20.000 de leghe sub mari - Capitolul 27

20.000 de leghe sub mari - Capitolul 27

de Jules Verne




Capitolul 27

O PERLA DE ZECE MILIOANE


 

 

Veni si noaptea. M-am culcat. Am dormit destul de prost. Rechinii jucara un rol
insemnat in visele mele si am gasit ca-i foarte dreapta si foarte nedreapta totodata etimologia dupa care cuvintul rechin vine de la "requiem".
A doua zi, pe la patru dimineata, m-a trezit stewardul pe care capitanul Nemo mi-l
pusese la dispozitie. Ma sculai in graba, ma imbracai si intrai in salon.
Capitanul Nemo ma astepta.
- Sinteti gata de plecare, domnule Aronnax? ma intreba el.
- Sint gata.
- Va rog sa ma urmati.
- Dar tovarasii mei, capitane?
- Au fost instiintati si ne asteapta.
- Imbracam acum costumele de scafandri ? am intrebat.
- Nu inca. Nu l-am adus pe Nautilus prea aproape de coasta, asa ca sintem destul
de departe de bancul Manaar; dar am pregatit luntrea care ne va duce exact la locul de debarcare, scutindu-ne o bucata buna de mers prin apa. In ea sint si aparatele de scufundare, pe care le vom pune cind va incepe explorarea submarina.
Capitanul Nemo ma conduse spre scara centrala care raspundea pe punte. Ned
Land si Conseil erau acolo, incintati de "petrecerea" care se pregatea. Cinci marinari de pe Nautilus ne asteptau gata de vislit, in luntrea ce fusese trasa linga bord. Era inca intuneric. Ici-colo printre norii care acopereau cerul, se zarea cite o stea.
Uitindu-ma spre tarm, vazui doar o linie nedeslusita cuprinzind trei sferturi din orizont, de la sud-vest la nord-est. Nautilus, care in timpul noptii inaintase de-a lungul coastei de apus a Ceylonului se gasea la vest de golful format de coasta si de insula Manaar.
Aici, sub apele intunecate, se intindea bancul de pintadine, nesecat izvor de perle, a carui lungime trecea de douazeci de mile.
Capitanul Nemo, Conseil, Ned Land si cu mine ne asezaram in partea de dinapoi a
barcii. Cirmaciul isi lua locul, ceilalti patru tovarasi ai lui prinsera vislele si porniram in larg.

 

