Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 22

de Jules Verne

CAPITOLUL XXII

Capcanele. Vulpile. Porcii sălbatici. Vântul îşi schimbă direcţia. Viscolul.Coşurile. Geruri mari. Cristalizarea zahărului de arţar american. Puţul misterios. Se plănuieşte altă explorare. O alice.

Gerul ţinu până la 15 august, fără să depăşească acel maximum degrade Fahrenheit, observat până atunci. Când atmosfera era liniştită, pionieriisuportau cu uşurinţă această temperatură scăzută, dar când sufla câte unvânt rece, îmbrăcămintea lor uşoară nu-i apăra îndeajuns. Lui Pencroff îipărea rău că insula Lincoln nu este locuită de câteva familii de urşi, în loculvulpilor şi al focilor, a căror blană nu era prea călduroasă.

— Urşii, spunea el, sunt de obicei bine îmbrăcaţi, şi nu mi-ar displace săiau cu împrumut de la vreunul din ei blana groasă pe care o poartă.

— Dar, răspunse Nab râzând, poate că urşii nu ar consimţi să-ţi împrumute haina lor, că nu-i prea ştiu filantropi din fire.

— Aş şti eu să-i silesc, Nab, aş şti eu, răspundea Pencroff cu un ton desuperioritate.Dar asemenea carnasiere uriaşe nu existau pe insulă sau cel puţin nu searătaseră până acum..Totuşi, Harbert, Pencroff şi reporterul aşezară câteva capcane pe platoulGrande-Vue şi în jurul pădurii. După părerea marinarului, orice animalcarnivor sau rozător, care ar cădea în capcană, era bine venit la Casa deGranit.Aceste capcane erau de altfel foarte simple: nişte şanţuri săpate înpământ, deasupra o împletitură de crengi şi de ierburi, care să ascundădeschizătura, în fund o momeală, al cărui miros să atragă animalele, şi atâtatot. E drept că şanţurile n-au fost săpate la întâmplare, ci în acele locuri undeurme mai numeroase arătau că pe acolo treceau adeseori animalele. Ei levizitau zilnic şi, în trei rânduri, în primele zile, găsiră în ele câteva vulpi dinacelea cu care se mai întâlniseră pe malul drept al râului Mercy.

— Dar ce să fie oare asta? Nu există altceva decât vulpi prin locurileacestea? strigă Pencroff, destul de plouat când, pentru a treia oară, scoasedin şanţ un astfel de animal. Nişte animale care nu sunt bune la nimic!

— Ba da, spuse Gédéon Spilett. Sunt şi ele bune la ceva.

— Şi la ce mă rog?

— Ca momeală pentru altele!

Reporterul avea dreptate, şi de atunci înainte aşezară drept momeală încapcane cadavre de vulpi.Marinarul meşterise şi laţuri cu fibre din trestia „curry”, care le aduserămai multe foloase decât capcanele. Aproape în fiecare zi se prindea în elecâte un iepure. E drept că nu mâncau altceva decât iepure, dar Nab ştia să-lgătească în nenumărate feluri, încât comesenii nu aveau de ce să se plângă.Totuşi, de vreo două ori, în a doua săptămână a lunii august, capcanelele făcură rost şi de alte animale mai folositoare decât vulpile şi anume decâţiva mistreţi, din acei care fuseseră semnalaţi în partea de nord a lacului.De astă dată, Pencroff nu mai avu nevoie să întrebe dacă animalele acesteasunt bune de mâncat. Prea semănau cu porcul din America sau din Europa!

— Dar te previn că nu sunt porci, îi spuse Harbert ca să-l necăjeascăpuţin.

— Băiete, răspunse marinarul, aplecându-se peste capcană şi trăgândde crâmpeiul ce-i slujea drept codiţă unuia din aceste exemplare, lasă-mă săcred că sunt porci!

— Şi de ce?

— Pentru că-mi face plăcere!

— Aşa de mult îţi place carnea de porc, Pencroff?

— Grozav de mult, răspunse marinarul, mai ales picioarele lui şi dacă ar avea opt în loc de patru, mi-ar place de două ori pe atâta.Aceste animale făceau parte din familia numită „pecari”. Ele trăiesc înturmă şi, după toată probabilitaţile, se aflau în număr mare prin părţile împădurite ale insulei. În orice caz, erau bune de mâncat din cap până înpicioare, fapt care îl bucura nespus de mult pe Pencroff.Pe la 15 august, starea atmosferică se modifică, înregistrând oschimbare bruscă a direcţiei vântului, de la nord la vest. Temperatura scăzucu câteva grade şi aburii îngrămădiţi în aer se prefăcură în zăpadă.

