Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 16

Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 16

de Jules Verne


Partea a doua

Desertul de gheata




Capitolul XVI

ARCADIA BOREALA




La 29 mai, pentru prima data, soarele nu apuse; discul lui atinse in treacat orizontul si se ridica imediat; intrau in perioada zilelor de douazeci si patru de ore. A doua zi, astrul stralucitor aparu inconjurat de un halo magnific, un arc lu­minos sclipind in toate culorile curcubeului; aparitia foarte frecventa a acestor fe­nomene atragea intotdeauna atentia doctorului; nu uita niciodata sa noteze data cind aveau loc, dimensiunile si infatisarea lor; cel pe care-l observa in ziua aceea prezenta, prin forma lui eliptica, unele aspecte inca putin cunoscute.
In curind, reaparu tot neamul tipator al pasarilor: cirduri de dropii, stoluri de giste de Canada, venind din tinuturile indepartate ale Floridei sau din Arkansas, zburau spre nord cu o iuteala uimitoare si aduceau primavara pe aripile lor. Doctorul reusi sa doboare citeva din ele precum si trei, patru cocori timpurii si chiar o barza singuratica.
In timpul acesta, sub actiunea soarelui, zapezile se topeau din toate partile; apa sarata, raspindita pe ice-field prin crapaturi si prin rasuflatorile focilor, gra­bea topirea zapezii; amestecata cu apa de mare, gheata forma un fel de pasta murdara, careia navigatorii arcticii ii dau numele de sluslr. Pe pamint se formau baltoace mari care se invecinau cu golful, iar pamintul curatat parea ca rasare ca un produs al primaverii boreale.



