Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 25

Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 25

de Jules Verne



Partea a doua

Desertul de gheata


Capitolul XXV

MUNTELE HATTERAS



Dupa aceasta conversatie plina de miez, fiecare din ei, instalindu-se cit putu mai comod in grota, adormi imediat.
Fiecare, afara de  Hatteras. De ce omul acesta extraordinar nu doarme?
Oare scopul vietii sa ie nu fusese atins? Nu-si realizase indraznete planuri ca­re-l preocupasera atit? De ce sufletul acesta pasionat nu se linistea dupa framin-tarea de pina atunci? Nu era normal sa crezi ca, odata cu realizarea planurilor sale, Hatteras ar fi intrat intr-o stare de destindere si ca nervii lui, relaxati, ar fi dorit sa se odihneasca? Dupa succes, ar fi putut chiar normal sa fie cuprins de acel sentiment de tristete care urmeaza intotdeauna dupa satisfacerea dorintelor.
Dar nu. El se arata a fi si mai nervos. si totusi, nu ideea intoarcerii era cea care-l framinta asa de mult. Voia sa mearga si mai departe? Ambitia lui de cala­tor n-avea, oare, nici o limita, si gasea ca lumea e prea mica pentru ca ii daduse ocol?
Oricum ar fi fost, nu putu sa doarma cu toate ca aceasta prima noapte petre­cuta la polul boreal al lumii a fost limpede si linistita. Insula era absolut pustie. Nici o pasare in atmosfera ei incinsa, nici un animal pe solul ei de cenusa, nici un peste in apele care fierbeau. Numai in departare se auzeau uruiturile surde ale muntelui, in virful caruia se despleteau trimbe de fum aprins.
Cind Bell, Johnson, Altamont si doctorul se trezira, nu-l mai gasira pe Hatte­ras linga ei. Nelinistiti, parasira grota si-l zarira pe capitan in picioare, pe o stinca. Statea cu privirea atintita spre virful vulcanului. isi tinea in mina instru­mentele; facuse, se vede, releveul exact al  muntelui.
Doctorul se indrepta spre el si trebuie sa-i adreseze de citeva ori cuvintul. inainte de a-l scoate din starea iui de contemplare.
In cele din urma, capitanul paru ca-l intelege.
- La drum! ii spuse doctorul care-l examina cu o privire atenta, la drum! Hai sa facem ocolul insulei noastre; iata-ne gata pentru ultima noastra excursie.
- Ultima, raspunse Hatteras cu acea intonatie in glas a oamenilor care vi­seaza cu glas tare; da. Intr-adevar, ultima. Dar, continua el cu o mare insufletire, si cea mai minunata!
Vorbea astfel, freeindu-si fruntea cu amindoua miinile, ca sa-si calmeze cloco­tul launtric.
In clipa aceea, Altamont, Johnson si Bell ajunsera linga el; Hatteras paru sa iasa atunci din starea dc halucinatie in care se alia.
- Dragi prieteni, spuse el cu glas emotionat, va multumesc pentru curajul vostru, va multumesc pentru staruinta voastra, va multumesc pentru eforturile supraomenesti care ne-au ingaduit sa punem piciorul pe acest pamint!
- Capitane, spuse Johnson, n-am facut decit sa-ti dam ascultare si numai dumitale iti revine cinstea.
- Nu! nu! continua Hatteras, cu o violenta efuziune, vi se cuvine si voua, la fel ca si mie! Lui Altamont, ca si noua tuturor! Ca si doctorului! O! lasati-ma sa-mi descarc inima in fata voastra! Nu-si  mai poate zagazui recunostinta!
Hatteras le stringea miinile vitejilor sai tovarasi care-l inconjurau. Umbla de colo-colo, nu mai era stapin pe sine.
- Nu ne-am facut decit datoria, spuse Bell.
- Datoria noastra de prieteni, raspunse doctorul.
- Da, relua Hatteras, dar aceasta datorie n-au stiut toti sa si-o indepli­neasca. Unii au capitulat! Totusi, trebuie sa-i iertam pe cei care au tradat ca si pe cei care s-au lasat antrenati pe panta tradarii! Bietii oameni, ii iert. Ma auziti, doctore?
- Da, raspunse doctorul, pe care exaltarea lui Hatteras il nelinistea in mod serios.



