Capitanul Hatteras - capitolul 25

Capitanul Hatteras - capitolul 25

de Jules Verne




Partea Intai


Englezii la Polul Nord




Capitolul XXV

VULPEA BATRINA A LUI JAMES ROSS




In ziua aceea, termometrul cobori pina la trei grade sub zero. Vremea fusese destul de linistita iar frigul usor de suportat, in lipsa brizei. Hatteras, profitind de faptul ca vremea era senina, se duse in recunoastere pe cimpiile inconjuratoare; se urca pe unul din cele mai inalte iceberg-uri din nord, dar nu cuprinse in cim-pul vizual al lunetei sale decit un sir de munti de gheata si de ice-field-uri. Nu se vedea nici o bucata de pamint, ci numai imaginea haosului sub infatisarea lui cea mai trista. Se inapoie la bord, incercind sa calculeze durata probabila a captivita­tii sale.
Vinatorii, si printre ei doctorul, James Wall, Simpson, Bell, nu pierdeau prile­jul sa aprovizioneze vasul cu carne proaspata. Pasarile disparusera, cautind spre sud un climat mai putin aspru. Numai ptarmiganii, potirnichile de stinca, speci­fice acestei latitudini, nu fugeau din fata iernii; puteau fi vinati cu usurinta, iar numarul lor mare promitea o abundenta rezerva de vinat.
Iepurii, vulpile, lupii, herminele, ursii nu lipseau; un vinator francez, englez sau norvegian n-ar fi avut dreptul sa se plinga; dar de animalele acestea foarte salbatice nu te puteai apropia deloc; le deosebeai greu, de altfel, pe intinderile albe, caci, inainte de venirea gerurilor, isi schimba culoarea si isi imbraca blana de iarna.
Doctorul constata, contrar parerii anumitor naturalisti, ca aceasta schimbare nu provenea din scaderea mare a temperaturii, caci avea loc inainte de luna oc­tombrie; ea nu rezulta, deci, dintr-o cauza fizica, ci mai curind din spiritul de prevedere al providentei, care voia sa creeze animalelor arctice conditii pentru a infrunta asprimea unei ierni boreale.
Adesea se intilneau vitei de mare, ciini de mare, animale cuprinse sub denu­mirea generala de foci; vinarea lor le-a fost recomandata vinatorilor in mod deo­sebit, atit pentru pieile lor, cit si pentru grasimea lor cit se poate de potrivita pen­tru combustibil. De altfel, ficatul acestor animale devenea la nevoie un excelent aliment; ele se numarau cu sutele si, la doua sau trei mile la nord de vas, cimpul de gheata era de-a dreptul ciuruit de copcile facute de aceste uriase amfibii; nu­mai ca-l simteau pe vinator cu un instinct remarcabil si multe din ele, chiar ra­nite, scapau usor cufundindu-se sub gheturi.
Totusi, in 19, Simpson reusi sa prinda una la 400 iarzil de vas; avusese preve­derea sa-i astupe copca de refugiu, asa ca animalul fu la cheremul vinatorilor. El se zbatu multa vreme si, dupa citeva focuri de arma, sfirsi prin a fi omorit. Era lung de noua picioare; capul lui de buldog, cei saisprezece dinti de pe falci, ma­rile lui inotatoare pectorale, in forma de aripioare, coada lui mica si prevazuta cu o alta pereche de inotatoare faceau din el un exemplar splendid din familia clini­lor de mare. Doctorul, vrind sa pastreze capul pentru colectia lui de istorie natu­rala si pielea pentru nevoile viitoare, le prepara in vederea conservarii printr-un mijloc rapid si ieftin. Cufunda capul animalului in opca facuta in gheata si mii de crevete smulsera din el cele mai mici bucatele de carne; dupa o jumatate de zi treaba era facuta si nici cel mai indeminatic membru al onorabilei corporatii a tabacarilor din Liverpool n-ar fi facut o munca mai buna.
De indata ce soarele trece de echinoxul de toamna, adica la 23 septembrie, se poate spune ca incepe iarna in regiunile arctice. Acest astru binefacator, dupa ce coborise incet sub linia orizontului, disparu, in cele din urma, la 23 octombrie, atingind usor cu razele lui creasta muntilor inghetati.
Doctorul ii trimise ultimul lui salut de savant si de calator. N-avea sa-l mai revada pina in februarie.
Nu trebuie, totusi, sa credem ca in timpul acestei indelungate absente a soare­lui intunericul e total; luna il inlocuieste cum nu se poate mai bine; mai sint si li­carirea foarte luminoasa a stelelor, stralucirea planetelor, desele aurore boreale si refractiile specifice orizontului alb de zapada; de altfel, soarele, in momentul de maxima declinatie australa, la 21 decembrie, se apropie cu inca treisprezece grade de orizontul polar. Asadar, in fiecare zi, timp de citeva ore exista un fel de cre­puscul. Numai ca ceata si virtejurile de zapada cufundau adesea regiunile acestea reci in bezna cea mai neagra.



