Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 26

Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 26

de Jules Verne


Partea a doua

Desertul de gheata


Capitolul XXVI

INTOARCEREA IN SUD



Dupa trei ore (de la acest tragic deznodamint al aventurilor capitanului Hatte­ras, Clawbonny, Altamont si cei doi marinari se gaseau adunati in grota de la poalele vulcanului.
Acolo, Clawbonny fu rugat sa-si dea parerea despre cele ce trebuiau sa faca.
- Dragi prieteni, spuse el. nu putem sa ne prelungim sederea pe Insula Regi­nei; marea e libera in fata noastra; avem provizii in cantitate suficienta: trebuie sa plecam si sa ajungem in cea mai mare graba la Fort-Providence, unde vom ierna pina la vara viitoare.
- E si parerea mea, raspunse Altamont, vintul e favorabil si chiar de miine vom porni iar pe mare.
Ziua trecu intr-o adinca tristete. Nebunia capitanului era ca un semn rau ori de cite ori Johnson, Bell, Altamont se gindeau la intoarcere, se speriau ei insisi de starea de nepasare in care se aflau, se ingrozeau de dezgustul ce-i cuprinsese. Le lipsea firea intreprinzatoare a lui Hatteras.
Totusi, in timpul acesta, ca niste oameni energici ce erau, se pregatira sa lupte din nou impotriva elementelor naturii si chiar impotriva propriei lor vointe, daca vreodata ar ii simtit ca vointa le slabeste.
A doua zi, simbata, l3 iulie, echipamentul de tabara fu imbarcat si totul fu gata de plecare.
Dar inainte e a parasi aceasta stinca, pentru a nu o mai revedea niciodata, doctorul, respectind dorintele lui Hatteras, dispuse sa ridice un cairn chiar in punctul unde capitanul a tras la malul insulei; acest cairn a fost construit din blocuri mari, suprapuse in asa fel, incit sa formeze o constructie perfect vizibila, un reper, daca totusi neprevazutele schimbari provocate de eruptie l-ar cruta. Pe una din pietrele laterale Bell grava cu dalta aceasta simpla inscriptie:

JOHN HATTERAS
1861

Copia documentului a fost depusa in interiorul cairntilui intr-un cilindru de tabla perfect inchis, si marturia marii descoperiri ramase astfel parasita pe aceste stinci pustii.