Doctorul se apuca din nou de insamintarile lui; semintele nu-i lipseau; de alt­fel, fu mirat sa vada rasarind in mod natural un fel de macris printre pietrele us­cate si admira forta creatoare a naturii care cere atit de putin pentru a se mani­festa. Semana creson, ale carui tinere vlastare dupa numai trei saptamini aveau o lungime de aproape zece linii.
Buruienile incepura si ele sa-si arate cu timiditate floricelele de un roz nesigur, aproape decolorat, un roz in care o mina neindeminatica ar fi pus prea multa apa. Intr-un cuvint, flora Noii-Americi lasa de dorit; totusi iti facea placere sa vezi vegetatia aceasta rara si sfioasa; era tot ceea ce puteau sa dea razele slabite ale soarelui, o ultima amintire a providentei, care nu uitase cu totul de aceste ti­nuturi indepartate.
In sfirsit incepu sa se incalzeasca de-a binelea. La l5 iunie, doctorul constata ca termometrul marca cincizeci si sapte de grade peste zerol; nu-i venea sa-si creada ochilor, dar trebui sa se incline in fata evidentei. tinutul se transforma: nenumarate cascade cadeau din toate virfurile pe care le mingiia soarele; gheturile se dislocau, iar marea problema a marii libere avea, in sfirsit, sa se lamureasca. Aerul era plin de zgomotul avalanselor care cadeau din virful colinelor in fundul albiilor de torente, iar trosniturile ice-field-ului produceau un zgomot asurzitor.
Au facut o excursie pina la insula Johnson: de fapt, nu era decit un ostrov fara importanta, arid si pustiu; dar batrinul sef de echipaj nu era mai putin incin-tat ca aceste citeva stinci pierdute in mare fusesera botezate cu numele lui. Voi chiar sa-l graveze pe o stinca inalta, dar era cit pe ce sa-si rupa gitul.
Hatteras, in timpul plimbarilor, facu o recunoastere atenta a acestor tinuturi pina dincolo de capul Washington; topirea zapezilor schimba in mod simtitor in­fatisarea regiunii; ripe si colnice apareau acolo unde intinsul covor alb al iernii parea sa acopere cimpii uniforme.
Casa si magaziile amenintau sa se topeasca si adesea trebuiau reparate; din fe­ricire, temperaturile de cincizeci si sapte de grade sint rare la aceste latitudini, iar media lor abia se ridica peste punctul de inghet.
Catre 15 iunie, construirea balenierei era intr-o faza foarte avansata si ambar-catia incepea sa arate incurajator. In timp ce Bell si Johnson lucrau la ea, se in­cercara citeva vinatori care reusira bine. Ajunsera sa impuste reni; de animalele acestea e foarte greu sa te apropii; totusi, Altamont se folosi de metoda indienilor din tara lui: se tiri pe pamint tinindu-si pusca si bratele in asa fel, incit sa para a fi coarnele uneia dintre aceste patrupede timide si, ajuns astfel la o distanta potri­vita, putu sa traga la sigur.
Dar vinatul, prin excelenta boul moscat2, din care Parry gasise numeroase ci­rezi pe insula Melville, nu parea sa viziteze prea des tarmurile golfului Victoria. Hotarira, deci, sa faca o excursie mai indepartata, atit ca sa vineze acest pretios animal, cit si pentru recunoasterea tinuturilor rasaritene. Hatteras nu-si propunea sa urce spre pol prin partea aceasta a continentului, dar pe doctor nu-l supara sa-si faca o idee generala despre regiune. Au decis, asadar, sa faca o incursiune inspre rasarit de Fort-Providence. Altamont se astepta sa vineze. Duk facu parte din grup, cum era si firesc.
Asadar luni 17 iunie, pe o vreme frumoasa, termometrul aratind patruzeci si unu de gradel, intr-o atmosfera calda si pura, cei trei vinatori, inarmati fiecare cu cite o pusca cu doua focuri, cu o toporisca, cu cutitul de zapada si urmati de Duk, parasira Doctor's House la sase dimineata; erau echipati pentru o excursie care putea sa dureze doua sau trei zile; isi luau cu ei provizii corespunzatoare. La opt dimineata Hatteras si cei doi tovarasi ai sai apucasera sa strabata o distanta de vreo sapte mile. Nici o fiinta vie nu le solicitase inca un foc de arma si vāna­toarea lor ameninta sa se transforme intr-o simpla excursie.
Tinutul acesta nou era format din cimpii intinse care se pierdeau dincolo de zare; erau brazdate de numeroase riuri, nascute cu o zi inainte, si baltoace mari, nemiscate ca niste elestee, straluceau ca oglinda in lumina oblica a soarelui. Stra­turile de gheata topita lasau sa apara sub picioare un sol ce apartinea marei divi­ziuni a paminturilor sedimentare datorate actiunii apelor, si atit de larg raspindite pe suprafata globului.
Se vedeau totusi citeva blocuri eratice-, de o natura cu totul straina de pamin­tul pe care-l acopereau si a caror prezenta se explica cu greu; dar sisturile de ar-dezie, diversele produse ale terenurilor calcaroase se intilneau din belsug si mai ales tot soiul de cristale transparente, incolore si dotate cu refractia specifica spa­tului de Islanda.
Dar, desi nu vina, doctorul n-avea timp s-o faca pe geologul; nu putea sa fie savant decit in pas alergator, caci tovarasii sai mergeau repede. Totusi studia te­renul si vorbea cit mai mult cu putinta, caci fara el ar fi domnit o tacere absoluta in micul grup.
Altamont n-avea nici un chef sa vorbeasca cu capitanul, care, la rindul sau, nu dorea sa-i raspunda.
Catre ora zece dimineata, vinatorii inaintasera cu douasprezece mile spre ra­sarit; marea se ascundea sub linia orizontului; doctorul propuse un popas pentru masa. De data aceasta mincara repede; dupa o jumatate de ora marsul reincepu.
Pamintul cobora in pante usoare; unele straturi de zapada, pastrate fie prin expunerea, fie prin inclinarea stincilor, dadeau solului o infatisare valurita; ai fi zis ca talazuri mari se rostogolesc in larg pe un vint puternic.
Tinutul prezenta mereu cimpuri lipsite de vegetatie pe unde nici o fiinta vie nu parea sa fi trecut vreodata.
- Hotarit lucru, ii spuse Altamont doctorului, n-avem noroc la vānatoare; re­cunosc ca tinutul le ofera putine mijloace de trai animalelor, dar vinatul din ta­rile boreale nu are dreptul sa fie mofturos si ar fi putut sa se arate mai amabil.
- Sa nu ne pierdem speranta, raspunse doctorul; vara de-abia incepe si daca Parry a intilnit atitea animale diferite pe insula Melville, nu e nici un motiv sa nu gasim si pe aici din ele.
- Totusi ne aflam mai spre nord, raspunse Hatteras.