Toatăinsula se acoperi cu un strat alb. Locuitorii săi o văzură sub o înfăţişare nouă.Zăpada căzu vreo două zile, atingând o grosime de două picioare.Vântul era din ce în ce mai rece şi sufla cu furie, iar din înălţimea Caseide Granit, se auzea marea lovind stâncile. În unele locuri, la colţurilestâncilor, se stârneau vârtejuri de aer şi zăpada lua forma unor coloanemişcătoare, asemenea trombelor marine, care se învârtesc ca o sfârlează,până ce vapoarele le sparg cu lovituri de tun. Totuşi, vijelia ce venea de lanord-est asalta insula dintr-o parte, iar Casa de Granit era astfel aşezată, încât nu se afla direct în bătaia vântului. Dar, în mijlocul acestei furtuni dezăpadă, tot atât de năprasnice ca în regiunile polare, nici Cyrus Smith, nicitovarăşii săi nu cutezară să se aventureze afară şi rămaseră închişi în casăcinci zile, de la 20 până la 25 august. În pădurile Jacamarului, care desigur căsuferiseră multe pagube, se auzea urlând vijelia. Fără îndoială că mulţicopaci fuseseră smulşi din rădăcini, dar Pencroff se mângâia la gândul că vafi scutit să taie lemne.

— Vântul s-a făcut tăietor de lemne. Să-l lăsăm să-şi facă treaba!glumea el într-una.

De altfel, nici n-avea cum să-l împiedice.Locuitorii Casei de Granit aveau acum motive serioase să fie mulţumiţide acest adăpost sigur şi solid! Cyrus Smith avea şi el meritele sale, dar trebuie să recunoaştem că natura săpase această peşteră şi că el nu făcusealtceva decât s-o descopere. Acolo erau toţi în siguranţă şi furia vijeliei nuputea să-i atingă. Dacă şi-ar fi clădit, pe platoul Grande-Vue, o casă decărămizi şi lemn, ea n-ar fi rezistat acestui uragan. Cât despre fostul lor Cămin, numai după zgomotul talazurilor îşi dădeau seama că marea înfuriatătrebuie să-l fi inundat în întregime. Aici, la Casa de Granit, în inima masivului,unde nu puteau pătrunde nici vântul, nici valurile, nu se temeau de nimic. Întimpul acestor câteva zile de sechestrare, pionierii nu stătură degeaba.Lemnul, tăiat în scânduri, nu lipsea din depozit şi se apucară să-şicompleteze încetul cu încetul mobilierul cu mese şi scaune durabile, fără acruţa materialul. Mobilele acestea cam greoaie nu prea meritau acest nume,dar ele erau mândria lui Nab şi a lui Pencroff, care nu le-ar fi dat pe mobilierulcel mai fin.Apoi, tâmplarii începură să împletească coşuri şi se dovediră foartepricepuţi în această nouă meserie. Spre capătul de nord al lacului dăduserăde un bogat răchitiş.Din nuielele acestor sălcii de răchită purpurie, strânse din partea de norda lacului, înainte de anotimpul ploilor, şi aduse la Casa de Granit de Pencroff şi Harbert, tâmplarii începură să împletească coşuri. Primele încercări furăcam stângace, dar, datorită isteţimii şi îndemânării lor, mai sfătuindu-se întreei şi căutând să-şi amintească modelele pe care le cunoşteau, începură să împletească, întrecându-se între ei, coşuri şi coşuleţe de diferite mărimi, caresporiră în curând inventarul coloniei. Pentru cămara lor făcură coşurispeciale, în care Nab aşeză proviziile de rădăcinoase şi migdale de pin. În ultima săptămână a lunii august, timpul se schimbă din nou.Temperatura scăzu puţin şi vijelia se mai potoli. Pionierii se repeziră afară. Ozăpadă de cel puţin două picioare acoperea plaja, dar suprafaţa ei era destulde îngheţată, ca să se poată umbla uşor. Cyrus Smith şi tovarăşii săi seurcară pe platoul Grande-Vue.Ce schimbare! Pădurile pe care le văzuseră ultima dată verzi, îndeosebicele din apropiere, în care creşteau mai mult conifere, erau acum albe. Dealtfel, totul era alb, din vârful muntelui Franklin până la litoral, pădurile,câmpia, lacul, râul, plajele. Apa râului Mercy curgea sub o pojghiţă de gheaţă,care la fiecare flux şi reflux se spărgea cu mult zgomot. Nenumărate păsări,raţe de tot soiul şi becaţine zburau la suprafaţa lacului. Scobiturile stâncilor de la marginea platoului, printre care se rostogoleau în cascadă apele, eraupline de ţurţuri, de parcă ar fi fost jgheaburi dăltuite cu multă fantezie de omână de maestru. În ce priveşte pagubele pricinuite de furtună în pădure, elenu puteau fi evaluate decât după topirea zăpezilor.Gédéon Spilett, Pencroff şi Harbert folosiră prilejul ca să alerge într-unsuflet la capcane. Din pricina stratului de zăpadă, găsirea capcanelor devenise o problemă destul de grea, mai ales că erau în primejdie să cadă ei

