăpân pe sine în orice împrejurare, el îndeplinea în totul celetrei condiţii, care laolaltă determină energia omenească: agerime a minţii şi atrupului, impetuozitatea dorinţelor şi putere de voinţă. Deviza lui ar fi putut săfie aceea a lui Wilhelm de Orania în secolul al XVII-lea: „N-am nevoie sănădăjduiesc pentru a întreprinde ceva, şi nici de izbândă ca să continui săperseverez”. În acelaşi timp, Cyrus Smith era însăşi întruchiparea curajului. Luaseparte la toate luptele din timpul Războiului de Secesiune.A început ca voluntar, sub conducerea lui Ulysse Grant şi s-a luptat laPaducah, la Belmont, la Pittsburg-Landing, la asediul Corintului, la PortGibson, la Râul-Negru, la Chattanoga, la Wilderness pe Potomac, vitejeşte,ca un soldat demn de generalul său, care spunea: „Nu-mi număr niciodată morţii”. Şi, de sute de ori, Cyrus Smith ar fi trebuit să fie dintre cei pe carecumplitul Grant nu-i număra, dar în aceste lupte, în care nu se cruţaniciodată, a fost ajutat de noroc, până în clipa când a fost rănit şi luatprizonier în cursul bătăliei de la Richmond. În aceeaşi zi, o dată cu Cyrus Smith, căzu în mâinile sudiştilor şi un altpersonaj însemnat. Este vorba de Gédéon Spilett, cunoscutul reporter alziarului New-York Herald, care fusese trimis să urmărească peripeţiilerăzboiului, chiar în primele rânduri ale armatelor din Nord.Gédéon Spilett făcea parte din familia acelor ciudaţi cronicari, ca Stenleyşi alţii, pe care nu-i sperie nici o greutate când e vorba să obţină, în timpul celmai scurt cu putinţă, o informaţie pentru ziarul lor. Ziarele Statelor Unite, cumar fi New-York Herald, constituie adevărate forţe şi delegaţii lor suntreprezentanţi pe care te poţi bizui. Gédéon Spilett era în primele rânduri aleacestor delegaţi.Om bine înzestrat, energic, prompt şi gata oricând să acţioneze, Spilettstrăbătuse lumea întreagă. Soldat şi artist, însufleţit când era vorba să dea unsfat şi hotărât la fapte, el nu se dădea în lături de la nici o greutate, de la nicio oboseală şi nici o primejdie, atunci când ştia că poate să capete informaţii, în primul rând pentru el, apoi pentru ziarul său. Era un adevărat erou alcuriozităţii, al informaţiilor, al ineditului, al necunoscutului, al imposibilului. Eraunul dintre acei observatori neînfricaţi, care scriu sub ploaia de gloanţe, îşiredactează cronicile în bătaia obuzelor şi pentru care orice pericol constituieo adevărată fericire.Luase parte şi el la toate luptele, mergând în primele rânduri, curevolverul într-o mână şi cu carnetul în cealaltă, iar creionul nu-i tremura cândexplodau obuzele lângă el. Spilett nu avea obiceiul să ocupe neîncetat fireletelegrafice cu telegrame, potrivit năravului celor care vorbesc chiar şi atuncicând n-au ce spune, dar fiecare însemnare a sa era scurtă, limpede şiprecisă, menită să lămurească o problemă însemnată.