Apoi cei patru oameni si capitanul - un biet trup fara suflet - si credincio­sul sau Duk, trist si plingator, se imbarcara pentru calatoria din intoarcere. E:ra ora zece dimineata. Din pinza cortului au facut o vela noua. Baleniera, alunecind cu vintul de pupa parasi Insula Reginei, iar seara, doctorul, ridicat in picioare pe bancheta sa, trimise un ultim salut Muntelui Hatteras, ale carui flacari straluceau la orizont.
Traversarea a fost foarte rapida; marea, peste tot libera, le-a ingaduit o navi­gatie usoara si parea cu adevarat mai lesne sa fugi de pol decit sa te apropii de el.
Dar Hatteras nu era in stare sa mai inteleaga ceea ce se intimpla in jurul lui; raminea intins in baleniera, mut, cu privirea stinsa, cu bratele incrucisate pe piept, cu Duk culcat la picioare. in zadar i se adresa doctorul. Hatteras nu-l au­zea.
Timpul de patruzeci si opt de ore, vintul a fost favorabil si marea destul de li­nistita. Clawbonny si tovarasii sai se lasau in voia brizei de nord.
La 15 iulie, recunoscura Altamont-Harbour, spre sud; dar cum oceanul polar era degajat de-a lungul intregii coaste, in loc sa traverseze cu sania tinutul Noii Americi, hotarira sa-l ocoleasca si sa ajunga pe mare la golful Victoria.
Drumul era mai rapid si mai usor. intr-adevar, distanta, pe care calatorii o strabatusera cu sania in cinsprezece zile, o parcursera, navigind, doar in opt zile si, dupa ce urmara serpuirile unei coaste dantelate de numeroase fiorduri, a caror configuratie o fixara, sosira luni seara, la 23 iulie, in golful Victoria.
Baleniera fu ancorata puternic de tarm si fiecare se repezi spre Fort-Provi­dence. Dar ce dezastru! Casa doctorului, magaziile, depozitul de pulbere, fortifi­catiile, totul se transformase in apa sub actiunea razelor solare, iar proviziile fu­sesera pradate de animalele carnivore.
Trist si dezamagitor spectacol.
Navigatorii isi terminasera aproape proviziile si se bizuisera ca si le vor reface la Fort-Providence. Imposibilitatea de a-si petrece acolo iarna deveni evidenta. Ca oameni obisnuiti sa ia repede o hotarire, decisera sa ajunga la marea Baffin pe drumul cel mai scurt.
- N-avem alta solutie, spuse doctorul, marea Baffin e la nici sase sute de mile; atita timp cit nu ne va lipsi apa, vom putea naviga cu baleniera ca sa ajun­gem la strimtoarea Jones si de acolo la asezarile daneze.
- Da, raspunse Altamont, sa adunam ce ne-a mai ramas din provizii si sa plecam.
Cautind bine, gasira citeva lazi de pemmican, risipite ici si colo, si doua bu­toiase de carne conservata, care scapasera de distrugere. intr-un cuvint, aveau provizii pentru sase saptamini si praf de pusca in cantitati suficiente. Toate astea au fost adunate in graba; au profitat de ziua aceasta ca sa-si calafatuiasca bale­niera, s-o puna din nou in buna stare si a doua zi, 24 iulie, luara iarasi drumul marii.
Uscatul la latitudinea de 83° se inclina spre rasarit. Era posibil sa intilneasca acele tinuturi, cunoscute sub numele de tinuturile Grinnel, Ellesmere si Lincoln septentrional, care formeaza linia de coasta a marii Baffin. Se putea, deci, consi­dera ca un lucru sigur ca strimtoarea Jones se deschidea catre marile interioare, ca si strimtoarea Lancastre.
Baleniera naviga de atunci fara mari greutati; ea evita cu usurinta gheturile plutitoare. Doctorul, prevazind posibilitatea unor intirzieri, le reduse tovarasilor sai ratia la jumatate; dar, in fond, acestia nu se oboseau prea tare si se simteau sanatosi.
De altfel, nu se intimpla sa na traga si cite un foc de arma; vinara rate, giste si garii care le furnizau o alimentatie proaspata si sanatoasa. Cit despre rezerva lor de lichid, o refaceau usor datorita blocurilor de gheata din apa dulce care le ieseau in cale, caci aveau mereu grija sa nu se departeze de coaste, baleniera nein-gaduindu-le sa se avinte in largul marii.
In aceasta perioada a anului, termometrul se mentinea aproape in mod constant deasupra punctului de inghet; dupa ce vremea fusese adesea ploioasa, in­cepu sa ninga si sa se intunece; soarele cobora spre orizont, iar discul lui se lasa ciuntit din zi in zi mai mult. La 30 iulie, calatorii incetara pentru prima oara sa-l mai vada, adica avura o noapte de citeva minute.
Totusi, baleniera inainta in bune conditiuni si adesea parcurgeau saizeci si cinci de mile in douazeci si patru de ore; nu se opreau nici un moment; stiau cite ar fi avut de indurat, cite piedici ar fi intimpinat daca ar fi trebuit sa ia calea us­catului, iar aceste senale strimte aveau sa devina in curind o singura intindere; ici-colo, se si formasera gheturi noi. La latitudinile inalte, iarna vine brusc dupa vara; nu exista nici primavara, nici toamna; anotimpurile intermediare lipsesc. Trebuiau, deci, sa se grabeasca.
La 31 iulie, cerul fiind limpede, dupa apusul soarelui zarira primele stele in constelatiile zenitului. Incepind din ziua aceea domni o ceata permanenta care in­greuna considerabil navigatia.
Doctorul, vazind cum se inmultesc semnele iernii, deveni foarte ingrijorat; stia prin cite greutati a trecut John Ross ca sa ajunga la marea Baffin, dupa ce-si pa­rasise vasul; lacind o incercare sa treaca printre gheturi, acest marinar indraznet fu silit sa se inapoieze la vasul lui si sa ierneze a patra oara; dar cel putin avea un adapost pentru vremea rea, provizii si combustibil.
Daca li s-ar fi intimplat supravietuitorilor lui Forward o asemenea nenorocire, daca ar fi fost siliti sa se opreasca sau sa se intoarca, erau pierduti; doctorul nu spuse nimic tovarasilor sai despre nelinistile sale, dar ii grabi sa mearga cit mai departe spre est.