Luntrea se indrepta spre sud. Vislasii nu se grabeau. Am observat ca ei cufundau bine vislele in apa, dar le trageau numai din zece in zece secunde, dupa metoda
folosita de marina de razboi. In timp ce luntrea luneca usor, picaturile dc apa loveau fundul negru al valurilor, sfiriind ca niste stropi de plumb topit; luntrea salta usor pe valurile venite din larg, ale caror creste plescaiau lovindu-i prova ascutita.
Taceam cu totii. La ce s-o fi gindind capitanul Nemo? Poate la pamintul spre care ne indreptam si care i se parea prea aproape, spre deosebire de Canadian, caruia tarmul i se parea inca prea departe. Cit despre Conseil, el se bucura de plimbare si atita tot.
Pe la cinci si jumatate, in cele dintii lumini ale diminetii se deslusira mai bine inaltimile coastei, care se arata a fi mai turtita spre est si mai ridicata spre sud. Aveam inca cinci mile de strabatut pina la malul ei pierdut in apele acoperite de picla. Intre noi si tarm se intindea marea pustie. Nici o barca, nici un pescar. Singuratatea adinca stapinea peste locul de intilnire al pescuitorilor de perle. Dupa cum spusese capitanul Nemo, ar fi trebuit sa venim abia peste o luna pe meleagurile acestea.
Pe la ora sase se lumina dintr-o data, asa cum se lumineaza in regiunile tropicale, unde nu sint nici zori, nici amurguri. Razele soarelui strapunsera perdeaua norilor ingramaditi pe orizontul rasaritean si astrul lucitor se inalta cu repeziciune.
Se vedea deslusit pamintul, cu citiva copaci imprastiati ici, colo. Luntrea inainta spre insula Manaar, care se rotunjea spre sud. Capitanul Nemo se ridicase in picioare, cercetind marea.
La un semn al lui fu coborita ancora, care abia de-si tiri putin lantul, pentru ca
fundul apei era doar la un metru adincime, formind in locul acela unul din punctele cele mai ridicate ale bancului de scoici. Luntrea se rasuci in jurul ancorei, impinsa de curentul ce o mina spre larg.
- Iata-ne ajunsi, domnule Aronnax, spuse capitanul Nemo. Vedeti golfuletul acesta? Aici, peste o luna, se vor aduna numeroasele corabii ale exploratorilor si scufundatorilor, care vor scotoci cu indrazneala apele. Golful este cit se poate de bine asezat pentru un asemenea pescuit. E la adapost de vinturile cele mai puternice si marea aici nu-i niciodata prea agitata, fapt care inlesneste munca scufundatorilor. Acum sa imbracam costumele
de scafandri si sa incepem plimbarea.
N-am raspuns nimic si, privind banuitor valurile, am inceput sa imbrac hainele grele, ajutat de marinarii din luntre. Capitanul Nemo si cei doi tovarasi ai mei se imbracara si ei. Nici unul dintre oamenii de pe Nautilus nu avea sa ne intovaraseasca in calatoria noastra.
Peste citeva clipe eram inchisi in imbracamintea de cauciuc, purtind pe spate, prinse de bretele, aparatele cu aer. Cit despre aparatele Ruhmkorff, nici urma. Inainte de a-mi viri capul in casca de arama, ii amintii capitanului Nemo de ele.
- Aparatele Ruhmkorff ne-ar fi de prisos, imi raspunse el. Nu mergem la mari
adincimi si ca sa avem calea luminata ne sint de ajuns razele soarelui. Dealtfel, nici n-ar fi prudent sa luam cu noi acum lanterne electrice. Lumina lor ar putea atrage pe neasteptate vreun locuitor primejdios de prin partea locului.
Pe cind capitanul Nemo imi vorbea, m-am intors spre locul unde se gaseau Conseil
si Ned Land; dar cei doi prieteni isi si virisera capetele in castile de metal si nu mai puteau nici auzi, nici raspunde. Mai voiam sa-i pun doar o intrebare capitanului Nemo.
- Si armele noastre, pustile?
- Pustile? La ce bun? Muntenii din tara dumneavoastra nu ataca ursul doar cu un
pumnal in mina, si otelul nu e mai sigur decit plumbul? lata un pumnal zdravan.
Prindeti-l la cingatoare si sa plecam.
Ma uitai la tovarasii mei. Erau inarmati ca si noi; Ned Land insa isi mai luase cu el o cange uriasa, pe care o pusese in luntre inainte de a pleca de pe Nautilus.
Apoi, urmind pilda capitanului, lasai sa mi se puna pe cap casca grea de arama si
indata rezervoarele de aer intrara in functiune.
Dupa aceea marinarii ne debarcara unul cite unul pe nisipul neted, la un metru si
jumatate sub apa. Capitanul Nemo ne facu un semn cu mina si noi il urmaram
disparind sub valuri pe o panta usoara.

 