înşişi în ele, ceea ce ar fi fost şi umilitor, şi neplăcut. Găsiră capcanele goale.Nici un animal nu căzuse înăuntru, deşi în jurul lor erau multe urme, printrecare unele puternice, de gheare. Harbert fu de îndată încredinţat că în acestepăduri trăiesc animale din familia felinelor, ceea ce se potrivea şi cu părereainginerului despre felul fiarelor de pe insula Lincoln. Fără îndoială că acesteastăteau de obicei în marile păduri Far-West, dar foamea le silise pesemne săse aventureze până la platou. Poate că adulmecaseră prezenţa oamenilor care locuiau la Casa de Granit.

— La urma urmei, ce-s alea feline? întrebă Pencroff.

— Tigri, răspunse Harbert.

— Eu credeam că aceştia trăiesc numai în ţările calde! spuse Pencroff.

— Animale din familia tigrului se găsesc pe noul continent din Mexicpână în pampasurile din Argentina. Şi cum insula Lincoln este aşezatăaproape la aceeaşi latitudine cu provinciile din La Plata, n-ar fi de mirare să întâlnim câţiva tigri.

— Dacă-i aşa, atunci va trebui să ne ferim! răspunse Pencroff.Totuşi, până la urmă, sub influenţa temperaturii care se ridica, zăpada setopi şi în curând începură ploile. Aşa că pojghiţa albă de gheaţă se şterse cutotul. În ciuda timpului neprielnic, pionierii îşi reînnoiră feluritele rezerve dealimente, animale sau vegetale. Pentru aceasta, au trebuit să facă şi câtevaincursiuni în pădure. Pe lângă provizii găsiră şi un mare număr de copacismulşi sau rupţi de vifor. Marinarul şi Nab se duseră cu căruciorul chiar pânăla zăcământul de cărbuni şi cărară câteva tone de combustibil. Cu acestprilej, văzură că şi coşul cuptorului de olărie suferise stricăciuni din pricinavântului, care-i smulsese o bună parte din vârf.O dată cu provizia de cărbuni, reînnoiră şi provizia de lemne, profitândde curentul râului Mercy, care, datorită dezgheţului, era uşor folosit. Segândeau că frigul se putea întoarce şi de aceea aduseră mai multetransporturi.Tot în zilele dezgheţului vizitară şi Căminul, având astfel prilejul să sebucure că n-au fost surprinşi acolo de vijelie. Valurile mării înfuriate seprăvăliseră peste mica insulă şi năvăliseră în coridoare, care erau pline denisip, iar stâncile erau acoperite cu un strat gros de ierburi marine.