In sfirsit, la 15 august, dupa treizeci de zile de navigatie destul de rapida, dupa ce luptasera timp de patruzeci si opt de ore impotriva gheturilor care se adunau prin senale, dupa ce-si riscasera de o suta de ori subreda lor baleniera, navigatorii se vazura opriti cu totul, fara sa poata merge mai departe; marea era inghetata din toate partile, iar termometrul nu mai arata in medie decit cincispre­zece grade deasupra lui zero.
De altfel, peste tot, la nord si est, era usor de recunoscut apropierea unei coaste, dupa pietricelele plate si rotunjite pe care valurile le slefuiesc pe tarm. De asemenea se intilnea tot mai des gheata de apa dulce.
Altamont lua relevmentele cu o precizie riguroasa si stabili ca se aflau la 77° l5' latitudine si 85°2' longitudine.
- Asadar, spuse doctorul, iata pozitia noastra exacta; am atins Lincoln-ul septentrional, chiar la capul Eden; intram in strimtoarea Jones; cu ceva mai mult noroc, am fi gasit-o libera pina la Marea Baffin. Dar nu trebuie sa ne plingem. Daca bietul meu Hatteras ar fi intilnit de la inceput o mare atit de usor de stra­batut, ar fi ajuns repede la pol. Tovarasii lui nu l-ar fi parasit, iar el nu si-ar fi pierdut mintile din cauza atitor framintari.
- Atunci, spuse Altamont, n-avem de luat decit o singura hotarire: sa para­sim baleniera si sa ajungem cu sania pe coasta orientala a tinutului Lincoln.
- Bine, raspunse doctorul, sa parasim baleniera si sa luam sania, dar, in loc sa traversam Lincoln-ul, propun sa traversam pe gheata strimtoarea Jones si sa ajungem la Devon-ul septentrional.
- si de ce? intreba Altamont.
- Pentru ca, cu cit ne vom apropia de strimtoarea Lancastre, cu atit vom avea sanse mai mari de a intilni acolo vinatori de balene.
- Aveti dreptate, doctore, dar ma tem ca gheturile nu s-au unit inca indea­juns de bine pentru a ne oieri o trecere lesnicioasa.
- Vom incerca, raspunse Clawbonny.
Baleniera fu descarcata; Bell si Johnson montara din nou sania; toate piesele erau in stare buna; a doua zi fura inhamati ciinii si o luara de-a lungul coastei ca sa ajunga la ice-field.
Reincepu calatoria - de atitea ori descrisa - obositoare si inceata. Altamont avusese dreptate sa nu se increada in starea ghetii; nu putura sa traverseze strim­toarea Jones si trebuira sa mearga pe coasta Lincoln.
La 21 august, calatorii, taind drumui de-a curmezisul, sosira la intrarea in Strimtoarea Ghetarului; acolo se aventurara pe ice-field si, a doua zi, ajunsera la insula Coburg, pe care o strabatura in mai putin de doua zile pe vreme de viscol
Atunci putura sa ia din nou drumul mai usor al cimpurilor de gheata si. ll fine, la 24 august, pusera piciorul pe Devon-ul septentrional.
- Acum, spuse doctorul, nu ne mai ramine decit sa strabatem acest tinut s sa ajungem la capul Warender. la intrarea in strimtoarea Lancastre.
Dar vremea deveni ingrozitoare si se facu foarte frig; rafalele, virtejurile de za pada isi reluara violenta din timpul iernii; calatorii se simteau ajunsi la capatul puterilor. Proviziile le erau pe stirsite si fiecare trebui sa-si reduca ratia la o treime, ca sa pastreze pentru ciini o hrana proportionala cu munca lor.
Natura solului contribuia mult la oboseala calatoriei; acest tinut al Devon-ului septentrional era foarte accidentat, trebuira sa strabata muntii Trauter prin niste chei de netrecut, luptind impotriva tuturor elementelor naturii dezlantuite.
Sania, oamenii si ciinii erau cit pe-aci sa ramina acolo si, nu o data, deznadej­dea puse stapinire pe micul grup atit de calit, totusi, si atit de obisnuit cu truda unei expeditii polare. Dar, fara sa-si dea seama, acesti bieti oameni erau uzati atit din punct de vedere fizic, cit si moral; nu se pot suporta, fara sa resimti urmarile, optsprezece luni de eforturi permanente si o succesiune enervanta de sperante si descurajari. De altfel, trebuie sa remarcam ca mersul catre tinta se face cu un avint, cu o convingere si o incredere care lipsesc la intoarcere. Asa ca nenorocitii de-abia se mai tirau; se poate spune ca umblau din obisnuinta, impinsi de un rest de energie vitala, aproape independenta de vointa lor.
Abia la 30 august iesira, in fine, din haosul acesta de munti, despre care des­crierea zonelor joase nu poate sa ofere nici o idee, dar iesira de acolo stilciti si pe jumatate inghetati. Doctorul nu mai reusea sa-si imbarbateze tovarasii si chiar el se simtea sfirsit.
Muntii Trauter se terminau intr-o cimpie plina de ridicaturi de teren si gropi, ramasa astfel de pe vremea cind s-a ridicat muntele.
Acolo trebuira sa faca neaparat un popas de citeva zile; calatorii nu mai pu­teau sa faca un pas; doi dintre ciinii inhamati la sanie murisera istoviti.
Asadar, s-au adapostit indaratul unui bloc de gheata, pe un frig de doua grade sub zero; nimeni nu avu curajul sa intinda cortul.
Proviziile se redusera foarte mult si. cu toata zgircenia maxima cu care se dis­tribuiau ratiile, nu puteau sa ajunga pentru mai mult de opt zile; vinatul era rai si se refugiase, pentru timpul iernii. intr-un climat mai putin aspru. Moartea prin foame se ridica, deci amenintatoare. In fata victimelor ei, sfirsit de oboseala, Altamont, care dadea dovada de un mare devotament si de o adevarata abne­gatie, profita de putinele puteri care-i mai ramasesera si hotari sa procure, vinind ceva hrana pentru tovarasii sai.