Pe lângă toate aceste daruri, era înzestrat şi cu mult simţ al umorului. Astfel, voind să-şi păstreze cutot dinadinsul locul la ghişeul telegrafic, pentru a fi primul care să comuniceziarului său rezultatul bătăliei de la Râul-Negru, Gédéon Spilett telegrafie,timp de două ore, primele capitole ale Bibliei. Ziarul plăti două mii de dolari,dar avu mândria de a fi primul care să publice această informaţie.Gédéon Spilett era înalt. Avea cel mult 40 de ani. Faţa îi era încadrată defavoriţi blond-roşcaţi şi privirea vioaie ca a unui om deprins să observe îndatăorice amănunt. Era vânjos şi se călise, trăind în regiuni cu clima cea maidiferită.De zece ani, Gédéon Spilett era prim-reporter al ziarului New-YorkHerald, căruia îi trimitea toate cronicile şi desenele lui, deoarece mânuia totatât de bine creionul, ca şi penelul. În momentul în care fusese prins, Spilettdescria câmpul de luptă, căutând în acelaşi timp să-l şi schiţeze. Ultimelecuvinte scrise în carnetul lui spuneau: „Un sudist este gata să tragă asupramea şi...” Dar Gédéon Spilett, norocos ca de obicei, scăpă fără nici ozgârietură.Cyrus Smith şi Gédéon Spilett, care se cunoşteau cel mult din auzite,fuseseră transportaţi în acelaşi timp la Richmond. Rana inginerului sevindecă repede şi în timpul convalescenţei îl cunoscu pe reporter, între eroiinoştri se legă o strânsă prietenie. În curând, şi unul şi altul nu mai aveaudecât un singur gând: să fugă, să regăsească armata lui Grant şi să lupte dinnou în rândurile ei pentru unitatea federală.Cei doi americani veniţi din Nord erau hotărâţi să se folosească de oriceprilej ca să fugă... Dar cu toate că puteau circula în voie prin oraş, orice încercare de evadare părea cu neputinţă, deoarece oraşul Richmond erapăzit cu străşnicie. Între timp, izbuti să ajungă la Cyrus Smith servitorul său, care-i eradevotat cu trup şi suflet. Viteazul acesta era un negru născut pe moşiainginerului. Părinţii lui fuseseră sclavi, dar Cyrus Smith, aboliţionist convins, îl eliberase de multă vreme. Robul, devenit om liber, n-a vrut să-şipărăsească stăpânul; îl iubea până la sacrificiu. Tânărul acesta de treizeci deani, zdravăn, sprinten, îndemânatic, inteligent, blând şi liniştit, întotdeaunazâmbitor, îndatoritor şi bun, se numea Nabucodònosor, dar nu răspundeadecât la numele prescurtat şi familiar de Nab.Aflând că stăpânul său este prizonier, Nab veni fără să stea pe gânduri,tocmai din Massachussets. Sosit la Richmond, izbuti să pătrundă în oraşulasediat mulţumită şireteniei şi dibăciei sale, nu fără să-şi fi pus de vreodouăzeci de ori viaţa în pericol. Nu se poate descrie bucuria lui Nab şi a luiCyrus Smith în clipa revederii.Dar dacă Nab izbutise să pătrundă în oraş, nu însemna că tot atât deuşor puteau să plece, deoarece prizonierii federali erau supravegheaţi îndeaproape. Trebuia o întâmplare neobişnuită, pentru a încerca o evadarecu oarecari sorţi de izbândă şi prilejul acesta nu numai că nu se ivea, dar eraşi greu să-l provoci. Între timp, generalul Grant îşi continua energicele operaţii militare.Plătise scump victoria de la Pittsburg-Landing. Forţele lui, reunite cu cele ale lui Butler, nu izbutiseră să obţină nici un rezultat în lupta pentru oraşulRichmond, aşa că nimic nu-i îndreptăţea pe prizonieri să creadă într-oeliberare grabnică. Reporterul, căruia plicticoasa captivitate nu-i dădea prilejulsă scrie nici un articol interesant, îşi pierduse răbdarea. Ajunsese să fiestăpânit de un singur gând: să iasă din Richmond cu orice preţ. Făcuse chiar câteva încercări, dar întâmpinase piedici de neînvins.Totuşi, asediul continua; dacă prizonierii doreau cu orice preţ să scapepentru a se întâlni cu armata lui Grant, unii dintre asediaţi nu erau mai puţingrăbiţi să fugă pentru a putea să reia legătura cu armata secesioniştilor.Printre aceştia din urmă se număra şi un oarecare Jonathan Forster, sudist îndârjit. Adevărul era că şi secesioniştii erau blocaţi în oraş tocmai ca şiprizonierii federali. Armatele nordice îi împresuraseră. Guvernatorul oraşuluiRichmond nu mai putea să intre în legătură de multă vreme cu generalul Lee.Şi trebuia să-i comunice cât mai grabnic situaţia oraşului, pentru ca armatachemată în ajutorul asediaţilor să vină cât mai curând

