Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 19

de Jules Verne

CAPITOLUL XIX

Planul lui Cyrus Smith. Faţada Casei de Granit. Scara de frânghie. Viselelui Pencroff. Ierburile aromatice. O crescătorie naturală de iepuri.Derivarea cursului apelor pentru nevoile noii locuinţe.Priveliştea din faţa ferestrelor Casei de Granit.

A doua zi, la 22 mai, au fost începute lucrările pentru amenajarealocuinţei celei noi. Adevărul e că pionierii erau grăbiţi să părăsească vechiullor Cămin, unde nu se simţeau prea în siguranţă, şi să se mute în aceastălocuinţă încăpătoare şi sănătoasă, cioplită în plină stâncă, ferită de apelemării şi de ploi.Prima grijă a lui Cyrus Smith fu să stabilească precis spre ce punct alcoastei dădea faţada Casei de Granit. Pentru aceasta, se îndreptă spre plajade la poalele uriaşului perete, căutând locul unde căzuse în ajun târnăcopuldin mâinile lui Gédéon Spilett. De buna seamă, unealta căzuse perpendicular şi nu-i rămânea decât s-o găsească, pentru a afla locul unde fusese străpunsgranitul.

Nu-i fu greu să găsească târnăcopul şi, uitându-se drept în sus,deasupra punctului unde se înfipsese unealta în nisip, la vreo optzeci depicioare deasupra ţărmului, se vedea într-adevăr mica ferestruică, făcută cuatâta caznă cu o zi înainte. Câţiva porumbei de stâncă intrau şi ieşeau prinaceastă îngustă deschizătură. Parcă pentru ei fusese descoperită Casa deGranit!Inginerul îşi pusese în gând să despartă caverna, în dreapta, în maimulte camere, cu un coridor la intrare. Pentru a le lumina, întreprinzătorulinginer socotea să facă cinci ferestre şi o uşă în peretele din faţă. Pencroff era de acord cu cele cinci ferestre, dar nu înţelegea pentru ce trebuie uşă, întrucât intrarea prin care pătrunseseră ei oferea o scară naturală, cu ajutorulcăreia ar fi fost întotdeauna uşor să pătrunzi în Casa de Granit

— Prietene, îi spuse Cyrus Srnith, dacă nouă ne este uşor să intrăm înlocuinţă prin canal, atunci va fi uşor şi pentru alţii să facă acelaşi lucru. Eusocot, dimpotrivă, să închid această intrare în aşa fel încât să nu mai poatăpătrunde nimeni pe acolo. Ba, mai mult chiar, dacă va fi nevoie o s-oastupăm astfel, încât să nu se mai cunoască. Cum? Printr-un stăvilar destânci, care să ridice nivelul apei deasupra deschizăturii.

— Şi pe unde vom intra? întrebă marinarul.

— Pe o scară exterioară, răspunse Cyrus Smith. O scară de frânghie,care, odată retrasă, va face cu neputinţă intrarea vizitatorilor curioşi înlocuinţa noastră.

— Dar pentru ce atâtea măsuri de prevedere? zise Pencroff. Până acumanimalele nu ni s-au părut atât de duşmănoase. Cât despre indigeni, insulanoastră nu pare locuită!

— Eşti sigur, Pencroff? întrebă inginerul, privindu-l,

— Bineînţeles că nu vom fi siguri de acest lucru, decât în momentul încare vom fi cercetat întreaga insulă, răspunse Pencroff.

— Iată adevărul! spuse Cyrus Smith. Noi nu cunoaştem insula decât înparte. Dar, în orice caz, chiar dacă nu avem duşmani în interior, ei pot venidinafară, căci această regiune a Pacificului este destul de primejdioasă. Ebine să fim pregătiţi pentru orice eventualitate.Cyrus Srnith avea perfectă dreptate şi Pencroff se pregăti să-i asculteordinele, fără a discuta mai mult.Faţada Casei de Granit avea să deschidă spre lumină cinci ferestre şi ouşă, toate dând în „apartamentul” propriu-zis, apoi, o fereastră uriaşă şicâteva ferestruici, prin care să intre cât mai multă lumină sub minunata boltă a sălii mari. Această faţadă, aflată la o înălţime de optzeci de picioaredeasupra solului, era îndreptată spre est şi soarele o mângâia de cumrăsărea. Ea se întindea pe partea falezei cuprinsă între ieşitură de larevărsarea râului Mercy şi grămada de stânci care formau Căminul. Poziţiaera prielnică, prin faptul că vânturile aspre dinspre nord-est nu o loveaudirect, ea fiind apărată de ieşitura stâncii.

