20.000 de leghe sub mari - Capitolul 33

de Jules Verne

Capitolul 33


UN CONTINENT DISPARUT

 

 

A doua zi, in dimineata de 19 februarie, canadianul intra in camera mea. Eram
sigur ca o sa vina. Asa cum ma asteptam, parea foarte dezamagit.
- Ce mai spuneti? ma intreba el.
- Ce sa mai spun, Ned! Soarta ne-a fost potrivnica ieri.
- Da! A trebuit ca tocmai in clipa cind voiam sa fugim, blestematul de capitan sa
opreasca vasul!
- Da, Ned, a avut treaba cu bancherul lui.
- Cu bancherul ?
- Cu banca, mai bine-zis. Vreau sa spun, cu oceanul asta, in care bogatiile lui stau mai la adapost decit in tezaurul unui stat.
I-am povestit apoi canadianului intimplarile din ajun, nutrind speranta ca am sa-l
induplec sa nu-l paraseasca pe capitanul Nemo. Dar povestirea mea stirni din partea lui Ned numai parerea de rau ca n-a putut face pe socoteala lui o plimbare prin locurile unde s-a desfasurat lupta de la Vigo.
- In sfirsit, incheie el, nu-i inca totul pierdut! N-am nimerit-o acum, dar alta data o sa izbutim, si chiar la noapte, daca trebuie...
- Ce directie are Nautilus? l-am intrebat.
- Habar n-am, raspunse Ned.
- La amiaza o sa cercetam harta.
Canadianul pleca sa-l intilneasca pe Conseil, iar eu ma imbracai si intrai in salon.
Busola imi dadu de gindit. Nautilus se indrepta spre sud-sud-est. Intorsesem spatele Europei.
Am asteptat cu oarecare nerabdare sa fie insemnat pe harta punctul in care ne
aflam. Aproape de ora unsprezece si jumatate, rezervoarele se golira si aparatul nostru urea la suprafata apei. Am alergat pe punte. Ned Land mi-o luase inainte.

 