Ajunsi in apa, am uitat toate gindurile care ma framintasera pina atunci. Ma
simteam nespus de linistit. Usurinta cu care ma miscam imi intari curajul, iar
ciudatenia privelistii ma fermeca.
Soarele trimitea destula lumina sub apa ca sa putem deslusi si cele mai mici
obiecte. Dupa zece minute de mers, ne aflam la cinci metri sub apa si terenul devenise aproape neted. In mersul nostru stirneam, asa cum stirnesc becatinele in balta, roiuri de pesti ciudati din genul monopterelor, care in afara de coada n-au alte inotatoare. In timpul acesta, lumina soarelui care se inalta strabatea tot mai mult adincimea apei.
Fundul se schimba incetul cu incetul; dupa nisipul marunt urma o adevarata sosea de pietre rotunjite, acoperite cu un covor de moluste si zoofite. De mai multe ori am intilnit crabul urias, observat de Darwin, un animal hidos, inzestrat de natura cu instinctul si puterea de a se hrani cu nuci de cocos; el se catara pe arborii de pe tarm, da jos nucile care se sparg cazind si le sfarma cu clestii lui puternici. Crabul acesta fugea cu o vioiciune neintrecuta prin apa limpede, in timp ce broastele testoase, din specia care traieste pe coastele Malabarului se miscau incet printre stincile prabusite.
Pe la orele sapte, am ajuns in sfirsit la bancul unde pintadinele se inmultesc cu
milioanele.
Molustele acestea pretioase sint strins lipite de pietre printr-un byssus de culoare
castanie, care nu le ingaduie sa se miste. In privinta aceasta ele sint inferioare altor
moluste, carora natura le-a lasat putinta de-a se misca.
Scoicile acestea, numite si "meleagrine", adevarate mame ale perlelor, au valvele
aproape egale si rotunjite, cu peretii grosi si foarte aspri pe dinafara. Am vazut printre ele unele brazdate de fisii verzi, pornind dinspre virf. Acestea erau scoici tinere.
Altele, aspre si negre pe deasupra si care aveau zece ani sau chiar mai multi,
ajungeau pina la o latime de cincisprezece centimetri.
Capitanul Nemo imi arata ingramadirea uimitoare de pintadine; mi-am dat seama
ca am in fata o mina nesecata, pe care puterea creatoare a naturii o tacea sa intreaca instinctul de distrugere al omului. Ned Land, impins de acest instinct de distrugere, se grabea sa umple cu cele mai frumoase moluste plasa pe care o purta la briu.
Dar nu ne puteam opri. Trebuia sa-l urmam pe capitan, care parea ca se indreapta
spre poteci cunoscute numai de el. Fundul oceanului urea usor si uneori bratul pe care-l ridicam iesea deasupra apei. Apoi nivelul bancului cobora din nou. Treceam pe linga stinci asemanatoare unor piramide ascutite. Din cotloanele lor intunecoase, crustacei mari, inaltati pe picioare lungi, ca niste masini de razboi, ne tinteau cu privirea, in timp ce pe sub picioare ni se tirau miriane, gliceride, viermi din genul aricia si alte anelide, lungindu-si peste masura antenele si tentaculele. In fata noastra se deschise dintr-o data o grota uriasa, scobita intr-o ingramadire pitoreasca de stinci acoperite cu plante submarine. La inceput, grota mi s-a parut intunecoasa. Inauntrul ei razele soarelui pareau ca se sting treptat. Abia mai puteam zari prin lumina aceea inecata.
Capitanul Nemo intra, iar noi il urmaram. Ochii mi se obisnuira repede cu
intunericul. Am inceput sa deslusesc arcadele intortocheate ale boltii care se sprijinea pe coloane naturale, intepenite solid pe temelia de granit si semanind cu greoaiele coloane ale arhitecturii toscane. Pentru ce ne conducea tainicul nostru ghid spre fundul criptei aceleia submarine? Peste putina vreme aveam sa aflu.
Dupa ce am coborit o panta destul de abrupta, pasiram pe fundul unui fel de fintini rotunde. Acolo, capitanul Nemo se opri si ne arata un obiect pe care inca nu-l zarisem.
Era o scoica de o marime extraordinara, o tridacna uriasa, ca un aghiazmatar care
ar fi putut cuprinde un lac de apa sfintita sau un bazin larg de peste doi metri. Tridacna aceasta o intrecea deci in marime pe aceea care impodobea salonul lui Nautilus.
M-am apropiat de molusca gigantica. Byssusul ei o lipea de o lespede de granit si ea crestea acolo singura in apele linistite ale grotei. Parea sa aiba o greutate de vreo trei sute de kilograme. Astfel de scoici au cite cincisprezece kilograme de carne si numai stomacul unui Gargantua ar fi in stare sa inghita citeva duzini din ele.