Isi lua pusca, il striga pe Duk si se infunda in cimpiile din nord; doctorul, Johnson si Bell il privira indepartindu-se, aproape cu indiferenta. Timp de o ora. nu auzira nici macar o data detunatura pustii sale si-l vazura intorcindu-se tara sa fi tras macar un foc; dar americanul venea alergind ca un om ingrozit.
- Ce s-a intimplat? il intreba doctorul.
- Acolo! Sub zapada! raspunse Altamont. cu o spaima in glas, aratind catre un punct al orizontului.
- Ce e?
- Un grup intreg de oameni!...
- Vii.
- Morti... inghetati... si chiar...
Americanul nu indrazni sa-si termine gindul, dar figura lui exprima o groaza de nedescris.
Doctorul Johnson, Bell, reinsufletiti de aceasta intimplare, gasira puterea de a se ridica si se tirira pe urmele lui Altamont, catre acea parte a cimpiei pe care dinsu! o aratase cu mina. Sosira in curind intr-un spatiu inghesuit in fundul unei albii adinci si acolo, ce spectacol li se infatisa privirilor! Cadavre tepene, pe ju­matate ingropate sub lintoliul alb. ieseau ici si colo de sub stratul de zapada; aici un brat, dincolo un picior, mai departe miini inclestate, capete ce-si pastrau inca fizionomia lor amenintatoare si disperata!
Doctorul se apropie, apoi se dadu inapoi palid, cu fata ravasita, ir, timp ce Duk latra cu o spaima sinistra.
- Groaznic! groaznic! exclama el.
- Ce e? intreba seful de echipaj.
- Nu i-ai recunoscut? intreba doctorul cu glas schimbat.
- Ce vreti sa spuneti?
- Priveste!
Aceasta albie fusese cindva teatrul unei ultime lupte a oamenilor impotriva climei, a disperarii, chiar impotriva foamei, caci, dupa anumite resturi inspaimin-tatoare, au inteles ca nenorocitii s-au hranit cu cadavre omenesti, poate chiar din trupuri ce mai respirau inca si, printre ci, doctorul ii recunoscu pe Shandon. pe Pen. jalnicul echipaj al lui Forward; nefericitii acestia isi pierdusera puterile, ali­mentele le lipseau; baleniera lor fusese probabil strivita de avalanse sau zvirlita intr-o prapastie, asa ca nu putusera sa profite de marea libera; se mai poate pre­supune, de asemenea, ca s-au ratacit in mijlocul acestor paminturi necunoscute. De altfel, niste oameni plecati cu ginduri miselesti nu puteau fi multa vreme legati intre ei prin acea unitate care-ti permite sa infaptuiesti fapte mari; un condu­cator de raufacatori dispune de o putere indoielnica. si, fara indoiala, Shandon fusese repede depasit de evenimente.
Oricum ar fi, echipajul a trecut cu siguranta prin mii de chinuri, mii de mo­mente de disperare, ca sa ajunga la aceasta catastrofa infioratoare; dar secretul mizeriilor indurate a ramas ingropat, odata cu ei, pentru totdeauna, in zapezile polului.
- Sa fugim, sa fugim! striga doctorul.
Si-si trase tovarasii departe de locul acestui dezastru.
Groaza le redase pentru moment energia. Pornira iar la drum.