Uscatul nu se mai vedea deloc. Jur imprejurul nostru lucea numai intinderea
nemarginita a apelor. La orizont se zareau citeva pinze. Erau fara indoiala ni§te corabii ce se indreptau spre Capul San Roque in cautarea vinturilor prielnice, care sa le poarte dincolo de Capul Bunei Sperante. Cerul se innorase; in aer plutea furtuna.
Spumegind de furie, Ned incerca sa strapunga cu privirea zarile incetosate. Mai
nadajduia inca sa vada, dincolo de picle, tarmul atit de dorit.
La amiaza, soarele se mai ivi o clipa. Secundul folosi inseninarea aceasta ca sa-i
masoare inaltimea. Apoi, pentru ca marea devenea din ce in ce mai furioasa, am parasit puntea, iar capacul a fost inchis. O ora mai tirziu, cercetind harta, am vazut ca pozitia lui Nautilus era insemnata la 16°17' longitudine si 33°22' latitudine, adica la o suta cincizeci de leghe de coasta cea mai apropiata. Nici gind sa mai putem fugi! Si e lesne de inchipuit furia canadianului cind i-am lamurit situatia... In ce ma priveste, nu prea eram suparat. Parea mi se luase o greutate de pe inima. De aceea, simtindu-ma oarecum linistit, mi-am reinceput lucrarile obisnuite.
Pe la unsprezece noaptea, capitanul Nemo veni pe neasteptate sa ma vada. Mai intii
ma intreba prieteneste daca nu ma simt ostenit dupa veghea din noaptea trecuta, l-am raspuns ca sint destul de odihnit.
- Atunci, domnule Aronnax, am sa va propun o plimbare neobisnuita.
- Va ascult, domnule capitan.
- N-ati vizitat fundurile marilor decit ziua si la lumina soarelui. Ce ati spune sa le vedeti noaptea, pe intuneric?
- As fi incintat.
- Va spun insa dinainte ca va fi o plimbare obositoare. Vom umbla mult si va
trebui sa urcam un munte. Drumurile nu prea sint bine intretinute.
- Ceea ce-mi spuneti, domnule capitan, imi stirneste si mai mult curiozitatea. Sint gata sa va urmez.
- Atunci, domnule profesor, sa ne imbracam costumele de scafandri!
Cind am ajuns in vestiar, am vazut ca nici unul dintre tovarasii mei sau dintre
oamenii echipajului nu avea i sa ne intovaraseasca. Capitanul Nemo nu pomeni nici un cuvint despre Ned sau despre Conseil. In citeva clipe, ne-am imbracat costumele si ni s-au pus pe spate rezervoarele incarcate din plin. M-a mirat insa faptul ca nu ni se pregatisera lampile electrice. Am atras atentia capitanului asupra acestui lucru.
- Nu ne-ar fi de nici un folos, imi raspunse el. Am crezut ca nu auzisem bine, dar n-am putut sa-i mai spun inca o data, pentru ca Nemo isi si pusese pe cap casca de metal. Dupa ce mi-am incheiat costumul, am simtit ca mi se pune in mina un baston de fier, si citeva clipe mai tirziu pasii pe fundul Atlanticului, la o adincime de trei sute de metri.
Se apropia miezul noptii. Apele erau invaluite intr-un intuneric de nepatruns, dar capitanul Nemo imi arata in departare un punct rosiatic, un fel de flacara, stralucind la vreo doua mile de Nautilus. Ce era focul acela, din ce si cum se iscase in mijlocul apelor, ce materii il alimentau, n-as fi putut spune. In orice caz, ne lumina destul de slab, e drept, dar m-am obisnuit cu intunericul acela ciudat si am inteles de ce nu era nevoie de aparatele Ruhmkorff.
Mergeam alaturi de capitanul Nemo spre focul din zare. Fundul neted urea pe
nesimtite. Inaintam cu pasi mari, ajutindu-ne de bastoane. Dar drumul nostru era
anevoios, caci deseori ni se infundau picioarele intr-un soi de mil amestecat cu alge si presarat cu pietre lunecoase. In timp ce inaintam, auzii deodata un fel de tiriit deasupra capului. Zgomotul se marea din timp in timp, semanind cu o piriitura neintrerupta. Am inteles cine il facea: era ploaia care cadea cu violenta, izbind valurile. Fara sa vreau, mi-a trecut prin minte ca o sa fiu muiat pina la piele de apa, in mijlocul apei! M-a pufnit risul la ideea asta caraghioasa. Dar, la drept vorbind, sub hainele groase de scafandru nu se mai simte apa si te poti foarte bine crede in mijlocul unei atmosfere ceva mai
dense decit atmosfera terestra - si atita tot.
Dupa o jumatate de ora de mers, pamintul deveni pietros. Meduzele, crustaceii
microscopici si penatulele il luminau usor cu lucirea lor fosforescenta. Zaream movile de pietre acoperite cu milioane de zoofite si tufe de alge. Piciorul imi aluneca intruna pe covorul acela viscos de iarba de mare si as fi cazut de mai multe ori daca n-as fi avut bastonul de fier. Intorcindu-ma, vedeam cum lucea in departare farul de pe Nautilus.
Movilele de pietre despre care am amintit erau asezate pe fundul oceanului cu o
anumita regularitate, si asta mi se paru de neinteles. Zaream brazde enorme pierzindu-se in intunericul unei departari nesfirsite. M-au uimit si alte lucruri, la fel de ciudate, pe care nu le puteam intelege. Mi se parea ca talpile mele greoaie, de plumb, strivesc un strat de oseminte care piriiau, sfarimindu-se. Ce era oare valea aceasta intinsa de-a lungul careia ne purtau pasii? As fi vrut sa-l intreb pe capitan, dar nu pricepeam inca vorbirea prin semne, folosita de el si de tovarasii sai atunci cind se gaseau pe fundul apelor. Intre timp, lumina rosiatica spre care ne indreptam crestea, inflacarind orizontul.
Vatra aceasta din mijlocul apelor imi stirnea grozav curiozitatea. Sa fi fost vreo
manifestare electrica? Aveam de-a face cu un fenomen natural, necunoscut inca de
savanti? Nu cumva - imi dadu deodata prin minte - era la mijloc tot mina omului? Ea atitase focul? Te pomenesti ca voi intilni in fundul apelor tovarasi sau prieteni de-ai capitanului Nemo, traind aceeasi viata ciudata ca si el. Poate ca Nemo se ducea sa-i vada. Poate ca acolo se afla o intreaga colonie de exilati, satui de ticalosiile de pe pamint, care cautasera si gasisera libertatea in adincurile oceanului. Tot felul de idei, una mai nastrusnica decit alta, imi treceau prin minte. Ma gaseam intr-o asemenea stare sufleteasca incit, fermecat de minunile ce mi se perindau mereu pe dinaintea ochilor, nu m-as. fi mirat deloc daca as. fi descoperit in fundul oceanului unul din orasele submarine visate de capitanul Nemo!