- si acum, continua capitanul, nu doresc ca ei sa piarda mica avere pe care au venit s-o caute atit de departe. Nu! Nu se va schimba nimic din dispozitiile date de mine si vor fi bogati... daca vor mai revedea vreodata Anglia!
Ar fi fost greu sa nu fii miscat de tonul cu care Hatteras rosti aceste vorbe.
- Dar, capitani, spuse Johnson incercind sa glumeasca, s-ar spune ca va fa­ceti testamentul.
- Poate, raspunse solemn Hatteras.
- Totusi, aveti in fata dumneavoastra o existenta glorioasa, lunga si fru­moasa.
- Cine stie? grai Hatteras.
Cuvintele acestea fura urmate de o tacere- destul de lunga. Doctorul nu in­draznea sa dea vreo interpretare acestor ultime vorbe.
Dar Hatteras ii lamuri imediat, caci cu un glas infrigurat, de-abia stapinit, continua:
- Dragi, prieteni, ascultati-ma. Am facut mult pina aici si totusi mai ramine mult de facut.
Tovarasii capitanului se privira cu adinca uimire.
- Da, sintem pe pamintul polului, dar nu ne aflam chiar la pol!
- Cum asta? intreba Altamont.
- Asta-i buna! exclama doctorul, care se temea sa ghiceasca sensul vorbelor capitanului.
- Da! raspunse Hatteras cu putere, am spus ca un englez va pune piciorul pe polul boreal al lumii; am spus acest lucru, si un englez o va face.
- Cum? intreba doctorul.
- Ne aflam inca la patruzeci si cinci de secunde de punctul necunoscut, con­tinua Hatteras cu o insufletire din ce in ce mai mare, si acolo unde se afla, acolo ma voi duce!
- Dar e in virful acestui vulcan! striga doctorul.
- Ma voi duce!
- E un con inaccesibil.
- Ma voi duce!
- E un crater larg deschis, in flacari!
- Ma voi duce!
Nu poate fi redata convingerea energica cu care Hatteras rosti aceste ultime cuvinte. Prietenii sai erau uluiti; priveau cu groaza muntele care-si legana in aer panasul sau de flacari.
Doctorul interveni iar, insista, facu orice ca sa-l convinga pe Hatteras sa re nunte la planul lui; ii spuse tot ceea ce era in stare sa imagineze: de la rugamin tea umila pina la amenintarile amicale; dar toate acestea nu avura nici un efect asupra firii nervoase a capitanului, cuprins de un fel de nebunie care ar putea ti numita „nebunia polara".
Nu le mai raminea decit sa foloseasca mijloace violente pentru a-l opri pe acest smintit, care alerga spre propria lui pieire. Dar prevazind ca acestea ar avea drept efect niste dereglari grave, doctorul nu voi sa le intrebuinteze decit in caz extrem.
El spera, de altfel, ca anumite imposibilitati fizice, obstacole de netrecut il vor opri pe Hatteras de la realizarea planului sau.
- Daca asa stau lucrurile, te vom urma.
- Da, raspunse capitanul, pina la jumatatea muntelui! Nu mai departe! Nu trebuie oare sa duceti in Anglia copia procesului-verbal care atesta descoperirea noastra daca?...
- Totusi!...
- Am hotarit, raspunse Hatteras pe un ton de neclintit, si, deoarece ruga­mintile prietenului nu va ajung, va ordona capitanul.
Doctorul nu voi sa mai insiste si, dupa citeva clipe, micul grup, echipat pen­tru o ascensiune grea si cu Duk in frunte, se porni la drum.
Cerul era stralucitor. Termometrul arata cincizeci si doua de gradel. Atmo­sfera se impregna din belsug de lumina proprie acestui grad de latitudine. Era ora opt dimineata.
Hatteras o lua inainte, insotit de curajosul sau ciine; Bell si Altamont, docto­rul si Johnson il urmara indeaproape.
- Mi-e frica, spuse Johnson.
- Nu, nu, n-ai de ce sa te temi, raspunse doctorul, sintem noi aici. Ce insulita ciudata si cum sa-i redai infatisarea atit de speciala, care era insusi neprevazutul, noutatea, tineretea! Vulcanul nu parea batrin, iar geologii ar fi pu­tut sa confirme ca nasterea lui e de data recenta.
Stincile, agatate unele de altele, nu se mentineau decit printr-un echilibru mi­raculos. Muntele nu era, propriu-zis, decit o adunatura de pietre, cazute de sus. Nici un pic de pamint, nici cel mai mic muschi, nici cel mai jigarit lichen, nici o urma de vegetatie. Acidul carbonic, pe care-l varsa craterul, n-avusese inca vreme sa se uneasca cu hidrogenul din apa, nici cu amoniacul din nori, ca sa formeze, sub actiunea luminii, materie organica.
Insula aceasta, pierduta in mare, nu-si datora existenta decit aglomerarii suc­cesive a dejectiilor vulcanice; in felul acesta s-au inaltat mai multi munti pe glob; ceea ce au zvirlit vulcanii din strafundul lor a fost destul ca sa-i formeze. Asa s-a intimplat cu Etna, care a varsat pina acum un volum de lava mult mai mare de­cit insasi masa sa; tot asa e si Monte-Nuovo, linga Neapole. nascut din zgura intr-un scurt rastimp de patruzeci si opt de ore.