Capitanul Nemo cunostea existenta acestui bivalv. Fara indoiala ca nu-l vizita acum pentru prima oara si mi-am inchipuit ca ne adusese aici numai ca sa ne arate o ciudatenie a naturii. Ma inselam insa. Capitanul Nemo avea un interes anumit: sa vada cum ii merge tridacnei.
Cele doua valve ale scoicii erau intredeschise. Capitanul se apropie si, punindu-si pumnalul intre ele pentru a le impiedica sa se inchida, ridica cu mina invelisul membranos si dantelat pe margini care forma mantaua animalului.
Acolo, intre cutele ca niste foi, am vazut o perla de marimea unei nuci de cocos.
Rotunjimea, limpezimea desavirsita si luciul ei minunat ii dadeau o valoare de nepretuit. Impins de curiozitate, am intins mina ca s-o apuc, sa o cintaresc, sa o pipai! Capitanul insa ma opri cu un semn si, retragindu-si repede pumnalul, cele doua valve se inchisera deodata.
Am inteles atunci planul capitanului Nemo. Lasind perla in mantaua tridacnei, ii dadea putinta sa creasca incetul cu incetul. An de an secretiunile molustei ii adaugau straturi concentrice. Numai capitanul cunostea grota in care "se cocea" acest minunat fruct al naturii; el singur il crestea, ca sa zic asa, pentru ca sa-l aduca intr-o buna zi in muzeul sau. si cine stie daca nu cumva, dupa pilda chinezilor si indienilor, nu facuse el insusi sa se nasca perla punind intre cutele molustei vreo bucatica de sticla sau de metal, care se acoperea incetul cu incetul in materia sidefie. Oricum, asemuind perla aceasta cu celelalte din colectia capitanului, am pretuit-o la eel putin zece milioane de franci. Era o ciudatenie a naturii, nespus de frumoasa, dar care nu putea fi socotita drept juvaer de purtat, pentru ca nu stiu care ureche de femeie ar fi putut-o tine!
Vizita la tridacna purtatoare de bogatii luase sfirsit. Capitanul Nemo parasi grota si ne urcaram din nou pe bancul de scoici in apa limpede, netulburata inca de munca scufundatorilor.
Mergeam despartiti unul de altul, hoinarind, oprindu-ne ici, colo, fiecare dupa
cheful lui. Uitasem de primejdiile pe care inchipuirea mea le exagerase cu atita usurinta.
Fundul apei urea simtitor si curind, adincimea ajungind numai de un metru, am iesit cu capul deasupra nivelului oceanului. Conseil ma ajunse si, apropiindu-si casca metalica de a mea, ma saluta prieteneste, clipind din ochi. Podisul de pe fundul apei n-avea insa decit vreo citiva stinjeni, de aceea am reintrat curind in "elementul nostru". (Cred ca acum am dreptul sa-l numesc astfel.)
Dupa vreo zece minute, capitanul Nemo se opri deodata. Credeam ca se oprise
pentru ca voia sa ne intoarcem. Dar nu era asa. Printr-un semn, el ne porunci sa ne ghemuim alaturi, in fundul unei adincituri mari. Mina sa intinsa arata spre un punct al apei; am privit cu atentie.
La cinci metri de mine o umbra se ivi si se apleca spre fund. Teama de rechini ma
cuprinse din nou; dar ma inselam, pentru ca nici de data asta n-aveam de-a face cu
monstrii oceanului.
Era un om, un om in carne si oase, un indian, un negru, un pescuitor, un om
sarman, desigur, care venise sa culeaga scoici inainte de recolta. Ii zaream fundul luntrei la citeva picioare deasupra capului sau. Omul se scufunda si se urea intruna. Ca sa poata cobori mai repede la fund, se tinea cu picioarele de o piatra in forma de capatina de zahar, legata cu o funie de luntre. Asta era singura lui unealta. Odata ajuns pe fund, la vreo cinci metri adincime, se arunca in genunchi si-si umplea sacul cu scoici culese la intimplare. Apoi urea, isi golea sacul, - tragea sus piatra si reincepea operatia, care tinea numai treizeci de secunde.
Scufundatorul nu ne vedea, fiindca eram ascunsi in umbra stincii. Dealtfel, cum i-
ar fi putut da prin minte bietului indian ca niste oameni, semeni de-ai lui, sint acolo, sub apa, pindindu-i miscarile, nepierzind nici un amanunt din pescuitul sau. El se urca si cobori astfel de mai multe ori. La fiecare scufundare nu putea lua mai mult de zece pintadine; era nevoit sa le smulga de pe bancul unde se aflau intepenite prin byssusul lor rezistent. si cite din scoicile acestea nu erau cu totul lipsite de perlele pentru care isi punea el viata in primejdie!
Il observam cu mare bagare de seama. Isi facea manevra cu regularitate si timp de o jumatate de ora nici o primejdie nu paru sa-l ameninte. Ma obisnuisem cu privelistea acestui pescuit interesant, cind deodata, in clipa in care indianul era ingenuncheat pe fund, il vazui facind o miscare de spaima, ridicindu-se si luindu-si avint ca sa iasa la suprafata apei.