 

Drumul nostru se facea din ce in ce mai luminos. O lumina albicioasa isi imprastia
razele din virful unui munte inalt de vreo opt sute de picioare. Dar ceea ce zaream nu era decit rasfringerea luminii aceleia in cristalul straturilor de apa. Focarul luminos se afla de cealalta parte a muntelui..
Capitanul Nemo inainta fara sovaire prin labirintul pietros care brazda fundul
Atlanticului. El cunostea bine drumul acesta intunecat. Fara indoiala ca il strabatuse de multe ori si nu se putea rataci. II urmam cu o incredere oarba. Imi parea un geniu al marilor, si, cind mi-o lua inainte, ii admiram statura inalta profilindu-se pe fundul luminos al zarii.
Pe la unu noaptea ne apropiaram de primele povirnisuri ale muntelui. Dar, ca sa
ajungem la ele, mai aveam de strabatut potecile incilcite ale unui desis urias.
Da! Un desis de copaci morti, desfrunziti, fara seva, copaci mineralizati sub
actiunea apelor, strajuiti ici si colo de pini gigantici. Parea o mina de carbuni, inca in picioare, tinindu-se cu radacinile de pamintul prabusit, cu ramurile desenindu-se ca o dantela de hirtie neagra pe fundul apelor. Inchipuiti-va o padure din Hartz catarata pe coasta unui munte, dar o padure inecata. Printre potecile ei pline de alge si fucusi, misuna o intreaga lume de crustacei. Inaintam urcindu-ne pe stinci, sarind peste trunchiuri rasturnate, rupind lianele de mare ce se leganau de la un arbore la altul, inspaimintind pestii care zburau din creanga in creanga. Imi urmam neobosita calauza incintat, aproape fara sa mai simt oboseala.
Cum sa descriu o asemenea priveliste? Cum sa infatisez padurea si stincile inecate
in intunecimile salbatice din adincuri, deasupra carora pilpiiau lumini rosiatice,
crescind in oglindirea apelor! Urcam pe stinci care se pravaleau in urma noastra,
rostogol indu-se in mormane uriase, cu un zgomot de tunet. De o parte si de alta se adinceau luminisuri largi, parind a fi facute de mina omului, si uneori ma asteptam sa-mi iasa inainte, fara de veste, vreun locuitor al tinuturilor submarine.
Dar capitanul Nemo inainta mereu. Nevoind sa ramin in urma, ma sileam sa merg
aproape de el. Bastonul ma ajuta foarte mult. Un pas gresit ar fi fost primejdios pe potecile acelea marginite de prapastii; dar mergeam cu incredere si hotarire, fara sa simt ameteala. Uneori saream peste vreo spartura atit de adinca, incit, daca as fi intilnit-o pe uscat, in mijlocul gheturilor, n-as fi indraznit nici in ruptul capului sa o tree; alteori ma incumetam sa pasesc pe deasupra prapastiilor, peste trunchiuri de copaci prabusiti. Nu ma uitam pe unde calc, fiindca n-aveam ochi decit ca sa admir frumusetile salbatice ale locurilor prin care treceam. Colo, stinci marete, plecindu-se spre temeliile lor taiate neregulat, pareau ca sfideaza legile echilibrului. Dintre genunchii de piatra le tisneau, ca sub o presiune nemaipomenita, arborii care le sprijineau si care, la rindul lor, se sprijineau pe stinci. Dincolo, turnuri ridicate de natura, cu metereze in virfuri, se inclinau pina la un unghi pe care legile gravitatiei nu le-ar fi incuviintat pe uscat.
Simteam eu insumi diferenta pricinuita de densitatea puternica a apei, cind, cu toate hainele mele grele, casca de arama si talpile de metal, ma cataram pe povirnisuri neinchipuit de abrupte, trecindu-le, ca sa zic asa, cu usurinta unei capre negre! Imi dau bine seama ca ceea ce povestesc nu poate fi crezut. Dar intimplarile acestea au numai o aparenta de neadevar, ele sint de fapt reale, de necontestat. N-a fost un vis. Am simtit si am vazut totul cu propriii mei ochi.