- Fara indoiala; dar nordul nu e decit o latura a problemei; polul frigului e cel care trebuie luat in consideratie adica acea imensitate de gheata in mijlocul careia am iernat cu Forward: or, pe masura ce inaintam, ne indepartam de zona cea mai friguroasa a globului; trebuie deci sa regasim dincolo ceea ce Parry, Ross si alti navigatori au intilnit dincoace.
- in fine, spuse Altamont oftind cu parere de rau, pina acum am fost mai mult drumeti decit vinatori.
- Rabdare, raspunse doctorul, tinutul are tendinta de a se schimba treptat si as fi foarte mirat daca vinatul ne-ar lipsi in albiile curentilor, acolo unde vegeta­tia va fi gasit mijlocul de a se strecura.
- Am impresia, replica americanul, ca strabatem un tinut destul de nelocuit si nelocuibil.
- O, nelocuibil e mult spus! interveni doctorul. Eu nu cred, in existenta unor tinuturi de nelocuit; omul, cu pretul unor jertfe si straduindu-se din generatie in generatie, folosind toate mijloacele stiintei agricole, va sfirsi prin a face sa ro­deasca un asemenea tinut.
- Credeti? intreba Altamont.
- Fara indoiala! Daca v-ati duce prin tinuturile vestite de la inceputurile lu­mii, prin locurile pe unde au fost Teba, Ninive, Babilonul, in vaile acelea fertile ale stramosilor nostri, vi s-ar parea cu neputinta ca omul sa fi putut trai vreodata acolo, si insasi atmosfera s-a alterat de la disparitia fiintelor omenesti. E o lege generala a naturii care face insalubre si sterpe tinuturile unde n-am trait, ca si pe cele unde nu mai traim. Aflati de la mine, omul e cel care-si face singur locul, prin prezenta, prin obiceiurile, prin dibacia sa, ba, as spune mai mult, chiar prin rasuflarea sa; el modifica treptat emanatiile pamintului si conditiile atmosferice, si le purifica prin insasi faptul ca respira! Asadar, sint de acord ca exista locuri nelocuite, dar de nelocuit, niciodata!
Discutind astfel, vinatorii, deveniti naturalisti, mergeau intruna si ajunsera intr-un fel de vilcea, larg descoperita, pe fundul careia serpuia un riu aproape dezghetat; asezarea spre sud facuse ca pe marginile sale si pina la jumatatea pan­telor sa apara un soi de vegetatie. Pamintul vadea in locurile acelea o adevarata dorinta de a se fertiliza cu citeva degete de pamint vegetal, n-ar fi cerut altceva mai mult decit sa rodeasca. Doctorul le atrase atentia asupra acestor tendinte.
- Vedeti dumneavoastra, spuse el, la nevoie, nu s-ar putea oare stabili in al­bia aceasta citiva colonisti intreprinzatori'l Cu pricepere si cu rabdare, ar tran­sforma aceste regiuni, nu chiar in niste cimpii ca acelea din regiunile temperate, nu spun asta, dar, in sfirsit, ar face din ele un tinut aratos! Ei! daca nu ma insel, iata si citiva locuitori cu patru labe. Voinicii astia cunosc locurile bune.
- Sint iepuri polari! exclama Altamont, incarcindu-si pusca.
- Stai, striga doctorul, stai, vinator inrait ce esti! Bietele animale nici nu se gindesc sa fuga! Hai, lasa-le in pace; vin spre noi!
Intr-adevar, trei sau patru iepuri, topaind printre buruienile marunte si prin muschii aparuti de curind, se indreptau spre cei trei oameni, de a caror prezenta nu pareau sa se teama; dragalasenia lor plina de nevinovatie nu avea insa darul sa-l dezarmeze pe Altamont.
Curind, incepura sa se foiasca printre picioarele doctorului, iar acesta ii min-giia spunind:
- De ce sa raspunzi cu gloante celui care vine sa caute mingiiere? Moartea acestor mici animale ne e cu totul nefolositoare.
- Aveti dreptate doctore, raspunse Hatteras, sa le lasam viata.
- Si acestor ptarmigani care zboara spre noi, exclama Altamont, acestor bete care inainte ii solemn pe lungile lor picioare?!
Un neam intreg de pasaret venea in intimpinarea vinatorilor, nebanuind peri­colul, pe care numai prezenta doctorului il inlatura. insusi Duk, stapinindu-se, ramasese in admiratie.