 

I-am inteles spaima. O umbra uriasa se ivise deasupra nenorocitului scufundator.
Era un rechin, care venea piezis, cu ochii stralucitori, cu falcile cascate. Eram impietrit de groaza, fara sa mai pot face vreo miscare.
Cu o puternica bataie a inotatoarelor, fiara se arunca lacoma asupra indianului.
Acesta se feri in laturi, scapind de muscatura, dar nu si de izbitura cozii care-l lovi in piept trintindu-l la pamint.
Totul durase doar citeva secunde. Rechinul se intoarse si, rasturnindu-se pe spate, se pregatea sa-l taie in doua pe indian, cind simtii cum capitanul Nemo, care era linga mine, se ridica dintr-o data. Cu pumnalul in mina, el merse de-a dreptul spre fiara, gata sa se lupte corp la corp cu ea. In clipa in care era gata sa-l insface pe nenorocitul pescar, rechinul isi zari noul adversar si, intorcindu-se pe spate, se indrepta cu repeziciune spre el. Vad parca si acum infatisarea capitanului Nemo. Se aplecase gata sa sara, asteptind, cu un neintrecut singe rece, fiara; iar cind aceasta se napusti asupra lui, capitanul Nemo, sarind in laturi cu o iuteala ului- toare, se feri de lovitura monstrului si-i implinta pumnalul in pintece. Dar cu asta lupta nu se sfirsi. Ea abia incepea, pe viata si pe moarte.
Rechinul mugi, ca sa zic asa. Singele ii curgea siroaie din rana. Marea se inrosise si prin lichidul opac n-am mai putut vedea nimic, pina cind intr-un luminis il zarii pe neinfricatul capitan agatat de una din inotatoarele animalului, luptind corp la corp cu monstrul, spintecindu-i burta cu lovituri de pumnal, fara a putea totusi sa-i dea lovitura de moarte, adica sa-i atinga inima. Zbatindu-se, rechinul framinta apa cu furie si virtejurile amenintau sa ma rastoarne.
As fi vrut sa alerg in ajutorul capitanului, dar, tintuit de groaza, nu ma mai puteam misca.
Priveam cu ochii rataciti, vedeam cum se schimba fazele luptei. Capitanul cazu la
pamint, rasturnat de greutatea enorma care-l apasa. Apoi rechinul deschise niste falci uriase, ca niste foarfeci de uzina, si capitanul ar fi fost fara indoiala doborit daca Ned Land, iute ca gindul, nu s-ar fi repezit spre rechin, izbindu-l cu temuta lui cange.
Un puhoi de singe umplu valurile agitate de miscarile monstrului, care se zvircolea cu o furie de nedescris. Ned Land nu-si gresise tinta. Fiara horcaia, lovita in inima. Ea se zbatu in spasme atit de inspaimintatoare, incit miscarea apei il trinti jos pe Conseil.
In timpul acesta, Ned Land il liberase pe capitan. Nemo se ridica teafar si, mergind drept spre indian, taie repede fringhia care-l lega de piatra, il lua in brate si-si facu vint cu putere, urcind la suprafata apei.
L-am urmat toti trei si in citeva clipe, salvati ca prin minune, ne-am urcat in
luntrea pescuitorului.
Prima grija a capitanului Nemo a fost sa-l readuca la viata pe sarmanul om. Nu
stiam daca va izbuti, dar puteam spera, pentru ca acesta nu ramasese prea mult timp sub apa. Ma temeam insa ca izbitura cozii rechinului sa nu fi fost mortala.
Din fericire, dupa frictiunile zdravene facute de Conseil si de capitan, pescuitorul isi reveni incetul cu incetul in simtiri si deschise ochii. Cit de uimit si chiar inspaimintat trebuie sa fi fost, vazind aplecate deasupra lui patru mari capete de arama.
Si mai cu seama ce-o fi gindit cind capitanul Nemo, scotind dintr-un buzunar al
hainei un saculet cu perle, i-l puse in mina ?
Darul maret al omului apelor fu primit cu miini tremurinde de bietul indian din
Ceylon. Ochii lui inspaimintati aratau, dealtfel, ca nu stia carui fel de fiinte
supraomenesti le datora in acelasi timp si viata, si bogatia.
La un semn al capitanului, ne-am intors pe bancul de pintadine si, urmind drumul
pe care venisem, am dat, dupa vreo jumatate de ora de mers, peste ancora ce tinea in loc luntrea lui Nautilus. Dupa ce ne-am imbarcat, fiecare dintre noi si-a scos cu ajutorul marinarilor casca grea de arama.
Cel dintii cuvint, capitanul Nemo il adresa canadianului:
- Multumesc, mestere Land! spuse el.
- E o revansa, domnule capitan, raspunse Ned Land. Va eram dator...
Un zimbet usor aparu pe chipul capitanului si nimic altceva.