Totusi, pina la epoca aceea, timpul a fost destul de favorabil; numai potirni-chile si iepurii au avut de ce sa se plinga, caci vinatorii nu ie lasau nici o clipa de ragaz; au fost instalate mai multe capcane pentru vulpi, dar aceste animale banui­toare nu cadeau usor in ele; ba, chiar de mai multe ori, au curatat zapada de sub capcana si au pus laba pe momeala fara nici un risc; doctorul le dadea dracului,foarte necajit, totusi, ca-i faceau o asemenea farsa.
La 25 octombrie, termomentul nu arata mai mult de patru grade sub zerol. Se dezlantui un uragan de o violenta neobisnuita; o ninsoare deasa puse stapinire pe tot cuprinsul, neingaduind nici unei raze de lumina sa ajunga pina la Forward. Timp de mai multe ore au fost nelinistiti de soarta lui Bell si a lui Simpson, pe care vinatoarea i-a impins prea departe; ei nu s-au intors la bord decit a doua zi, dupa ce au ramas o zi intreaga culcati pe pieile lor de caprioara, in timp ce ura­ganul maturase spatiul de deasupra lor si-i ingropase sub cinci picioare de
za­pada.
Erau cit pe ce sa degere si doctorul s-a trudit mult ca sa le restabileasca circu­latia singelui.
Furtuna dura opt zile lungi, fara intrerupere. Nu puteai pune piciorul afara, intr-o singura zi erau variatii de temperatura intre cincisprezece si douazeci de grade.
In timpul acestui ragaz fortat. Fiecare isi ducea viata de unul singur, unii dor­mind, altii fumind si altii discutind intre ei in soapta, intrerupindu-se la apropie­rea doctorului sau a lui Johnson; nu exista nici o legatura morala intre oamenii acestui echipaj; nu se adunau la un loc decit la rugaciunea de seara, facuta in co­mun, si duminica la citirea Bibliei si slujba religioasa.
Clifton isi daduse perfect de bine seama ca, odata trecuta paralela saptezeci si opt, partea lui din prima se ridica la trei sute saptezeci si cinci de livre; gasea ca suma e rotunda, iar ambitia lui nu mergea mai departe. Parerea lui era imparta­sita cu placere si toti se gindeau sa se bucure de aceasta avere dobindita cu pretul atitor osteneli.
Hatteras nu se vedea aproape deloc. Nu lua parte nici la vinatori, nici la plimbari, nu se interesa deloc de fenomenele metereologice care stirneau admira­tia doctorului. Traia pentru o singura idee; aceasta se rezuma la doua cuvinte: Polul Nord. Nu se gindea decit la clipa cind Forward, in sfirsit liber, isi va relua cursa lui aventuroasa.
In fond, sentimentul general care domnea la bord era tristetea. Nimic mai de­primant, intr-adevar, decit vederea acestui vas captiv care nu se mai afla in ele­mentul lui natural, ale carui forme sint modificate sub straturile groase de za­pada; nu mai pare facut pentru miscare, nu se poate clinti; e transformat intr-o casa de lemn, in magazie, intr-o locuinta pentru sedentari, el, care stia sa infrunte vintul si furtunile. Anomalia aceasta, situatia aceasta falsa umplea sufletele de un inexplicabil sentiment de neliniste si parere de rau.
In timpul acestor ore fara ocupatie, doctorul isi punea in ordine notele de ca­latorie pe care aceasta povestire le reproduce fidel; nu statea niciodata fara sa lu­creze si firea lui echilibrata nu se schimba. Vazu insa cu satisfactie venind sfirsitul furtunii si se pregati sa-si reia vinatorile lui obisnuite.
La 3 noiembrie, la sase dimineata, pe o temperatura de cinci grade sub zero, el pleca in tovarasia lui Johnson si a lui Bell; cimpurile de gheata erau netede; pe zapada cazuta din belsug in zilele precedente si intarita de inghet se putea merge cu usurinta; un frig uscat si intepator domnea in atmosfera; luna stralucea cu o incompatibila puritate si producea un joc de lumina uimitor pe cele mai neinsem­nate asperitati ale cimpului de gheata; marginile urmelor lasate de pasi se lumi­nau si lasau un fel de dira stralucitoare pe drumul urmat de vinatori, ale caror umbre se profilau pe gheata cu o surprinzatoare claritate.
Doctorul il luase cu dinsul pe prietenul sau, Duck; il prefera pe el ciinilor groenlandezi, pentru gonitul vinatului, si pe buna dreptate; acestia din urma sint prea putin folositori in asemenea ocazii si nu par sa aiba focul sacru al rasei din zona temperata. Duk alerga mirosind drumul si adesea raminea nemiscat locului, vazind urme inca proaspete de urs. Totusi, in ciuda dibaciei sale, dupa doua ore de umblat, vinatorii nu intilnisera nici macar un iepure.