Adunatura aceasta de roci din care se alcatuia Insula Reginei era in mod evi­dent iesita din maruntaiele pamintului; avea in cel mai inalt grad un caracter vulcanic. Pe locul unde se afla, se intindea altadata marea uriasa, formata din pri­mele zile din condensarea vaporilor de apa pe globul racit; dar, pe masura ce vul­canii din lumea veche si din lumea noua s-au stins sau, mai bine zis, s-au astupat, trebuira sa fie inlocuiti de noi cratere care varsa foc.
Intr-adevar, pamintul poate fi asimilat cu un urias cazan sferoidal. Acolo, sub influenta focului centra!, se nasc cantitati uriase de aburi, inmagazinati la o pre­siune de mii de atmosfere, care ar face sa sara globul in aer daca n-ar exista su­papele de siguranta spre exterior.
Aceste supape sint vulcanii; cind unul se inchide, altul se deschide si, in drep­tul polilor unde. fara indoiala, din cauza turtirii, scoarta pamintului e mai putin groasa, nu-i de mirare ca un vulcan sa se fi format pe neasteptate prin ridicarea masivului deasupra valurilor.
Doctorul, in timp ce-l urma pe Hatteras, observa urmatoarele ciudatenii: pi­ciorul lui calca pe un tul' vulcanic si pe depuneri ca de piatra ponce, formate din zgura, cenusa, roci eruptive, asemanatoare sienitului si granitului de Islanda.
Dar daca-i atribuia insulitei o origine apropiata de epoca noastra, era pentru ca terenul sedimentar nu avusese inca timp sa se formeze.
Lipsea si apa. Daca Insula Reginei ar fi numarat mai multe secole de exis­tenta, din mijlocul ei ar fi tisnit izvoare termale, asa cum se intimpla in jurul vul­canilor. Or, nu numai ca nu se gasea nici o molecula de lichid, dar vaporii care se ridicau din riurile de lava pareau sa fie absolut lipsiti de apa.
Asadar, insula aceasta era de formatie recenta si, asa cum aparuse intr-o buna zi, asa putea sa dispara in alta si sa se scufunde din nou in apele oceanului.
Pe masura ce urcau, ascensiunea devenea din ce in ce mai grea; coastele mun­telui se apropiau de perpendiculara si trebuia sa fii cu ochii in patru ca sa te fe­resti de surpari. Adesea, coloane de cenusa se rasuceau in jurul calatorilor si amenintau sa-i asfixieze, sau torente de lava le barau trecerea. Pe citeva terenuri orizontale, riurile, racite, si solidificate in partea superioara, lasau lava sa se scurga fierbinte sub coaja lor intarita. Fiecare din ei trebuia deci sa sondeze tere­nul ca sa nu se trezeasca scufundat pe neasteptate in aceste materii in plina to­pire. Din cind in cind, craterul varsa bucati de stinca, inrosite de gazele aprinse: unele dintre aceste mase explodau in aer ca niste bombe, iar sfarimaturile lor se imprastiau la distante uriase, in toate directiile.
E lesne de inchipuit de cite nenumarate pericole era amenintata aceasta ascen­siune si cit de smintit trebuia sa fii ca s-o incerci.
In timpul acesta, Hatteras continua sa se catare cu o agilitate surprinzatoare si, nesocotind ajutorul bastonului cu virf de fier, urca fara sovaire pantele cele mai abrupte.
Ajunse in curind la o stinca circulara, un fel de platou larg, cam de zece metri; un fluviu incandescent o inconjura, dupa ce se bifurcase intilnind muchea unei stinci de deasupra, si nu lasa decit o trecere strimta prin care Hatteras se strecura cu indrazneala.
Acolo se opri, iar tovarasii sai putura sa-l ajunga. Apoi paru sa masoare din ochi spatiul ce-i raminea de strabatut; in linie dreapta nu se afla la mai mult de o suta de prajini de crater, adica de punctul matematic al polului; dar, pe verticala, mai era de urcat mai mult de o mie cinci sute de prajini.
Ascensiunea dura de trei ore; Hatteras nu parea sa fie obosit; tovarasii lui erau la capatul puterilor.
Virful vulcanului parea inaccesibil. Doctorul hotari sa-l impiedice cu orice pret pe Hatteras sa urce mai sus. incerca la inceput sa-l ia cu blindete, dar exal­tarea capitanului atinsese delirul, in timpul drumului daduse toate semnele unei nebunii care crestea, si cine l-a cunoscut, cine l-a urmarit in diversele faze ale existentei sale nu putea fi surprins de acest lucru. Pe masura ce Hatteras se ridica mai sus, deasupra oceanului, starea lui de surescitare se accentua; nu mai traia in sfera oamenilor; i se parea ca se inalta odata cu muntele insusi.
- Hatteras, ii spuse doctorul, ajunge! nu mai putem urca.
- Atunci ramineti aici, raspunse capitanul cu un glas ciudat; eu voi merge mai sus!
- Nu! ceea ce faci e inutil! Te afli aici la Polul Nord!
- Nu! nu! Mai sus!
- Prietene! iti vorbesc eu, doctorul Clawbonny. Nu ma recunosti?
- Mai sus! Mai sus! repeta smintitul.
- Ei bine, nu, nu vom ingadui...
Doctorul nici nu termina ce avea de spus, ca Hatteras, printr-un efort suprao­menesc, sari peste fluviul de lava si nu mai putu fi ajuns de tovarasii sai.
Acestia scoasera un tipat; il credeau prabusit in torentul de foc; dar capitanul cazu pe malul celalalt, urmat de ciinele sau, Duk, care nu voia sa-l paraseasca.
Disparu dupa o perdea de fum si se auzea doar vocea lui care descrestea, in-departindu-se.
- Spre nord! Spre nord! striga el. Pe virful muntelui Hatteras! Amintiti-va de muntele Hatteras!
Nu se puteau gindi sa-l ajunga pe capitan; existau pentru ei numeroase sanse de a esua acolo pe unde el trecuse ajutat de noroc si cu indeminarea proprie ne­bunilor; era cu neputinta sa sari peste acest torent de foc de asemenea era cu ne­putinta sa-l ocolesti. Altamont incerca zadarnic sa-l treaca; fu cit pe ce sa piara pe cind voia sa ajunga dincolo de fluviul de lava; tovarasii lui trebuira sa-l retina impotriva vointei sale.
- Hatteras! Hatteras! striga doctorul.
Dar capitanul nu raspunse si doar latraturile lui Duk, abia deslusite, mai ra­sunau pe munte.
Totusi, Hatteras putea fi vazut din cind in cind printre coloanele de fum si sub ploaia de cenusa. Cind bratul, cind capul ii apareau din mijlocul virtejului. Apoi disparea si aparea mai sus, agatat de stinci. Silueta i se facea din ce in ce mai mica, cu acea iuteala fantastica a obiectelor care se ridica in vazduh. Dupa jumatate de ora, parea redus la jumatate.
Atmosfera se umplea de zgomotele surde ale vulcanului; muntele rasuna si duduia ca un cazan in fierbere si se simtea cum ii tremura coastele... Hatteras urca mereu. Duk il urma.