Dupa doua ore de la plecarea de pe Nautilus, strabatusem zona impadurita si vedeam inaltindu-se la o suta de picioare deasupra capetelor noastre piscul intunecat al muntelui, profilindu-se in lumina stralucitoare a povirnisului din partea cealalta. Ici-colo se insirau citiva copacei impietriti, formind zig-zaguri amenintatoare. Pestii se inaltau in cirduri la trecerea noastra, ca niste pasari intilnite pe neasteptate in stuf. In coasta muntelui se deschideau scorburi de nepatruns, pesteri adinci, grote imunecoase in fundul carora auzeam cum se misca vietati infricosatoare. Imi ingheta singele in vine de cite ori zaream vreo antena uriasa barindu-mi drumul sau vreun cleste inspaimintator inchizindu-se cu zgomot in intunericul grotelor! In mijlocul intunericului straluceau mii de puncte luminoase: erau ochii crustaceilor gigantici, pititi in ascunzatorile lor, ai homarilor care se inaltau ca niste lancieri, miscindu-si clestii cu zgomot, ca si cum s-ar fi ciocnit doua sabii, erau ochii crabilor uriasi care stateau proptiti ca tunurile pe afeturi si ai caracatitelor groaznice care -si incolaceau tentaculele ca un maracinis de serpi vii. In ce lume nefireasca si necunoscuta ma aflam? Din ce ordin faceau parte articulatele acelea, care se serveau de stinci ca de o a doua carapace? Unde gasise natura taina vietii lor vegetative si de cite secole traiau ele astfel, in apele cele mai adinci ale oceanului?
Dar nu era timp de stat. Capitanul Nemo, obisnuit cu vietatile acelea fioroase, nici nu se mai uita la ele. Ajunsesem la primul podis, unde ma asteptau alte minunatii.
Acolo se zareau ruini pitoresti care tara indoiala ca fusesera facute, cindva, de mina omului. Printre mormanele de pietre se desluseau forme nelamurite de castele si de temple, invesmintate de zoofite inflorite, constructii pe care, in lipsa iederii, algele si fucusii le acopereau ca niste mantii vegetale.
Ce fusese oare partea aceasta a globului, prabusita de cataclisme? Cine asezase
stincile si pietrele ca pe niste temple din timpuri preistorice? Unde ma aflam si incotro ma tira voia capitanului Nemo?
As fi vrut sa-l intreb, dar fiindca nu puteam, l-am oprit, apucindu-l de brat. El
clatina capul si-mi arata ultimul pise al muntelui, ca si cum ar fi voit sa-mi spuna:
- Haide! Haide inainte!
L-am urmat cu o ultima sfortare si indata am ajuns pe piscul care se inalta cu vreo zece metri deasupra gramezilor de stinci.
Am privit povirnisul pe care-l urcasem. Muntele se ridica numai cu sapte-opt sute de picioare deasupra vaii, dar pe cealalta parte, unde fundul oceanului era mult mai adinc, povirnisul atingea de doua ori inaltimea aceasta. In fata ochilor mei se intindea, pina departe, un cimp larg, invaluit intr-o lumina orbitoare. Mi-am dat seama ca muntele pe care ne aflam era un vulcan.
Cu cincizeci de metri mai jos de pise, in mijlocul unei ploi de pietre si de zgura, un crater urias varsa puhoaie de lava, care se imprastiau in cascade de foe in sinul apelor. Astfel, vulcanul, ca o facia uriasa, lumina cimpul pina in strafundurile zarii.
Am spus despre craterul submarin ca zvirlea lava si nu flacari, pentru ca flacarile au nevoie de oxigenul din aer si nu se pot aprinde in apa; dar riurile de lava pot sa se infierbinte pina la rosu, sa invinga in lupta apa si s-o vaporizeze apoi la atingerea ei. Curenti repezi purtau gazele care se imprastiau, iar puhoaiele de lava alunecau pina la poalele muntelui, semanind cu revarsarile Vezuviului pe un alt Torre del Greco.