- Oare vinatul sa fi simtit nevoia sa emigreze spre sud? spuse doctorul, fa-cind un popas la poalele unui hummock.
- Asa s-ar crede, domnule Clawbonny, raspunse dulgherul.
- In ceea ce ma priveste, eu nu cred, raspunse Johnson; iepurii, vulpile, si ursii sint obisnuiti cu acest climat; dupa parerea mea, ultima furtuna trebuie sa fi fost cauza disparitiei lor; dar odata cu vinturile din sud, nu vor intirzia sa se in­toarca. A! daca mi-ati vorbi despre reni sau despre boi moscati, ar fi cu totul altceva.
- si totusi, pe insula Melville se gasesc asemenea animale in turme nume­roase, relua doctorul vorba; e drept ca insula aceasta e asezata mai la sud; de aceea, in timpul iernarilor sale, Parry a avut intotdeauna din acest minunat vinat la discretie.
- Noi sintem mai putin avantajati, raspunse Bell; dar daca am putea sa ne aprovizionam macar cu carne de urs, n-ar mai trebui sa ne plingem.
- Pai, tocmai aici e greutatea, replica doctorul; mi se pare ca pe aici ursii sint foarte rari si foarte salbatici; nu sint inca destul de civilizati, incit sa se pre­zinte singuri in fata glontului.
- Bell vorbeste despre carnea de urs, interveni Johnson; dar grasimea acestui animal e mai de dorit in momentul acesta decit carnea si blana lui.
- Ai dreptate, Johnson, raspunse Bell; te gindesti mereu la combustibil.
- Cum sa nu ma gindesc la asta? Chiar crutindu-l si facind cea mai mare economie, nu ne mai ramine nici pentru trei saptamini!
- Da, raspunse doctorul, acesta e adevaratul pericol, caci nu sintem decit la inceputul lui noiembrie, si februarie este luna cea mai rece a anului in zona gla­ciala; totusi, in lipsa grasimii de urs, putem conta pe grasimea de foca.
- Nu multa vreme, domnule Clawbonny, raspunse Johnson; animalele aces­tea nu vor intirzia sa ne paraseasca; de frig sau de frica, in curind nu se vor mai arata la suprafata gheturilor.
- Atunci, relua doctorul ideea, vad ca trebuie neaparat sa ne multumim cu ursii si, marturisesc, e chiar animalul cel mai folositor din aceste tinuturi, caci singur el poate procura hrana, imbracamintea, lumina si combustibilul necesar oamenilor. intelegi tu, Duk? intreba doctorul, mingiind ciinele. Ne trebuie ursi. prietene; cauta! cauta! Duk, care in clipa aceea adulmeca gheata, stimulat de gla­sul si de mingiierile doctorului, tisni deodata ca din pusca. Latra cu energie si,desi se departase, latraturile lui se auzeau puternic pina la vinatori.
Marea departare la care se poate auzi sunetul in conditiile temperaturilor joase e un fenomen uimitor, egalat numai de luminozitatea constelatiilor pe cerul boreal; razele luminoase si undele sonore strabat distante foarte mari, mai ales in frigul uscat al noptilor hiperboreene.
Vinatorii, calauziti de aceste latraturi indepartate, se napustira pe urmele lui Duk; trebuira sa parcurga o mila si ajunsera gifiind, caci intr-o asemenea atmo­sfera iti pierzi repede rasuflarea. Duk se opri locului la cincizeci de pasi de o masa uriasa care se agita pe crestetul unui deal.
- Iata-ne serviti dupa pofta inimii! exclama doctorul, incarcindu-si pusca.
- Un urs, zau asa, ba chiar un urs frumos, spuse Bell imitindu-l pe doctor.
- Un urs ciudat, spuse Johnson, rezervindu-si dreptul de a trage dupa cei doi tovarasi ai sai.
Duk latra cu furie. Bell inainta citiva metri si trase; dar animalul nu parea sa fi fost atins, caci continua sa-si legene greoi capul.
Johnson se apropie si el si, dupa ce ochi cu grija, apasa pe tragaciul armei.
- Bine Johnson striga doctorul. Tot nimic! Ah! sintem prea departe de tinta. Blestemata refractie! Nu ne vom obisnui oare niciodata cu ea? Ursul acesta e la mai mult de o mie de pasi de noi!
- inainte!  raspunse Bell.