În timp ceNab, Harbert şi Pencroff vânau sau reînnoiau provizia de combustibil, CyrusSmith şi Gédéon Spilett curăţau Căminul, cu gândul să regăsească fierăria şifurnalele. Şi într-adevăr le-au găsit aproape neatinse, deoarece fuseserăferite de nisipul ce le acoperise.Gerul reveni. Proviziile de combustibil îşi arătară din plin foloasele. Înemisfera boreală luna februarie aducea mari scăderi de temperatură, ceea cecoincide cu sfârşitul lunii august în emisfera australă, supusă aceloraşi variaţiide climă.Pe la 25 august, după un nou val de zăpadă urmat de ploaie, direcţiavântului se schimbă, iar frigul deveni şi mai straşnic. După aprecierileinginerului, coloana de mercur a unui termometru Fahrenheit ar fi semnalatnu mai puţin de -8° ( -22° centigrade). Gerul grozav ţinu câteva zile şi se făcu şi mai resimţit din pricina unui vânt îngheţat. Pionierii fură nevoiţi să seretragă din nou în Casa de Granit şi siliţi să închidă ermetic toatedeschizăturile apartamentului, nelăsând libere decât găurile de aerisire. Dinaceastă cauză, cât dură noul val de ger, consumul luminărilor fu destul demare. Ca să facă puţină economie, pionierii se mulţumeau de multe ori culumina focului, din vatră. Combustibil aveau destul.

De câteva ori, câte unuldintre ei coborâse pe plajă, printre gheţurile pe care le căra de fiecare datăfluxul, dar îndrăzneţul se urca repede înapoi la Casa de Granit, cu mâinile îngheţate şi rănite de frânghia scării, care, din pricina gerului, devenisebăţoasă şi când puneai mâna pe ea părea că frige.Dar acest repaus forţat trebuia folosit într-un fel. Cyrus Smith puse lacale o operaţie care se putea face în casă.Se ştie că pionierii nu aveau la dispoziţia lor alt zahăr decât sucul pecare-l extrăgeau din scoarţa arţarului, în care crestau tăieturi adânci. Eiadunau acest lichid în vase şi îl întrebuinţau aşa cum era, mai ales că,fermentând, sucul acesta dulce se prefăcea într-un lichid alb, siropos.Cyrus Smith însă se gândi că din această substanţă s-ar putea facezahăr. Aşa că, într-o bună zi, el le spuse tovarăşilor săi că se vor îndeletnicicu rafinarea acestui lichid.

— Rafinărie? îl întrebă Pencroff. Păi, pentru aşa ceva trebuie multăcăldură!

— Chiar foarte multă, răspunse inginerul, uitându-se spre vatră.

— Ei, în acest caz, acum este anotimpul potrivit! spusemarinarulzâmbind.Dar vorbind despre rafinarea siropului de arţar, nu trebuie nicidecum săne gândim la fabrici cu maşini complicate şi numeroşi lucrători specialişti!Pentru a obţine cristalizarea acestui sirop, era de ajuns să fie purificat printr-ooperaţie cât se poate de simplă.

Lichidul, vărsat în vase mari de pământ, fusupus, prin fierbere, evaporării. În curând, se ridică la suprafaţa lui o spumă şide îndată obţinură un sirop gros. Nab avu grijă să-l amestece mereu cu olopăţică de lemn, pentru a-i grăbi evaporarea şi pentru ca să nu prindă gustde ars. După ce a fiert câteva ceasuri la un foc bun, care fu tot atât debinevenit lichidului zaharos, cât şi celor care se îndeletniceau, cu prepararealui, obţinură un sirop gros.Acest sirop fu turnat în nişte vase de diferite forme, pe care lefabricaseră chiar în cuptorul bucătăriei. A doua zi, siropul răcit setransformase în căpăţâni de zahăr şi în tablete ce semănau cu zahărul cubic,doar că avea o culoare puţin roşcată. Era aproape străveziu şi foarte bun lagust.Frigul ţinu până la jumătatea lunii septembrie, şi locatarii, prizonieri aiCasei de Granit, începeau să se simtă destul de prost în captivitate. Nu-ivorbă, ei încercau să iasă câte puţin în fiecare zi, dar nu puteau sta prea multpe-afară. Lucrau însă mereu la amenajarea locuinţei. Muncind, ei stăteau devorbă şi, în felul acesta, au avut prilejul să cunoască multe lucruri folositoare,mulţumită lui Cyrus Smith, care îi lămurea mai ales în ceea ce priveşte aplicarea practică a ştiinţei.