Acestui JonathanForster îi veni atunci ideea să zboare cu balonul peste liniile duşmanului şi săajungă astfel la lagărul secesioniştilor.Guvernatorul încuviinţă încercarea. Un aerostat special construit fu pusla dispoziţia lui Jonathan Forster, care urma să plece cu alte cinci persoane.Călătorii luau cu ei arme, pentru cazul când ar fi fost nevoiţi să se apere înclipa aterizării, şi alimente, pentru cazul când ar fi siliţi să facă o călătorieaeriană mai lungă.Plecarea fusese hotărâtă pentru ziua de 18 martie.

Folosind vântul denord-vest şi călătorind în timpul nopţii, aeronauţii socoteau să ajungă încâteva ore la cartierul generalului Lee.Dar vântul de nord-vest n-a fost o adiere oarecare şi încă din ziua de 18se putea observa că se va transforma în uragan. Curând, vijelia se înteţi într-atât, încât trebui să se amâne plecarea lui Forster, socotindu-se preaprimejdioasă pornirea aerostatului şi a călătorilor în mijlocul elementelor naturii dezlănţuite.Balonul, care fusese umplut cu gaz chiar în piaţa principală a oraşului,aştepta deci acolo prima clipă de linişte, spre a se avânta în văzduh, iar lumea din oraş devenea tot mai nerăbdătoare, văzând că situaţia atmosfericărămâne neschimbată.Zilele de 18 şi 19 martie n-au adus nici o îmbunătăţire a situaţiei.Dimpotrivă, era chiar din ce în ce mai greu de ferit balonul pe terenul undeera ancorat, deoarece rafalele îl culcau deseori la pământ.Trecu şi noaptea de 19 spre 20. Spre dimineaţă, uraganul deveni şi maiputernic. De plecare nici nu se mai vorbea. În ziua aceea, inginerul Smith fu oprit pe stradă de un necunoscut. Eraun marinar pe care-l chema Pencroff. Omul părea să aibă vreo 35 sau 40 deani, era bine legat, ars de soare, cu privirea vioaie, clipea mereu din ochi şi avea o înfăţişare simpatică. Acest Pencroff, american din Nord, cutreierasetoate mările globului şi trăise toate aventurile care pot ieşi în calea unei fiinţeomeneşti. E de prisos să spunem că era întreprinzător de felul lui, gataoricând să rişte orice şi că încetase de mult să se mai mire de ceva. Pencroff venise la Richmond pe la începutul anului, într-o chestiune de afaceri, însoţitde un băieţandru de vreo 15 ani, Harbert Brown, din New-Jersey, fiul fostuluisău căpitan, un orfan pe care-l iubea ca pe propriul său copil. Fusesesurprins şi el de asediu în oraş şi imobilizat acolo, spre marele lui necaz.Pencroff era stăpânit şi el de acelaşi gând: să fugă cu orice preţ. Cunoşteafaima inginerului Cyrus Smith din auzite. Ştia că omul acesta hotărât eracuprins de nerăbdare şi ardea de dorinţa de a scăpa. În acea zi se apropiedeci de el fără şovăire, adresându-i-se direct:

— Domnule Smith, nu v-aţi săturat de această şedere în Richmond?Inginerul se uită cu luare-aminte la omul care-i vorbise astfel, şi care segrăbi să adauge în şoaptă:— Domnule Smith, nu vreţi să fugiţi?