De altfel, în aşteptarea cercevelelor pentru ferestre, inginerul avea de gând să astupe deschizăturile cu obloanegroase, prin care să nu treacă nici ploaia, nici vântul, şi pe care la nevoie le-ar fi putut camufla perfect.Deci, primul lucru ce trebuia făcut erau deschizăturile. Târnăcopul ar filucrat prea încet. Granitul este prea dur. Or, se ştie că Cyrus Smith era omulmijloacelor rapide. El mai avea o cantitate de nitroglicerină, pe care o întrebuinţa cu folos. Efectul substanţei explozive fu atât de bine localizat, încât granitul se sfărâmă exact în locurile alese de inginer. Apoi, cu ajutorultârnăcopului, se dădu ferestrelor şi ferestruicilor o formă ogivală şi, câtevazile după începerea lucrărilor, Casa de Granit era luminată din plin de razelesoarelui, care pătrundeau până în colţurile cele mai tăinuite.Planul lui Cyrus Smith prevedea ca apartamentul să fie împărţit în cincicamere cu vederea la mare: la dreapta, va fi un vestibul, la uşa căruia se vaopri scara, vor urma o bucătărie şi o sufragerie uriaşă, apoi un dormitor, totatât de mare şi, în sfârşit, o „cameră de musafiri” cerută de Pencroff, lângăsala cea mare.Aceste camere sau mai bine zis acest şir de camere, care formauapartamentul Casei de Granit, nu aveau să ocupe toată lărgimea cavităţii.

Eleurmau să dea într-un coridor, la capătul căruia va fi o magazie lungă şi încăpătoare pentru unelte, alimente şi alte rezerve. Toate produsele insulei,atât ale florei, cât şi ale faunei, vor putea fi păstrate acolo în bune condiţii, cutotul ferite de umezeală. Spaţiul nu lipsea şi fiecare obiect îşi va avea loculsău. Afară de aceasta, pionierii mai aveau mica grotă, aşezată deasupracavernei, pe care o puteau folosi ca un fel de pod al locuinţei.Planul, odată făcut, nu mai aveau decât să-l pună în aplicare. Minerii setransformară din nou în cărămidari; apoi, cărămizile fură aduse şi aşezate lapoalele Casei de Granit. Până atunci, Cyrus Sniith şi tovarăşii săi nu pătrunseseră în cavernădecât prin vechiul canal dinspre lac.

Dar acest drum silea să facă un ocol foarte mare, pentru că erau nevoiţi să se caţere pe platoul Grande-Vue, făcând un înconjur de-a lungul malului râului, apoi să coboare prin tunelullung, socotind tot atâta timp pentru întoarcere, şi aceasta însemna şioboseală, şi vreme pierdută. Cyrus Smith hotărî să înceapă cât mai repedeconfecţionarea unei scări trainice de frânghie, care, odată retrasă în interior,nu va mai îngădui nimănui să pătrundă în Casa de Granit.Scara fu împletită cu multă atenţie de mâinile îndemânatice ale luiPencroff. Treptele scării fură cioplite din crengile uşoare şi rezistente alecedrului roşu, iar frânghia ce lega pe ambele părţi aceste crengi de cedru fuconfecţionată dintr-o trestie specială numită „curry”.

Mai împletiră şi alte frânghii din fibre vegetale şi cu ajutorul lor instalarăun fel de macara simplă, în faţa uşii. În felul acesta, ridicară cu uşurinţăcărămizile până la înălţimea Casei de Granit. Urcarea materialelor până laoptzeci de picioare deasupra solului fiind astfel uşurată, ei începură de îndatăamenajarea propriu-zisă a interiorului locuinţei. Nu duceau lipsă de var şicâteva mii de cărămizi aşteptau să fie întrebuinţate. Schelăria pereţilor despărţitori, foarte rudimentară, nu fu greu de făcut şi, într-un timp record,după planul inginerului, apartamentul fu împărţit în camere şi magazii.Diferitele lucrări se desfăşurau repede, sub directa îndrumare ainginerului, care nu stătea degeaba, ci mânuia el însuşi ciocanul şi mistria.Cyrus Smith cunoştea toate meseriile şi dădea un exemplu bun harnicilor şipricepuţilor săi tovarăşi. Se muncea cu încredere şi voie bună. Pencroff, rândpe rând dulgher, frânghier, zidar, cu veşnicele sale glume, care îi înveseleaupe toţi, şi cu încrederea sa absolută în inginer, pe oare îl socotea în stare săfacă orice, vedea depăşite toate greutăţile vieţii de pionier.