Nu avea cărţi de citit la îndemână, dar în creierullui se afla o întreagă bibliotecă, ce abia aştepta să-ţi dea, în oricare din filelecărţilor ei ai fi căutat, răspuns la toate necazurile şi nedumeririle. Şi era obibliotecă des cercetată. Astfel, timpul se scurgea mai uşor şi pionierii nupăreau să-şi facă griji în privinţa viitorului!Dar era timpul ca, în sfârşit, să iasă dintre zidurile între care stăteau închişi. Şi ce n-ar fi dat ei să se schimbe odată vremea sau cel puţin să înceteze frigul acesta neplăcut? Dacă cel puţin ar fi avut îmbrăcămintegroasă ca să înfrunte gerul! Ce mai partide de vânătoare ar fi încercat atunciprintre dune sau la mlaştinile cu raţe sălbatice! Nu le-ar fi fost greu să seapropie de păsări şi s-ar fi întors desigur cu vânat din belşug. Însă CyrusSmith ţinea ca fiecare să-şi păzească sănătatea, căci avea nevoie de toatebraţele, şi sfaturile sale fură urmate întocmai.Printre cei mai nerăbdători, cei mai dornici de a scăpa din „închisoare”,nu era atât Pencroff, cât Top, care nu se simţea nicidecum în largul lui laCasa de Granit. Alerga fără răgaz dintr-o încăpere într-alta, arătându-şi astfel în felul său nemulţumirea de a fi ţinut închis în casa.Cyrus Smith observă că Top mârâia ori de câte ori se apropia de puţul întunecat, care era în legătură cu marea şi a cărui deschizătura se afla înfundul cămării. Câinele se învârtea în jurul acestei deschizături, acoperită cuun capac de lemn, şi căuta să vâre o labă dedesubt, ca şi când ar fi vrut să-lridice. Lătratul său ciudat exprima totodată şi supărare, şi îngrijorare.Inginerul observă în mai multe rânduri mişcările câinelui, gândindu-secam ce-ar putea pricinui neliniştea inteligentului animal? Ştia că puţul dădea în mare. Să fi fost oare în legătură cu alte canaluri subterane sau cavităţi dinrocă? Să fi existat acolo vreun monstru marin, care venea din când în cândsă răsufle la gura puţului? Inginerul nu ştia ce să creadă şi îşi făcea în gândfel de fel de presupuneri ciudate. Obişnuit să adâncească realităţile ştiinţifice,el nu-şi putea ierta că se lăsa furat de închipuiri fantastice sau supranaturale.Dar cum să explici altfel purtarea unui câine inteligent ca Top, care se încăpăţâna să adulmece mereu şi să tragă cu urechea spre locul acela, dacănu s-ar fi găsit totuşi acolo ceva care să-l neliniştească? Iată ce-l îngrijora şipe Cyrus Smith, mai mult decât voia să-şi mărturisească. În orice caz, inginerul nu-şi încredinţa gândurile asupra acestui fapt,decât lui Gédéon Spilett, socotind ca o lipsă de tact să împărtăşeascăcelorlalţi tovarăşi toate grijile pe care şi le făcea în privinţa unor lucruri, ceerau poate doar o toană a câinelui. În sfârşit, frigul încetă.

Urmară ploi, lapoviţă, vânturi, dar toate acesteanu ţinură mult. Gheaţa şi zăpada se topiseră; se putea umbla din nou peplajă, pe platou, pe malurile râului. Întoarcerea primăverii îi bucura foarte multpe locuitorii Casei de Granit. Nu mai dădeau pe acasă decât la masă şiseara. În a doua jumătate a lunii septembrie, vânară foarte mult, ceea ce îl făcupe Pencroff să ceară din nou, cu multă stăruinţă, puştile pe care susţinea că ile făgăduise Cyrus Smith. Acesta, ştiind că e cu neputinţă să fabrici puşti fără un utilaj special, îl amâna mereu. De altfel, el făcu observaţia că Harbert şiGédéon Spilett deveniseră maeştri în mânuirea arcului şi că puteau doborî cusăgeţile lor tot soiul de vânat cu păr sau cu pene, ce le pica la îndemână:agutii, canguri, cabiai, porumbei de stâncă, dropii, raţe sălbatice, becaţine.

Puteau deci să mai amâne fabricarea puştilor. Dar încăpăţânatul marinar stăruia într-una, fiind încurajat şi de Gédéon Spilett.