Din cind in cind, in spatele lor se producea o surpare si cite o stinca uriasa, cu o viteza din ce in ce mai mare si sarind din creasta in creasta, se pravalea pina in fundul bazinului polar.
Hatteras nici macar nu intorcea capul. Se servise de baston ca de o prajina de steag, de care legase pavilionul englez. Tovarasii lui inspaimintati nu pierdeau din vedere nici una din miscarile sale. Dimensiunile lui deveneau, putin cite putin, in­fime, iar Duk parea redus la marimea unui sobolan.
A fost un moment cind vintul lasa asupra lor o uriasa perdea de flacari. Doc­torul scoase un strigat de groaza; dar Hatteras reaparu, in picioare, fluturindu-si steagul.
Spectacolul acestei infricosatoare ascensiuni dura mai mult de o ora. O ora de lupta cu stincile care se clatinau, cu hirtoape pline de cenusa in care acest erou al imposibilului disparea pina la jumatatea corpului. Ba se ridica, sprijinindu-se in genunchi si in sale de scobiturile muntelui, ba, tinindu-se in miini de cite un colt ascutit, se legana in vint ca o buruiana uscata.
In sfirsit, ajunse in virful vulcanului, chiar la gura craterului. Doctorul spera atunci ca nefericitul, atingindu-si tinta, va reveni, poate, si ca nu mai avea de su­ferit decit pericolele intoarcerii. Striga pentru ultima oara:
- Hatteras! Hatteras!
Chemarea doctorului avu darul sa-l miste pe american pina in fundul sufletu­lui.
- il voi salva! striga Altamont.
Apoi, dintr-o saritura, trecind peste torentul de foc, cu riscul de a cadea in el, disparu printre stinci.
Clawbonny nu avusese timp sa-l mai opreasca.
In vremea aceasta, Hatteras, ajuns in virful muntelui, inainta deasupra pra-pastiei pe o stinca povirnita peste ea. in jurul lui ploua cu bolovani. Duk il urma mereu. Bietul animal parea ca incepuse sa fie cuprins de atractia amenintatoare a abisului. Hatteras isi flutura steagul, luminat de reflexe incandescente, iar pinza rosie flutura in falduri lungi la suflul craterului.
Hatteras il legana cu o mina, cu cealalta arata spre zenit polul sferei pamin-testi. Totusi, parea ca sovaie. Mai cauta inca punctul matematic in care se aduna toate meridianele globului si pe care, in sublima lui indaratnicie, voia sa puna pi­ciorul.
Deodata, stinca se prabusi sub el. Hatteras disparu. Un tipat infiorator, scos de tovarasii lui, urca pina in virful muntelui. Trecu o secunda, cit un secol! Clawbonny isi socotea prietenul piedut si ingropat pe vecie in adincurile vulcanu­lui. Dar Altamont era acolo, Duk de asemenea. Omul si ciinele il prinsera pe ne­fericitul capitan chiar in momentul in care disparea in abis. Hatteras era salvat, salvat fara voia lui si, dupa o jumatate de ora, se odihnea neinsufletit in bratele tovarasilor sai cuprinsi de disperare.
Cind isi reveni in simtiri, doctorul i se uita in ochi cu o neliniste muta. Dar privirea lui inconstienta, ca aceea a unui orb care se uita fara sa vada, nu-i ras­pundea.
- Dumnezeule mare! spuse Johnson. E orb!
- Nu, raspunse Clawbonny, nu! Bietii mei prieteni, n-am salvat decit corpul lui Hatteras! Sufletul i-a ramas in virful acestui vulcan! Mintea lui a murit!
- Nebun! exclama Johnson si Altamont, consternati.
- Nebun! raspunse doctorul
Si lacrimi mari ii cursera din ochi.