Atât problema îmbrăcămintei, cât şi a încălţămintei, problemă gravă, aceea a iluminatului înserile de iarnă, a valorificării părţilor fertile ale insulei, cât şi a transformăriiflorei sălbatice într-una dirijată de mâna omului, toate se păreau uşor derezolvat de Cyrus Smith şi era sigur că totul va fi făcut.El visa râuri canalizate, care să înlesnească transportul bogăţiilor solului,exploatări de mine şi cariere, maşini deservind toate ramurile industriei şi segândea chiar la o cale ferată, a cărei reţea să împânzească într-o bună zi întreaga insulă Lincoln.Inginerul îl lăsa să vorbească şi nu-i tăia avântul cu care acestuia îiplăcea să înflorească lucrurile. El cunoştea puterea încrederii. Zâmbea când îl auzea vorbind şi ascundea propriile sale griji pe care i le oferea viitorul. Într-adevăr, era îndreptăţit să creadă că în această parte a Pacificului,care se afla în afara drumului parcurs de corăbii, ei nu vor fi salvaţi niciodată.Pionierii nu se puteau deci bizui decât pe ei înşişi. Insula Lincoln era aşezatăla o distanţă atât de mare de alte ţărmuri, încât ar fi fost cât se poate deprimejdios pentru ei să se aventureze în larg pe un vas care, construit cumijloacele pe care le aveau, nu putea fi decât şubred.Dar Pencroff era de părere că ei depăşiseră cu mult pe Robinsonii deodinioară, care aşteptau ca toate să capete dezlegare doar printr-o minune.Şi, într-adevăr, ei aveau foarte multe cunoştinţe, şi omul care ştiereuşeşte şi acolo unde alţii ar lâncezi şi ar pieri inevitabil. În cursul acestor lucrări se distinse Harbert. Era inteligent şi muncitor; înţelegea repede, lucrabine şi Cyrus Smitb se simţea din ce în ce mai legat sufleteşte de acest copil.La rândul său, Harbert îl iubea şi-l respecta pe inginer, iar Pencroff, careobservase totul, se bucura.Nab era tot Nab! El era ceea ce fusese totdeauna: curajul, zelul şidevotamentul în persoană. Şi el, ca şi Pencroff, avea o mare încredere îninginer.Cât despre Gédéon Spilett, nici el nu se da înapoi de la muncă; şi nu erachiar cel mai neîndemânatic, spre marea mirare a marinarului. Pencroff se minuna că ziaristul nu era numai ager la minte, dar ştia şi să lucreze când eranevoie.Scara fu instalată în ziua de 28 mai. Ea avea nu mai puţin de o sută detrepte şi Cyrus Smith, folosind o ieşitură a falezei, aşezată la mijloculdrumului, pe distanţa de optzeci de picioare în înălţime, fixă prima parte ascării de această ieşitură, iar de aici încolo fixară partea a doua. În felulacesta, urcuşul deveni mult mai uşor. De altfel, Cyrus Smith se gândea camai târziu să instaleze un ascensor hidraulic, ca să evite oboseala şipierderea de vreme a locuitorilor Casei de Granit.Pionierii se obişnuiră repede cu scara: erau destul de sprinteni, iar Pencroff, ca un brav marinar, deprins să se caţere pe catarge, îi învăţa cums-o folosească. Dar ce era de făcut cu Top? Bietul animal, cu cele patru labeale sale, nu era apt pentru un astfel de exerciţiu. Pencroff se dovedi însă unmaestru atât de sârguincios, încât şi Top învăţă să se urce pe scară, aşa cumfac câinii la circ. Nu se poate şti dacă marinarul era mândru de elevul său. Însă de nenumărate ori Pencroff urcă scara, ducându-l în spinare, ceea ce-iprindea foarte bine lui Top. În toiul acestor lucrări care merseră atât de repede, se îngrijiră şi deproblema hranei, căci se apropia iarna. În fiecare zi, reporterul şi Harbert, înseama cărora rămăsese aprovizionarea coloniei, îşi petreceau câteva ceasuri vânând.

Deocamdată, ei nu colindau decât pădurea Jacamarului, în stângarâului, căci, din lipsă de barcă şi de pod, râul Mercy încă nu putuse fi trecut.Uriaşele păduri, cărora li se dăduse numele de Far-West, rămăseserăneexplorate. Dar pădurea Jacamarului era destul de bogată în vânat; canguriişi porcii mistreţi se găseau aici în mare număr, iar bilele ghintuite la un capăt,arcurile şi săgeţile vânătorilor făceau minuni. Mai mult încă, Harbertdescoperi spre sud-vest o crescătorie naturală de iepuri, un fel de luncă puţinumedă, unde creşteau sălcii şi ierburi aromatice, care îmbălsămau aerul şicare plac rozătoarelor.