Cei trei tovarasi se repezira spre animal, pe care impuscaturile nu-l tulbura­sera deloc; parea sa fie foarte mare si, fara sa tina seama de pericolele atacului, vinatorii simteau dinainte bucuria capturii. Ajunsi la o distanta potrivita, trasera; ursul, ranit de moarte, fara indoiala, facu o saritura si cazu la poalele movilei.
Duk se arunca asupra lui.
- Iata un urs, spuse doctorul, care n-a fost greu de doborit.
- Numai trei focuri, raspunse Bell cu un aer plin de dispret, si a si fost cul­cat la pamint.
- E chiar ciudat! grai Johnson.
- Afara de cazul cind noi n-am ajuns la el chiar in clipa in care era pe cale sa moara de batrinete, raspunse doctorul rizind.
- Pe legea mea, batrin sau tinar, replica Bell, oricum va fi o prada buna. Tot vorbind astfel, vinatorii ajunsera la movila si, spre marea lor uimire il ga­sira pe Duk aruncindu-se cu inversunare asupra lesului unei vulpi albe!
- Asta-i prea de tot! striga Bell.
- Asa e, spuse doctorul. Impuscam un urs si cade o vulpe! Johnson nu prea stia ce sa raspunda;
- Bine! exclama doctorul, cu un hohot de ris amestecat cu ciuda. Din nou refractia!
- Ce vreti sa spuneti, domnule Clawbonny? intreba dulgerul.
- Ei da, prietene! Refractia ne-a inselat si in privinta marimii, si in privinta distantei! Ea ne-a facut sa vedem un urs sub pielea unei vulpi! Asemenea confuzii li s-au intimplat nu o data vinatorilor, in imprejurari identice! Hai! ne-am ales cu ce am meritat pentru nalucirile noastre.
- Zau asa, raspunse Johnson, urs sau vulpe, oricum o fi, tot vom minca. S-o luam cu noi.
Dar in clipa cind seful echipajului se pregatea sa ridice animalul pe umar, ex­clama:
- Iata ceva si mai tare!
- Ce e? intreba doctorul.
- Priviti, domnule Clawbonny, vedeti? Animalul are o zgarda la git!
- O zgarda? intreba doctorul, aplecindu-se deasupra animalului, intr-adevar o zgarda de arama, pe jumatate uzata, aparea din blana alba a vulpii; doctorului i se paru ca vede niste litere gravate pe ea; intr-o clipa scoase zgarda batuta cu tinte de la gitul animalului.
- Ce inseamna asta? intreba Johnson.
- Asta inseamna ca am impuscat o vulpe de peste doisprezece ani, dragi prieteni, una din vulpile prinse de James Ross, in  l848.
- E cu putinta? exclama Bell.
- Nu incape nici o indoiala; regret ca am omorit acest biet animal. in timpul iernatului, James Ross avu ideea de a prinde in curse o multime de vulpi albe; li s-au fixat la git zgarzi de arama, pe care era gravat locul unde se aflau vasele sale Entreprise si Investigator si depozitele de alimente. Aceste animale strabat uriase intinderi de teren in cautarea hranei lor, iar James Ross spera ca una dintre ele sa cada in miinile citorva oameni din expeditia lui Franklin. Iata toata explicatia, si aceasta biata vulpe, care ar fi putut salva viata celor doua echipaje, a cazut de pomana sub loviturile gloantelor noastre.
- Pe legea mea, n-o vom minca, spuse Johnson; de altfel o vulpe de doispre­zece ani! in orice caz, ii vom pastra pielea drept marturie a acestei curioase intil-niri.
Johnson ridica animalul pe umeri. Vinatorii se indreptara spre vas, orientin-du-se dupa stele; expeditia lor n-a fost insa chiar cu totul zadarnica; reusira sa doboare mai multe perechi de ptarmigani.
Cu o ora inainte de sosirea pe Forward, se produse un fenomen care stirni mi­rarea doctorului. A fost o adevarat ploaie de stele cazatoare; se puteau numara cu miile, ca rachetele in jerba unui foc de artificii. Lumina lunei palea. Ochiul nu se mai satura sa admire acest spectacol, care dura mai multe ore. Un astfel de fe­nomen a fost observat in Groenlanda de catre Fratii Moravi, in 1799. S-ar fi pu­tut spune ca era o adevarata serbare pe care cerul o dadea in cinstea pamintului, la aceste latitudini pustii. Doctorul, inapoindu-se la bord, isi petrecu noaptea pri­vind acest fenomen care inceta pe la ora sapte dimineata, in mijlocul tacerii adinci ce cuprinsese atmosfera.