— Dacă pe insulă trăiesc, după cum se pare, spunea el, şi animalesălbatice, e bine să ne gândim la stârpirea lor. S-ar putea întâmpla că de la ovreme, aceasta să fie grija noastră de căpetenie.Dar nu problema armelor îl preocupa acum pe Cyrus Smith, ci aceea a îmbrăcămintei. Hainele pionierilor rezistaseră toată iarna, dar nu mai puteauţine până la cea viitoare. Ei trebuiau să-şi procure neapărat lână sau blănuri.Deoarece muflonii se aflau pe insulă în mare număr, trebuiau să găsească unmijloc să-i crească în turme, pentru nevoile coloniei de la Casa de Granit.Printre lucrările care urmau să fie executate după anotimpul ploios, planulinginerului prevedea amenajarea unui ţarc pentru animale domestice şi a uneidespărţituri pentru păsări; într-un cuvânt, dorea să pună într-un punctoarecare al insulei bazele unei mici ferme. În vederea acestor viitoare lucrări, era absolut necesară explorarea întregii regiuni, încă necunoscute, a insulei Lincoln, adică a uriaşelor păduri,care se întindeau pe ţărmul drept al râului Mercy, de la revărsarea lui până laextremitatea cea mai îndepărtată a peninsulei Serpentine, precum şi pe toatăcoasta apuseană. Dar pentru aceasta aveau nevoie de vreme bună şi, înaintede o lună, nu puteau să întreprindă nimic.Se aflau deci într-o aşteptare înfrigurată, când avu loc o întâmplare carele mări şi mai mult dorinţa de a cerceta întreaga insulă.Era în 24 octombrie. În ziua aceea, Pencroff îşi vizitase capcanele, încare ţinea mereu momeli potrivite, într-una din ele, el găsi trei vieţuitoare,care aveau să fie bine venite la bucătărie. Era o femelă de pecari şi doi pui.Pencroff se întoarse la Casa de Granit, încântat de prada sa şi, ca întotdeauna, făcând mare caz de vânătoarea lui.

— Astăzi, domnule Cyrus, strigă el bucuros, veţi avea o masă bună. Şidumneavoastră, de altfel, domnule Spilett

— Foarte bine, răspunse reporterul, dar ce ai de gând să-mi dai demâncare?

— Purcel de lapte.

— A! Purcel de lapte? Nu-i prea grozav! Mă aşteptam, după felul în carem-ai invitat, să-mi oferi cel puţin friptură de potârnichi!

— Cum?! strigă Pencroff mirat. Te pomeneşti că nu vă place purcelul delapte?

— Ba da, răspunse Gédéon Spilett, fără să fie încântat, dar trebuie să ne înfruptăm din el cu măsură...

— Bine, domnule ziarist, răspunse marinarul, căruia nu-i plăcea să i sedispreţuiască vânatul, văd că astăzi sunteţi cam greu de mulţumit. Acumşapte luni, când am fost aruncaţi pe insulă, aţi fi fost foarte fericit să vă ofer asemenea vânat!...

— Ei, asta aşa este, răspunse reporterul.

— În sfârşit, zise Pencroff, sper că Nab se va întrece pe el însuşi şi neva face o mâncare pe cinste. Ia te uită! Aceşti purceluşi n-au nici trei luni. Vor fi fragezi ca nişte prepeliţe. Hai, Nab vino! Frigarea vreau s-o supraveghezchiar eu.Şi marinarul, urmat de Nab, se duse în bucătărie, ocupându-se cu râvnăde preparatele sale culinare. Îl lăsară să-şi vadă de treabă. Nab şi cu el pregătiră o masă minunată:cei doi purcei, o supă de cangur, şuncă afumată, migdale, licoare de rădăcinăde dragonier, ceai — în sfârşit tot ce aveau mai bun; dar dintre toate felurile,cel mai de seamă aveau să fie gustoşii purcei de lapte fripţi.La ora cinci se servi, în sufrageria Casei de Granit, cina. Supa de cangur aburea pe masă şi invitaţii marinarului o găsiră minunată.După supă, urmară purceii, pe care Pencroff ţinu să-i împartă el însuşi,servind fiecăruia dintre comeseni porţii uriaşe.Purceii erau cu adevărat minunaţi şi Pencroff muşca cu lăcomie dinporţia lui. Deodată scoase un ţipăt şi scăpă o înjurătură printre dinţi.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Cyrus Smith îngrijorat.

— Ce s-a întâmplat? Nimic altceva decât că mi-am spart un dinterăspunse marinarul.

— Dar ce, se găsesc pietre în purceii dumitale? întrebă Gédéon Spilett.Aşa se vede treaba, răspunse Pencroff, scoţând din gură obiectul care îispărsese o măsea.Nu era o pietricică. Era o alice.

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 22

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 22

de Jules Verne

Biografie

Opera