Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 05

de Jules Verne

CAPITOLUL V

Amenajarea Căminului. Chestiunea focului e deosebit de importantă.

Cutia de chibrituri. Cercetări pe plajă. Întoarcerea reporterului şi a lui Nab.

Un singur chibrit! Pâlpâie focul. Prima cină. Prima noapte pe uscat.

După descărcarea plutei, primul lucru de care se îngriji Pencroff fuamenajarea hornurilor. El astupă coridoarele prin care sufla vântul, făcându-le astfel bune de locuit. Galeriile deschise vânturilor dinspre sud le astupăermetic cu nisip, pietre şi crengi împletite, izolând astfel bucla superioară.Marinarul lăsă liber un singur cotlon îngust şi întortochiat, care se deschidea într-o parte, ca să poată ieşi fumul şi să tragă focul din vatră.Căminul era împărţit astfel în trei sau patru camere, dacă se puteaudenumi astfel cele câteva vizuini întunecate, cu care nu s-ar fi mulţumit nicimăcar o fiară. Totuşi, aceste vizuini ofereau un adăpost, iar cel puţin încamera principală, aceea din mijloc, se putea sta în picioare. Solul eraacoperit cu nisip fin şi, la urma urmei, oamenii noştri trebuiau să semulţumească şi cu atâta, în aşteptarea unei locuinţe mai bune. În timp ce lucrau, Harbert şi Pencroff stăteau de vorbă.

— Poate că tovarăşii noştri au găsit undeva o locuinţă mai bună decât anoastră? se frământa Harbert.

— Tot ce se poate, răspunse marinarul. Totuşi, mai bine să avem douălocuinţe, decât niciuna.

— Ah! Ce bine ar fi, ce bine ar fi, repeta Harbert, să-l găsească pedomnul Smith!

— Da! murmură Pencroff. Era un om în toată puterea cuvântului!

— Era?... Întrebă Harbert. Ai pierdut oare nădejdea să-l mai vezivreodată?

— Nu, îngăimă marinarul.Locuinţa fu repede pregătită şi Pencroff se arătă mulţumit.

— Acum — spuse el — prietenii noştri se pot întoarce. Vor găsi unadăpost bunicel.Nu le mai rămânea decât să construiască vatra şi să pregătească masa,lucruri de fapt uşoare. Aşezară nişte lespezi de piatră în dreptul deschizăturiilăsate în fundul primului coridor din stânga. Pentru menţinerea uneitemperaturi normale în interior, era suficientă cantitatea de căldură carerămânea în încăpere după ce ieşea fumul. Provizia de lemne fu dusă într-unadin încăperi, apoi marinarul aşeză pe lespezile vetrei nişte buturugi, printrecare puse surcele. În timp ce marinarul aşeza lemnele, Harbert îl întrebă dacă are chibrituri.

— Desigur, răspunse Pencroff, şi adăugă, din fericire, căci fără chibriturisau iască nu ştiu ce ne-am face!

— Am putea face foc cum fac sălbaticii, răspunse Harbert, frecând unade alta două bucăţi de lemn uscat.

— Bine, băiete, încearcă. Ai să-ţi rupi mâinile, cu atât ai să te alegi.

— Totuşi, procedeul acesta simplu este foarte răspândit în insulele dinOceanul Pacific.

— Nu spun ba, răspunse Pencroff, dar eu cred că sălbaticii se pricep laasta în mod deosebit, sau folosesc un lemn special. În ceea ce mă priveştepe mine, de câte ori am încercat să fac foc în felul acesta, n-am izbutit, aşacă îţi mărturisesc că prefer chibriturile! Dar unde îmi sunt chibriturile?Pencroff începu să caute în buzunarele vestei cutia de chibrituri care nu-ilipsea niciodată, căci era mare fumător. Dar n-o găsi. Scotoci şi prinbuzunarele pantalonilor şi, spre marea lui mirare, n-o găsi nici acolo.

— Ei drăcie, asta-i mai mult decât neplăcut! zise el, privind spre Harbert.Te pomeneşti c-o fi căzut din buzunar şi am pierdut-o! Dar tu, Harbert, n-ainimic, nici brichetă, nici altceva cu care am putea să facem foc?

— Nu, Pencroff!Marinarul se scărpina după ceafă cu necaz şi ieşi urmat de Harbert.Căutară cu multă grijă, pe nisip, între stânci, pe malul râului, dar înzadar. Cutia cu chibrituri era de aramă, aşa că ar fi fost imposibil să n-oobserve.

— Pencroff, întrebă Harbert, nu cumva ai aruncat cutia afară din nacelă?