Era un spectacol ciudat si emotionant pe care-l ofereau aceste animale dra­gute care topaiau si alergau de colo-colo. fara nici un pic de neincredere; se ase­zau pe umarul bunului Clawbonny, i se culcau la picioare; se ofereau singure acestor mingiieri neobisnuite, pareau sa-si dea toata osteneala ca sa-i primeasca pe oaspetii necunoscuti: pasarile numeroase, scotind tipete vesele, se chemau una pe alta si veneau din diferite parti ale albiei lasate de torent; doctorul semana cu un adevarat imblinzitor. Vinatori isi continuara drumul, urcind in susul malurilor umede ale riului, urmati de aceasta ceata familiara si, la o cotitura a vilcelei, za­rira o turma de opt sau zece reni care pasteau citiva licheni pe jumatate ingropati sub capada - animale incintatoare la vedere, gratioase si linistite, cu coarnele in forma de ramuri dantelate, pe care femela le purta la fel de mindra ca si barba­tul; parul lor linos isi parasea albeata hibernala, capatind culoarea bruna si cenu­sie din timpul veni; nu pareau nici mai speriati, nici mai putin blinzi ca iepurii sau ca pasarile din tinutul acesta pasnic. Asa trebuie sa li fost relatiile dintre cel dintii om si cele dintii animale, la virsta cea mai frageda a lumii.
Vinatorii sosira in mijlocul turmei, fara ca aceasta sa fi facut macar un pas ca sa fuga: de asta data, doctorului ii fu destul de greu sa tina in friu instinctele lui Altamont. Americanul nu putea sa priveasa linistit acest maret vinat, fara ca be­tia singelui sa i se urce la cap. Hatteras privi miscat blindele animale care veneau sa-si frece botul de hainele doctorului, prietenul tuturor fiintelor insufletite.
- Dar bine, spuse Altamont, oare n-am venit sa vinam?
- Sa vinam boul moscat, raspunse Clawbonny, si nu altceva. Cu acest vinat nici n-am avea ce face; proviziile pe care le avem sint suficiente;lasa-ne, dar, sa ne bucuram de spectacolul emotionant al omului care se amesteca cu zbenguielile unor animale pasnice, fara sa le inspire nici o frica.
- Asta dovedeste ca n-au mai vazut niciodata oameni, spuse Hatteras.
- De buna seama, raspunse doctorul, si din aceasta observatie se poate trage urmatoarea concluzie: aceste animale nu sint de origine americana.
- si de ce nu? intreba Altamont.
- Daca s-ar li nascut in tinuturile Americii septentrionale, ar sti ce trebuie sa creada despre mamiferul cu doua picioare si doua miini care se numeste om si, la vederea noastra, ar fi luat-o la fuga! Nu, probabil ca au venit din nord, ca sint din nord, ca sint originare de prin tinuturile necunoscute ale Asiei, de care seme­nii nostri nu s-au apropiat niciodata, si ca au strabatut continentele din jurul po­lului. Astfel ca, Altamont, n-ai deloc dreptul sa le revendici ca pe niste compa­trioti.
- O! raspunse Altamont, un vinator nu-si bate atita capul, iar vinatul e in­totdeauna din tara celui care-l impusca.
- Hai, linisteste-te, viteazul meu NemrodM in ceea ce ma priveste, as prefera sa nu mai trag un foc de arma toata viata, decit sa bag spaima in populatia aceasta fermacatoare. Priviti! Chiar si Duk fraternizeaza cu animalele acesta dra­gute. Ascultati-ma: sa raminem buni atunci cind e posibil! Bunatatea e o forta!
- Bine, bine, raspunse Altamont, care nu prea intelegea aceasta sensibilitate, dar as vrea sa va vad avind bunatatea drept singura arma in mijlocul unei haite de lupi sau ursi!
- O! n-am deloc pretentia sa imblinzesc fiarele salbatice, raspunse doctorul, nu cred prea mult in farmecele lui Orfeu; de altfel, ursii si lupii n-ar veni catre noi ca iepurii, potirnichile sau renii acestia.
- De ce nu, raspunse Altamont, daca n-au vazut oameni niciodata?
- Pentru ca animalele acestea sint de felul lor salbatice si pentru ca ferocita­tea, ca si rautatea, dau nastere banuielii: e o observatie care se potriveste si omu­lui, si animalelor. Cine spune "rau" spune "neincrezator", iar cei care pot inspira teama se si sperie usor.
Si cu aceasta mica lectie de filozofie naturala, convorbirea lua sfirsit.
Toata ziua si-o petrecura in aceasta albie a torentului, pe care doctorul voi s-o boteze Arcadia boreala, lucru la care tovarasii lui nu se opusera deloc si, odata cu venirea serii, dupa o masa care nu costase viata nici unui locuitor din acest tinut, cei trei vinatori adormira in scobitura unei stinci, asezata parca anume ca sa le ofere un adapost confortabil.