 

Acolo, sub ochii mei, se iveau ruinele unui oras - distrus, naruit, cu acoperisurile pravalite, cu templele prabusite, cu arcadele desfacute, cu coloanele darimate la pamint - ruine in care se mai simteau inca proportiile armonioase ale unui gen de arhitectura toscana. Mai departe se zareau ramasitele unui apeduct urias; apoi, inaltimile naclaite ale unei acropole ale carei forme aminteau de Parthenon; ici, urmele unui chei, ca si cum vreun port antic ar fi adapostit odinioara, la tarmurile unui ocean disparut, corabiile comerciale si triremele de razboi; dincolo, crestele prelungi ale unor ziduri naruite, strazi largi, pustii, un intreg Pompei ingropat sub apa, pe care capitanul Nemo il
reinvia in fata ochilor mei!
Unde ma aflam? Unde ma aflam? Voiam sa §tiu cu orice pret, voiam sa vorbesc,
voiam sa-mi smulg casca de arama care imi acoperea capul.
Dar capitanul Nemo, venind spre mine, ma opri cu un semn. Apoi ridica de jos o
piatra cretoasa, si, apropiindu-se de o stinca de bazalt negru, scrise un singur cuvint:
M-am luminat dintr-o data! Atlantida, vechea Meropida despre care vorbeste
Teopomp, Atlantida lui Platon, continentul acesta in a carui existenta Origen, Porphir, Jamblique, d'Anville, Malte-Brun si Humboldt nu credeau, socotindu-i disparitia drept o legenda, continentul acesta in a carui existenta au crezut Possidonius, Pliniu, Amian-Marcellinus, Tertulian, Engel, Sherer, Tournefort, Buffon si dAvezac se afla inaintea ochilor mei cu marturia de nezdruncinat a catastrofei sale! Acesta era deci tinutul inghitit de ocean, care existase in afara Europei, Asiei si Libiei, dincolo de Coloanele lui Hercule, unde traia puternica semintie a atlantilor, impotriva carora au purtat grecii vechi cele dintii razboaie!
Platon insusi este istoricul care, in scrierile sale, a depus drept marturii unele fapte din timpurile acelea eroice. Iar dialogul dintre Timeu si Critias, in care Platon aminteste de Atlantida, i-a fost inspirat, ca sa zic asa, de poetul si legiuitorul Solon. Intr-o zi, Solon statea la sfat cu citiva batrini intelepti din Sais, oras care inca de pe atunci avea o vechime de opt sure de ani, dupa cum aratau analele sapate pe peretii sacri ai templelor.
Unul dintre batrinii aceia povesti istoria unui alt oras, cu o mie de ani mai vechi decit Sais. Aceasta prima cetate ateniana, veche de cind lumea, fusese cucerita si distrusa in buna parte de catre atlanti. Atlantii, povestea batrinul din Sais, traisera pe un continent urias, mai mare decit Africa si Asia luate laolalta si care se intindea pe un pamint cuprins intre 12° si 14° latitudine nordica! Ei stapineau pina si Egiptul si voiau sa cucereasca cetatile grecesti, dar au fost siliti sa dea inapoi in fata impotrivirii inversunate a elinilor. Se scursera veacuri. Veni apoi un cataclism cu potop si cutremure de pamint. O zi si o noapte au fost de ajuns ca sa dispara de pe fata pamintului intreaga Atlantida, ale carei piscuri inalte, Madera, Azorele, Canarele si insulele Capului Verde,
mai rasar inca deasupra apelor.
Inscriptia capitanului Nemo imi adusese in minte toate amintirile acestea istorice.
Asadar, minat de cea mai ciudata intimplare, paseam pe unul din muntii continentului scufundat, pipaiam cu miinilc ruinele acelea vechi de mii de veacuri, din vremea erelor geologice! Calcam chiar pe locuri prin care trecusera contemporanii primului om!Striveam sub talpile mele grele scheletele animalelor preistorice pe care arborii, acum pietrificati, le adapostisera odinioara la umbra frunzisului lor!
Ah! De ce n-aveam vreme de ajuns! As fi voit sa cobor povirnisurile repezi ale muntelui, sa cutreier tot continentul acela urias, care fara indoiala lega Africa de America, si sa cercetez marile orase cladite inaintea potopului. Poate ca acolo, sub ochii mei, se inaltase de mult cetatea Makhimos cea razboinica, sau cucernica Eusebes, ai caror locuitori uriasi traiau secole intregi si aveau destula putere ca sa ridice lespezile enorme care si acum mai rezistau apelor. Poate ca, intr-o zi, vreo noua eruptie va aduce iar la suprafata valurilor ruinele scufun- date, in regiunea aceasta oceanica au fost semnalati numerosi vulcani submarini, si multe corabii, navigind deasupra apelor zbuciumate, au simtit zguduituri infricosatoare. Unii au auzit zgomote inabusite ce vesteau lupta elementelor din adincuri, altii au