- Spre Nautilus, spuse el.
Luntrea parca zbura pe valuri. Dupa citeva minute am intilnit cadavrul rechinului
plutind pe apa. Dupa culoarea neagra a capetelor inotatoarelor am recunoscut
melanopterul fioros al Marii Indiilor. Avea o lungime de mai bine de douazeci si cinci de picioare; botul lui urias. se intindea pe o treime din corp. Era un adult - asta se vedea dupa cele sase rinduri de dinti asezati ca niste triunghiuri isoscele pe maxilarul superior. In timp ce priveam gramada de carne neinsufletita, se mai ivira deodata in jurul luntrii noastre inca vreo doisprezece rechini hulpavi. Fara sa ne ia macar in seama, ei se aruncara asupra cadavrului, sfisiindu-l in bucati.
La ora opt si jumatate am ajuns pe bordul lui Nautilus. Acolo, gindindu-ma la
intimplarile din timpul calatoriei noastre pe bancul Manaar, doua lucruri imi venira mai intii in minte: pe de o parte curajul nemaipomenit al capitanului Nemo, si pe de alta parte faptul ca el nu sovaise sa se jertfeasca pentru un om, pentru unul dintre reprezentantii speciei din pricina careia se refugiase sub mari. Orice s-ar fi spus, fiinta aceasta ciudata nu ajunsese inca sa-si inabuse cu totul simtamintele omenesti.
Cind ii spusei lucrul acesta, el imi raspunse cu o usoara tulburare in glas:
- Indianul, domnule profesor, era un locuitor din tara asupritilor, si pina la ultima mea suflare am sa fiu de partea celor asupriti.



20.000 de leghe sub mari - Capitolul 1
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 2
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 3
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 4
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 5
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 6
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 7
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 8
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 9
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 10
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 11
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 12
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 13
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 14
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 15
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 16
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 17
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 18
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 19
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 20
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 21
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 22
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 23
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 24
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 25
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 26
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 27
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 28
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 29
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 30
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 31
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 32
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 33
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 34
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 35
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 36
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 37
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 38
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 39
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 40
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 41
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 42
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 43
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 44
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 45
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 46
20.000 de leghe sub mari - Capitolul 47


Aceasta pagina a fost accesata de 1148 ori.
{literal} {/literal}