 



Capitanul Hatteras - capitolul 1
Capitanul Hatteras - capitolul 2
Capitanul Hatteras - capitolul 3
Capitanul Hatteras - capitolul 4
Capitanul Hatteras - capitolul 5
Capitanul Hatteras - capitolul 6
Capitanul Hatteras - capitolul 7
Capitanul Hatteras - capitolul 8
Capitanul Hatteras - capitolul 9
Capitanul Hatteras - capitolul 10
Capitanul Hatteras - Capitolul 11
Capitanul Hatteras - Capitolul 12
Capitanul Hatteras - capitolul 13
Capitanul Hatteras - capitolul 14
Capitanul Hatteras - capitolul 15
Capitanul Hatteras - capitolul 16
Capitanul Hatteras - capitolul 17
Capitanul Hatteras - capitolul 18
Capitanul Hatteras - capitolul 19
Capitanul Hatteras - capitolul 20
Capitanul Hatteras - capitolul 21
Capitanul Hatteras - capitolul 22
Capitanul Hatteras - capitolul 23
Capitanul Hatteras - capitolul 24
Capitanul Hatteras - capitolul 25
Capitanul Hatteras - capitolul 26
Capitanul Hatteras - capitolul 27
Capitanul Hatteras - capitolul 28
Capitanul Hatteras - capitolul 29
Capitanul Hatteras - capitolul 30
Capitanul Hatteras - capitolul 31
Capitanul Hatteras - capitolul 32
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 1
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 2
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 3
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 4
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 5
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 6
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 7
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 8
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 9
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 10
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 11
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 12
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 13
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 14
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 15
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 16
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 17
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 18
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 19
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 20
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 21
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 22
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 23
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 24
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 25
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 26
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 27


Aceasta pagina a fost accesata de 830 ori.
{literal} {/literal}