cules din valuri cenusa vulcanica. Tot solul, pina la Ecuator, e inca framintat de fortele plutonice. §i cine stie daca intr-o epoca indepartata nu vor aparea, deasupra Atlanticului, munti din care vor tisni flacari, nascuti din revarsarile vulcanice si din paturile de lava care se depun necontenit!In timp ce ma gindeam la toate acestea. Incercind sa nu scap nici unul din amanuntele acelei privelisti marete, capitanul Nemo, sprijinit de o coloana sfarimata si napadita de plante, ramasese ca impietrit, pierdut intr-o visare adinca. Se gindea oare la generatiile disparute, cerindu-le sa-i dezvaluie taina destinului omenesc? Aici era locul unde venea sa-si reimprospateze fortele, retraind stravechi amintiri istorice, omul acesta ciudat care fugise de viata moderna? Ce n-as fi dat sa-i cunosc gindurile, sa i le impartasesc, sa i le inteleg!
Am stat astfel o ora intreaga, contemplind nesfirsita cimpie luminata de stralucirea lavei, care capata uneori o intensitate uimitoare. Fierberea launtrica zguduia scoarta muntelui. Apele faceau sa se auda si mai limpede zgomotele adinci insotite de ecouri puternice, in acelasi timp, se ivise prin pinza apelor luna, aruncind citeva raze palide deasupra continentului scufundat. N-a fost decit o licarire, de o frumusete cu neputinta de zugravit. Capitanul se ridica, mai privi pentru ultima oara intinderea, apoi imi facu semn sa-l urmez.
Am coborit repede muntele. Dupa ce am trecut de padurea impietrita, am zarit farul
de pe Nautilus stralucind ca o stea. Capitanul porni drept spre el si am ajuns impreuna pe bord in clipa in care primele licariri ale zorilor albeau valurile oceanului.

 



20.000 de leghe sub mari - Capitolul 1
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 2
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 3
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 4
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 5
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 6
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 7
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 8
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 9
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 10
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 11
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 12
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 13
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 14
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 15
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 16
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 17
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 18
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 19
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 20
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 21
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 22
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 23
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 24
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 25
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 26
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 27
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 28
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 29
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 30
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 31
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 32
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 33
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 34
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 35
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 36
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 37
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 38
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 39
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 40
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 41
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 42
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 43
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 44
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 45
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 46
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 47


Aceasta pagina a fost accesata de 2498 ori.