Reporterul socoti că, de vreme ce aceste plante sunt ohrană pentru iepuri, ar fi de mirare ca ei să lipsească. Până una alta, Harbertfăcu o mare provizie de plante medicinale şi când Pencroff îl întrebă la ceserveşte această recoltă, tânărul îi răspunse:

— Ca să ne tratăm cu ele, când vom fi bolnavi.

— Dar de ce să fim bolnavi, dacă tot nu există doctori în insulă?răspunse Pencroff serios.Argumentul acesta rămase fără răspuns, dar tânărul continuă să aduneierburi, care erau bine venite la Casa de Granit, cu atât mai mult, cu câtdescoperi şi o plantă asemănătoare ceaiului. În sfârşit, într-o bună zi, după multă căutare, cei doi vânători descoperirăsălaşul iepurilor. Pământul era sfredelit ca o strecurătoare.

— Vizuini! strigă Harbert.

— Văd, răspunse reporterul.

— Să fie oare locuite?

— Asta rămâne de văzut.Răspunsul veni repede. Într-o clipă, câteva sute de mici animale, care

semănau cu iepurii, începură să alerge în toate direcţiile atât de repede, încâtTop nu fu în stare să le ajungă. Câinele şi vânătorii alergară cât putură, dar micile rozătoare le scăpară. Reporterul era însă hotărât să nu se lase pânăce nu va prinde cel puţin vreo şase iepuri. Deocamdată, ei erau destinaţicămării de provizii, dar se gândea să şi domesticească alţii mai târziu. Dacăar fi avut câteva laţuri întinse la intrarea vizuinilor, ce uşor i-ar fi prins! Dar deocamdată nu aveau nici laţuri, nici cu ce să le facă. Se mulţumiră săscotocească fiecare vizuină cu un băţ şi să încerce să aştepte cu răbdare,doar, doar vor lovi vreun iepure. În sfârşit, după o oră de cotrobăială, izbutiră să pună mâna pe patrurozătoare. Erau nişte iepuri, care semănau cu fraţii lor din Europa şi care eraucunoscuţi îndeobşte sub numele de „iepuri americani”.Rezultatul vânătorii fu adus la Casa de Granit şi servit la cină. Locuitoriivizuinilor nu erau de dispreţuit, fiind cât se poate de gustoşi.
Coloniştii noştrigăsiră acum un izvor nesecat de aprovizionare. În ziua de 31 mai, zidurile despărţitoare erau gata. Le rămăseseră doar să mobileze camerele, lucru pe care aveau să-l facă în lungile zile de iarnă. În camera care servea de bucătărie, ei amenajară o vatră.

Coşul dădu multde lucru coşarilor improvizaţi. Cyrus Smith găsi că lucrul cel mai simplu erasă-l facă din teracotă. Fiindcă nu era cu putinţă să-l tragă până la platoulsuperior, făcură o gaură în granit deasupra ferestrei de la bucătărie şi înaceastă deschizătură îmbucară coşul ca un simplu burlan. Se aşteptau ei caacest coş să fumege când va bate vântul de la est, dar aceasta nu se întâmpla prea des, aşa că n-aveau încotro şi Nab bucătarul nu se sinchiseade acest lucru.Când aranjarea camerelor fu gata, inginerul se apucă să astupe intrareaexterioară a fostului canal, care ştim că dădea pe malul lacului. Ei rostogolirăbucăţi de stâncă în faţa deschizăturii şi le cimentară bine. Dorinţa ingineruluide a îneca această intrare sub apele lacului nu putea fi încă îndeplinită; totuşise mulţumi să o ascundă cu ierburi, arbuşti şi bălării, pe care le plantară întrecrăpăturile stâncilor şi care aveau să crească în primăvară.Se folosi însă de canal, pentru a aduce la noua locuinţă un mic şuvoi deapă dulce şi, astfel, Casa de Granit primea în fiecare zi o sută, până la o sutădouăzeci de litri de apă limpede şi curată de izvor, de care nu avea să ducălipsă niciodată, În sfârşit, totul fu gata. Era şi timpul, căci vremea începuse să se strice. În aşteptarea geamurilor pe care aveau să le fabrice, inginerul făcu nişteobloane groase, care închideau ferestrele faţadei. Gédéon Spilett împodobisefoarte frumos ferestrele casei lor cu flori şi plante.Locuitorii acestei case sănătoase şi sigure aveau de ce să fie mulţumiţi.Ferestrele ofereau privirilor un orizont nesfârşit de larg, cuprins între capurilecelor două Mandibule, la nord, şi capul Ghearei, la sud, iar în faţa lor se întindea priveliştea minunată a golfului Uniunii. Da, pionierii aveau de ce săfie mulţumiţi şi Pencroff nu contenea lăudându-şi „apartamentul de la etajulcinci”.

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 19

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 19

de Jules Verne

Biografie

Opera