Capitanul Hatteras - capitolul 1
Capitanul Hatteras - capitolul 2
Capitanul Hatteras - capitolul 3
Capitanul Hatteras - capitolul 4
Capitanul Hatteras - capitolul 5
Capitanul Hatteras - capitolul 6
Capitanul Hatteras - capitolul 7
Capitanul Hatteras - capitolul 8
Capitanul Hatteras - capitolul 9
Capitanul Hatteras - capitolul 10
Capitanul Hatteras - Capitolul 11
Capitanul Hatteras - Capitolul 12
Capitanul Hatteras - capitolul 13
Capitanul Hatteras - capitolul 14
Capitanul Hatteras - capitolul 15
Capitanul Hatteras - capitolul 16
Capitanul Hatteras - capitolul 17
Capitanul Hatteras - capitolul 18
Capitanul Hatteras - capitolul 19
Capitanul Hatteras - capitolul 20
Capitanul Hatteras - capitolul 21
Capitanul Hatteras - capitolul 22
Capitanul Hatteras - capitolul 23
Capitanul Hatteras - capitolul 24
Capitanul Hatteras - capitolul 25
Capitanul Hatteras - capitolul 26
Capitanul Hatteras - capitolul 27
Capitanul Hatteras - capitolul 28
Capitanul Hatteras - capitolul 29
Capitanul Hatteras - capitolul 30
Capitanul Hatteras - capitolul 31
Capitanul Hatteras - capitolul 32
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 1
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 2
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 3
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 4
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 5
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 6
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 7
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 8
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 9
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 10
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 11
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 12
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 13
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 14
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 15
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 16
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 17
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 18
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 19
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 20
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 21
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 22
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 23
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 24
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 25
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 26
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 27


Aceasta pagina a fost accesata de 857 ori.
{literal} {/literal}