— Am avut eu grijă să nu fac o astfel de prostie, răspunse marinarul. Dar nu e de mirare să pierzi un obiect atât de mic, când ai fost scuturat aşa cumne-au scuturat valurile pe noi. Chiar şi pipa mi-am pierdut-o! Unde o fi oareblestemata aceea de cutie?

— Văd că marea se retrage, spuse Harbert. Hai să dăm fuga la locul unde am ieşit la mal.Aveau puţine speranţe să găsească cutia, pe care valurile fluxului orostogoliseră desigur printre pietrele de pe mal. Totuşi trebuiau să cercetezeşi acolo. Harbert şi Pencroff se grăbiră spre locul unde aterizaseră în ajun, lavreo două sute de paşi de Cămin. Acolo, căutară cu multă atenţie prin pietrişşi printre stânci, dar n-o găsiră. Chiar dacă cutia ar fi căzut în locul acela, eatrebuie să fi fost luată de mult de valuri. Pe măsură ce marea se retrăgea,marinarul cercetă toate crăpăturile dintre stânci, dar tot n-o găsi. În împrejurarea în care se aflau, era o pierdere însemnată, chiar ireparabilădeocamdată.Pencroff nu-şi ascundea dezamăgirea. Îşi încruntase fruntea şi nu scoteanici o vorbă. Harbert încerca să-l mângâie, spunându-i că în orice caz apamării ar fi udat chibriturile, care n-ar mai fi fost bune la nimic.

— Nicidecum, băiete, răspunse marinarul. Le ţineam într-o cutioară dearamă bine închisă. Ei, dar acuma ce ne facem?

— Vom găsi noi, fără îndoială, mijlocul să facem foc, spuse Harbert.Poate că domnul Smith sau domnul Spilett şi-au păstrat chibriturile.

— Se prea poate, răspunse Pencroff, dar până una alta n-avem foc şicând se vor întoarce tovarăşii noştri, vor găsi o masă foarte proastă.

— Dar este cu neputinţă ca ei să n-aibă nici iască, nici chibrituri! se grăbisă adauge Harbert.— Totuşi, mă îndoiesc c-ar avea, răspunse marinarul, dând din cap. Înprimul rând, Nab şi domnul Smith nu fumează, iar în ceea ce-l priveşte pedomnul Spilett, tare mi-e teamă că şi-a păstrat mai curând carnetul de note,decât chibriturile!Harbert tăcu. Pierderea cutiei era desigur foarte neplăcută. Totuşi,băiatul era încredinţat că într-un fel sau altul vor izbuti să facă foc. Pencroff,deşi om cu mai multă experienţă şi care nu se lăsa doborât cu una cu două,era de data aceasta destul de pesimist. Până una-alta, nu le rămânea nimicmai bun de făcut decât să aştepte întoarcerea lui Nab şi a reporterului.Trebuiau să renunţe la gândul de a le pregăti ouă răscoapte, iar perspectivade a se hrăni cu carne crudă nu li se părea deloc plăcută, nici pentru ei, nicipentru ceilalţi. Înainte de a se întoarce la Cămin, marinarul şi Harbert adunară o nouăprovizie de lithodomi, cu care urmau să se hrănească, dacă nu izbuteau săfacă foc şi se îndreptară apoi în tăcere spre locuinţă.Pencroff mergea cu ochii în pământ, căutându-şi cutia pierdută. El se întoarse chiar pe malul stâng al râului şi-l străbătu de la revărsare până lalocul unde fusese legată pluta. Se întoarse şi pe platoul superior, pe care îlcutreieră în toate direcţiile, căută până şi în ierburile înalte de la margineapădurii, dar totul în zadar.Era ora cinci după amiază, când se întoarse împreună cu Harbert laCămin. Ar fi de prisos să vă spun că au cercetat coridoarele până în cele mai întunecoase unghere. În cele din urmă, au fost siliţi să se lase păgubaşi.Pe la ora şase, în clipa când soarele se ascundea după înălţimile dinspre apus, Harbert, care se plimba pe plajă, semnală întoarcerea lui Nab şi a luiGédéon Spilett.Se întorceau singuri!... Inima tânărului se strânse de durere, dându-şiseama că marinarul nu se înşelase. Inginerul Cyrus Smith nu fusese găsit!Cum sosi, reporterul se aşeză pe o stâncă, fără să scoată o vorbă. Frântde oboseală, mort de foame, nu mai avea putere să spună nici un cuvânt! Câtdespre Nab, ochii lui roşii de plâns oglindeau limpede că pierduse oricenădejde.Reporterul le povesti toate cercetările pe care le făcuseră pentru a-lregăsi pe Cyrus Smith. Cutreierase împreună cu Nab toată coasta, pe odistanţă de opt mile, ajungând foarte departe de punctul unde căzuse pentruprima oară balonul şi unde dispăruse inginerul împreună cu Top. Plaja erapustie. Nici o urmă de paşi pe nisip. Nu se observa nici măcar o piatră decurând răsturnată, nici o urmă pe nisip — nu călcase picior de om pe aceastăporţiune a litoralului. Era limpede că partea aceea a coastei nu fusesestrăbătută de fiinţă omenească. Marea se întindea pustie ca şi ţărmul şi dupăcâte se părea, inginerul îşi găsise moartea la câteva sute de paşi de uscat.Nab sări în picioare şi strigă cu o voce în care se vedea speranţa ce maidăinuia în el:

— Nu! Nu! N-a murit! Nu! Nu s-a întâmplat aşa ceva! Să moarăinginerul? Eu, sau oricare din noi am fi murit desigur! Dar el, nu. Ingineruleste omul pe care nimic nu-l doboară...Apoi îl lăsară puterile şi şopti:

— Nu mai pot! Harbert alergă la el.

— Nab, îl vom regăsi! Dar până una, alta, cred că ţi-e foame! Mănâncă,mănâncă puţin; te rog! Şi, vorbind mereu, îi întinse câteva scoici. Slabă şineîndestulătoare hrană! Nab nu mâncase de mult timp, totuşi, copleşit cumera de durere, nu primi hrana.Gédéon Spilett însă îmbucă lacom lithodomii, apoi se culcă pe nisip lapoalele unei stânci. Era istovit, dar îşi păstrase calmul.Harbert se apropie de el îl luă de mână şi-i spuse:

— Domnule Spilett, am găsit un adăpost unde te vei simţi mai binedecât pe plajă. Uite, se înnoptează. Vino să te odihneşti! Mâine vom vedeace-i de făcut...Reporterul se ridică şi se îndreptă spre Cămin, însoţit de Harbert. În clipa aceea, Pencroff se apropie de reporter şi, cu cea mai obişnuităvoce, îl întrebă dacă nu are din întâmplare un chibrit.Reporterul se opri, se scotoci prin buzunare, nu găsi nimic şi spuse:

— Am avut, dar se vede că le-am aruncat... Marinarul îl chemă pe Nab, îi puse aceeaşi întrebare şi primi acelaşi răspuns.

— Ei drăcie! izbucni Pencroff, care nu se mai putea stăpâni.Reporterul îl auzi şi se întoarse spre el întrebându-l:

— N-ai nici un chibrit?

— Niciunul şi deci n-avem cu ce face foc.

— Vezi, strigă Nab, dacă ar fi aici inginerul, ar şti el cum să se descurce!

Cei patru naufragiaţi stăteau pe loc, privindu-se unul pe altul, nu fără îngrijorare. Harbert rupse cel dintâi tăcerea, întorcându-se spre reporter:

— Domnule Spilett, dumneavoastră sunteţi fumător, aveţi întotdeaunachibrituri la dumneavoastră, poate că n-aţi căutat bine! Mai căutaţi o dată! Unsingur chibrit ne-ar salva.Reporterul se scotoci din nou prin buzunarele pantalonilor, ale vestei, alehainei, până când, în cele din urmă, spre marea bucurie a lui Pencroff şi sprepropria lui surprindere, simţi o bucăţică de lemn rătăcită sub căptuşealavestei. Apucă bucăţica de lemn prin stofă, dar nu ştia cum s-o scoată afară.După cât se părea era un chibrit, unul singur, aşa că trebuiau să-l scoată cubăgare de seamă ca să nu i se sfărâme gămălia de fosfor.

— Lăsaţi-mă pe mine, îl rugă tânărul.Cu multă îndemânare şi fără să-l rupă, Harbert izbuti să scoată afarăacel biet lemnişor, o adevărată comoară pentru oamenii aceştia năpăstuiţi.Chibritul era neatins!

— Avem un chibrit! strigă Pencroff. Şi ăsta face cât un vagon întreg!Luă beţişorul şi, urmat de tovarăşii săi, se întoarse la Cămin.Aşchiuţa asta de lemn, un chibrit dintre acelea pe care oamenii din ţărilelocuite le risipesc cu atâta nepăsare, trebuia folosită aici cu cea mai marebăgare de seamă. Mai întâi, marinarul se asigură că era uscată, iar dupăaceea spuse:

— Ne-ar trebui o bucăţică de hârtie.