 



Capitanul Hatteras - capitolul 1
Capitanul Hatteras - capitolul 2
Capitanul Hatteras - capitolul 3
Capitanul Hatteras - capitolul 4
Capitanul Hatteras - capitolul 5
Capitanul Hatteras - capitolul 6
Capitanul Hatteras - capitolul 7
Capitanul Hatteras - capitolul 8
Capitanul Hatteras - capitolul 9
Capitanul Hatteras - capitolul 10
Capitanul Hatteras - Capitolul 11
Capitanul Hatteras - Capitolul 12
Capitanul Hatteras - capitolul 13
Capitanul Hatteras - capitolul 14
Capitanul Hatteras - capitolul 15
Capitanul Hatteras - capitolul 16
Capitanul Hatteras - capitolul 17
Capitanul Hatteras - capitolul 18
Capitanul Hatteras - capitolul 19
Capitanul Hatteras - capitolul 20
Capitanul Hatteras - capitolul 21
Capitanul Hatteras - capitolul 22
Capitanul Hatteras - capitolul 23
Capitanul Hatteras - capitolul 24
Capitanul Hatteras - capitolul 25
Capitanul Hatteras - capitolul 26
Capitanul Hatteras - capitolul 27
Capitanul Hatteras - capitolul 28
Capitanul Hatteras - capitolul 29
Capitanul Hatteras - capitolul 30
Capitanul Hatteras - capitolul 31
Capitanul Hatteras - capitolul 32
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 1
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 2
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 3
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 4
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 5
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 6
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 7
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 8
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 9
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 10
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 11
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 12
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 13
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 14
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 15
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 16
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 17
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 18
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 19
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 20
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 21
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 22
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 23
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 24
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 25
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 26
Capitanul Hatteras - Partea 2 - Capitolul 27


Aceasta pagina a fost accesata de 836 ori.
{literal} {/literal}