— Când...? răspunse repede inginerul, căruia desigur că îi scăpase fărăsă vrea răspunsul, căci nici nu avusese măcar timp să se uite mai bine lanecunoscutul care i se adresase.Totuşi, după ce-şi aruncă privirea-i pătrunzătoare asupra feţei deschise amarinarului, inginerul nu se mai îndoi de cinstea lui.

— Cine eşti? întrebă el scurt.Pencroff îl lămuri cine era.

— Bine, răspunse Cyrus Smith. Cu ce propui să fugim?Păi, cu leneşul acela de balon care zace degeaba în piaţă. S-ar părea căpe noi ne aşteaptă!...Nu mai adăugă nimic, căci inginerul înţelesese totul.

Apucându-l pePencroff de braţ, îl duse la el acasă.Acolo, marinarul îşi expuse planul, care era de fapt foarte simplu. Secerea doar să-ţi pui viaţa în primejdie. E drept că uraganul atinsese culmeaviolenţei, dar un inginer îndrăzneţ şi priceput cum era Cyrus Smith ştiadesigur să conducă un aerostat. Dacă el, Pencroff, s-ar fi priceput, n-ar fişovăit să plece, luându-l bineînţeles şi pe Harbert cu el. Văzuse el destule înviaţa lui, ca să nu se mai sperie de un uragan!Cyrus Smith asculta în tăcere cuvintele marinarului; doar ochii îistrăluceau. Se ivise în sfârşit prilejul şi nu era el omul să-l scape. Planul nuera absurd, ci numai foarte primejdios. Deci, puteau să-l încerce. Deşi balonulera păzit, nu era cu neputinţă să se apropie noaptea de el, să se furişeze înnacelă şi să taie apoi legăturile care-l ţineau pe loc! Bine-înţeles că puteau sămoară, dar pe de altă parte aveau şi sorţi de izbândă. Şi de n-ar fi fost vijeliaasta... Dar de n-ar fi fost furtuna, balonul ar fi plecat demult şi prilejul atât decăutat nu s-ar mai fi ivit.

— Nu sunt singur... încheie Cyrus Smith.

— Dar câte persoane vrei să iei cu dumneata? întrebă marinarul.

— Două: pe prietenul meu Spilett şi pe servitorul meu Nab.

— Trei, prin urmare, — răspunse Pencroff, — cu Harbert şi cu mine vomfi cinci. După câte ştiu eu, balonul trebuia să transporte şase persoane.

— Atunci ne-am înţeles. Plecăm! spuse Cyrus Smith.Prin acest „Plecăm!”, el îşi lua un angajament şi în numele reporterului;acesta nu era omul care să dea înapoi, dimpotrivă, încuviinţă fără nici orezervă planul, de îndată ce-i fu împărtăşit. Se miră doar că nu se gândise şiel la un lucru atât de simplu. Cât despre Nab, el îl urma pe inginer oriunde.

— Atunci, pe deseară, spuse Pencroff. O să ne învârtim toţi cinci peacolo, aşa, ca nişte gură-cască!

— Pe deseară la ora zece, răspunse Cyrus Smith. Facă cerul ca vijelia să nu se potolească decât după plecarea noastră.Pencroff strânse mâna inginerului şi se întoarse acasă, unde îl lăsase petânărul Harbert Brown.