— Iat-o! răspunse Gédéon Spilett după câteva clipe de şovăială şi rupseo foaie din carnetul său.Pencroff luă bucata de hârtie şi îngenunchie dinaintea vetrei. Aşeză subbuturugi câţiva pumni de iarbă, frunze şi muşchi uscat, în aşa fel ca aerul săcircule cu uşurinţă, înteţind astfel focul cu vreascuri. Apoi, marinarul răsucidin hârtie un cornet, aşa cum obişnuiesc să facă fumătorii de pipă când evânt, şi îl vârî printre uscături. Luă pe urmă o piatră destul de aspră, o ştersecu grijă şi, ţinându-şi răsuflarea, scapără de ea băţul de chibrit.Dar prima oară nu avu nici un rezultat. De frică să nu sară fosforul,Pencroff nu apăsase destul de tare.

— Nu, n-am să pot, spuse el, prea îmi tremură mâna... am să stricchibritul... nu pot, nu vreau!... Şi, sculându-se, îl rugă pe Harbert să-l înlocuiască.Fără îndoială că în viaţa lui băiatul nu fusese atât de emoţionat. Simţeacă inima îi bate cu putere. De bună seamă, nici Prometeu, când se pregăteasă răpească focul ceresc, nu fusese mai tulburat. Totuşi, frecă repedechibritul de piatră, fără nici un fel de şovăială. Se auzi o mică sfârâitură şi seaprinse o flacără plăpândă, albăstruie, producând niţel fum înecăcios. Harbert întoarse încet beţişorul, ca să înteţească flacăra, apoi îl strecură în cornetulde hârtie. Hârtia se aprinse imediat şi o dată cu ea luară foc şi vreascurile.Peste câteva clipe, lemnul uscat trosnea şi el, şi o flacără veselă, pe caresuflul puternic al marinarului o înteţea, se ridică în mijlocul întunericului,— În sfârşit, strigă Pencroff ridicându-se, în viaţa mea n-am fost atât de emoţionat.E drept că focul juca foarte frumos pe vatra de lespezi. Fumul ieşea uşor prin deschizătura îngustă, coşul trăgea bine şi curând se răspândi în jur ocăldură plăcută.Dar acum trebuiau să vegheze ca focul să nu se stingă şi trebuia păstrat întotdeauna puţin jeratic sub spuză. Acest lucru cerea numai grijă şi atenţie,căci de lemne nu duceau lipsă, iar provizia putea fi oricând înnoită.Pencroff se gândi mai întâi să folosească acest foc, pentru a pregăti ocină mai hrănitoare decât scoicile, Harbert aduse două duzini din ouăleadunate. Reporterul se rezemase într-un colţ, de unde urmărea pregătirilefără să scoată o vorbă. Trei întrebări îl frământau. Mai trăieşte oare Cyrus?Dacă mai trăieşte, unde este? Dacă a supravieţuit căderii din plasa balonului,cum se explică faptul că n-a găsit nici un mijloc să dea un semn de viaţă? Câtdespre Nab, el se învârtea pe plajă. Părea un trup neînsufleţit.Pencroff, care se pricepea să prepare ouăle în cincizeci şi două de feluri,trebuia să se mulţumească, în momentul de faţă, să le vâre în cenuşa caldăşi să le lase să se răscoacă.Operaţia se termină în câteva minute şi marinarul îl pofti pe reporter lamasă. Era prima cină a naufragiaţilor pe acest tărm necunoscut. Ouăle tarierau foarte gustoase şi, deoarece oul conţine, după cum se ştie, toatesubstanţele trebuincioase hranei omului, ele s-au nimerit cât se poate de bineşi bieţii naufragiaţi şi-au mai venit puţin în fire.Ah, ce bine ar fi fost dacă n-ar fi lipsit unul dintre ei de la această masă!Din nefericire, lipsea Cyrus Smith, cel mai îndemânatic, cel mai iscusit dintreei, şeful lor, iar trupul lui rămăsese neînhumat! Trecu astfel şi ziua de 25martie. Se întunecase de-a binelea. Afară se auzea şuierând vântul, iar talazurile se izbeau de mal într-o cadenţă monotonă, în timp ce pietrele de peţărm, luate şi împinse de valuri, se rostogoleau, ciocnindu-se cu un zgomotasurzitor.Reporterul se retrăsese în fundul unui coridor întunecat şi doborât deoboseală adormi, după ce îşi însemnă în câteva cuvinte întâmplările acesteizile: apariţia unui ţărm nou, dispariţia inginerului, explorarea coastei,incidentul cu chibriturile şi alte amănunte.Harbert adormi şi el curând. Marinarul moţăi toată noaptea pironit lângăvatră şi punând mereu lemne pe foc.Unul singur dintre naufragiaţi nu se odihni în Cămin. Era nemângâiatul,deznădăjduitul Nab care, în ciuda sfaturilor tovarăşilor săi ce îl îndemnau săse culce, rătăci toată noaptea pe mal, strigându-l într-una pe Cyrus Smith.

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 05

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 05

de Jules Verne

Biografie

Opera