 



Capitanul Hatteras - capitolul 1
Capitanul Hatteras - capitolul 2
Capitanul Hatteras - capitolul 3
Capitanul Hatteras - capitolul 4
Capitanul Hatteras - capitolul 5
Capitanul Hatteras - capitolul 6
Capitanul Hatteras - capitolul 7
Capitanul Hatteras - capitolul 8
Capitanul Hatteras - capitolul 9
Capitanul Hatteras - capitolul 10
Capitanul Hatteras - Capitolul 11
Capitanul Hatteras - Capitolul 12
Capitanul Hatteras - capitolul 13
Capitanul Hatteras - capitolul 14
Capitanul Hatteras - capitolul 15
Capitanul Hatteras - capitolul 16
Capitanul Hatteras - capitolul 17
Capitanul Hatteras - capitolul 18
Capitanul Hatteras - capitolul 19
Capitanul Hatteras - capitolul 20
Capitanul Hatteras - capitolul 21
Capitanul Hatteras - capitolul 22
Capitanul Hatteras - capitolul 23
Capitanul Hatteras - capitolul 24
Capitanul Hatteras - capitolul 25
Capitanul Hatteras - capitolul 26
Capitanul Hatteras - capitolul 27
Capitanul Hatteras - capitolul 28
Capitanul Hatteras - capitolul 29
Capitanul Hatteras - capitolul 30
Capitanul Hatteras - capitolul 31
Capitanul Hatteras - capitolul 32
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 1
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 2
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 3
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 4
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 5
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 6
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 7
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 8
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 9
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 10
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 11
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 12
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 13
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 14
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 15
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 16
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 17
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 18
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 19
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 20
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 21
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 22
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 23
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 24
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 25
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 26
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 27


Aceasta pagina a fost accesata de 834 ori.
{literal} {/literal}