Curajosul băiat cunoştea planul marinarului şi aşteptacu oarecare îngrijorare rezultatul convorbirii cu inginerul. După cum se vede,toţi cinci erau oameni hotărâţi să se avânte în vâltoarea văzduhului, în plinuragan.Uraganul nu se potoli, astfel încât Jonathan Forster şi tovarăşii săi nicinu se gândeau să-l înfrunte în nacela care se putea sfărâma uşor. Fu o zi îngrozitoare. Inginerul se temea de un singur lucru: ca nu cumva să se rupă în bucăţi aerostatul, care era legat de pământ şi pe care vântul îl culcamereu. El se învârti timp de câteva ore în piaţa aproape pustie, supraveghindaparatul. Pencroff făcu acelaşi lucru, cu mâinile în buzunare şi căscândprelung din când în când, ca unul care nu mai ştie cum să-şi omoare timpul.Şi el se temea că se va rupe balonul, sau chiar că va fi smuls din legături şipurtat de vânt.Veni şi seara. Noaptea se lăsa întunecoasă şi pâcle groase ca nişte norise târau la suprafaţa pământului... Cădea o ploaie amestecată cu zăpadă.Era frig şi un fel de ceaţă apăsătoare plutea deasupra oraşului. Părea căvijelia puternică impusese combatanţilor un fel de armistiţiu şi că tunul fuseseredus la tăcere de tunetele groaznice ale uraganului. Străzile oraşului eraupustii. Chiar şi paza pieţii unde se zbătea aerostatul devenise zadarnică pe oastfel de vreme. Într-adevăr, totul părea să ajute fuga prizonierilor; dar călătoria asta, în mijlocul vânturilor dezlănţuite!...— Urât flux! îşi zise Pencroff, îndesându-şi cu pumnul pălăria pe carevântul încerca să i-o smulgă. Dar las’ c-o să ne descurcăm noi!La ora nouă şi jumătate, Cyrus Smith şi tovarăşii săi pătrunseră prindiferite puncte în piaţa cufundată în întuneric, deoarece vântul stinsesefelinarele cu gaz. Uriaşul aerostat, aproape cu totul culcat la pământ, nici nuse mai zărea. Pe lângă sacii de lest, legaţi de sforile plasei, nacela mai erafixată şi de un cablu puternic, trecut printr-un inel îngropat în caldarâm;cealaltă jumătate a cablului era adusă peste bord.Cei cinci prizonieri se întâlniră lângă balon. Nu-l văzuse nimeni şi eraatât de întuneric, încât nici ei nu se puteau vedea unul pe altul.Fără să scoată o vorbă, Cyrus Smith, Gédéon Spilett, Nab şi Harbertluară loc în nacelă, în timp ce Pencroff dezlega, unul câte unul, sacii de lest.

Totul se isprăvi în câteva clipe şi marinarul se urcă lângă tovarăşii săi.Aerostatul nu mai era reţinut decât de a doua jumătate a cablului şi mairămânea doar ca Cyrus Smith să dea ordinul de plecare. În clipa aceea, un câine sări în nacelă. Era Top, câinele inginerului, care,rupându-şi lanţul, îşi urmase stăpânul. Cyrus Smith voi să gonească bietulanimal, temându-se de o greutate suplimentară.

— Eh! Unde merg atâţia, treacă şi el! spuse Pencroff, aruncând afară încă doi saci cu nisip.Apoi, marinarul dădu drumul cablului şi balonul se înălţă pieziş şi pieri în înălţimi, izbind cu nacela două hornuri, pe care le dărâmă în iureşul plecării.Uraganul se dezlănţui în acele clipe cu o violenţă înfricoşătoare.Inginerul nu se putu gândi la o aterizare în timpul nopţii, iar când se lumină deziuă, pământul nu se mai vedea, din pricina ceţei. Abia peste cinci zile zăriră într-o clipă de înseninare imensitatea mării care se întindea sub aerostatul împins de vânt cu o viteză nemaivăzută!Ştim că patru din cei cinci oameni plecaţi în ziua de 20 martie au fostzvârliţi în ziua de 24 martie pe un ţărm pustiu, la mai mult de 6000 de miledepărtare de ţara lor. Călătorul care lipsea, acela în ajutorul căruia segrăbeau în primul rând să alerge cei patru supravieţuitori ai balonului, eratocmai conducătorul lor, inginerul Cyrus Smith.

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 02

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 02

de Jules Verne

Biografie

Opera