Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 4

Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 4

de Jules Verne



PARTEA A DOUA



CAPITOLUL 4

DE LA 16 NOIEMBRIE PANA IN 2 DECEMBRIE





Domnul Serghei credea ca se aflau in dreptul acelui grup de insule, bazandu-se pe niste simple aproximari. Pe cat era posibil, in fiecare dintre observatiile sale zilnice tinuse cont de deriva, calculata in medie la cincisprezece leghe in douazeci si patru de ore. Arhipelagul, pe care nu-l putea vedea, este situat "dupa indicatiile hartilor" la 150° longitudine si 75° latitudine, adica la circa o suta de leghe de continent.
Iar domnul Serghei nu se insela, in data de 16 noiembrie, ghetarul era la sud de insulele Anjou. insa la ce distanta? Asta se putea stabili doar cu aproximatie pana si cu instrumentele folosite de obicei de navigatori. Cu un soare care se arata timp de cateva minute prin ceata, calculele n-ar fi dat nici un rezultat. Intrasera de-acum in lunga noapte a regiunilor polare. Vremea era mizerabila, cu toate ca frigul avea tendinta sa se intareasca. Mercurul termometrului oscila putin sub zero grade. Temperatura nu era inca destul de scazuta ca sa sudeze aisbergurile risipite pe suprafata bazinului arctic, in consecinta, nici un obstacol nu putea opri deriva blocului de gheata. Totusi, intre scobiturile de pe margini se produceau acele ingheturi partiale cunoscute sub numele de bay ices, cand iau nastere in golfuletele inguste ale unei coaste. Ajutat de Jean, domnul Serghei urmarea necontenit aceste formatiunii care in scurt timp urmau sa se intinda pe toata suprafata marii. Perioada, glaciala avea sa fie atunci in toata plenitudinea sa, iar situatia naufragiatilor trebuia sa se schimbe in bine cel putin asa sperau. in ultima jumatate a lunii noiembrie zapada cazu necontenit, in cantitati considerabile. Purtata de vant, ea se aduna in straturi groase peste meterezele facute in jurul vehiculului, inaltandu-le in scurt timp apreciabil. De fapt, aceasta zapada nu prezenta nici un pericol, ba dimpotriva, aparandu-i mai bine de frig, familia Cascabel o socotea avantajoasa. Cornelia putea economisi petrolul, folosindu-l numai pentru nevoile bucatariei. Era un lucru ce pretindea sa fie tratat cu toata seriozitatea: cand s-ar fi terminat lichidul acela mineral, cu ce l-ar mai fi inlocuit? Temperatura din interiorul compartimentelor ramanea, din fericire, suportabila – trei sau patru grade peste zero. Ea crescu indata ce Belle-Roulotte fu ingropata sub zapada, in asemenea conditii riscau sa le lipseasca nu caldura, ci aerul, care nu mai avea pe unde sa intre inauntru. Asa ca se apucara sa curete zapada si fiecare isi aduse contributia la munca aceea istovitoare. Domnul Serghei fu de parere ca trebuia mai intai degajat culoarul dintre vehicul si metereze. Apoi deschisera o trecere menita sa le permita iesirea libera in exterior. Trecerea aceasta fu orientata spre vest. in caz contrar, putea fi astupata de vartejurile de zapada venite dinspre rasarit. Pericolul nu putu fi, insa, indepartat cu totul, asa cum se va vedea indata. Se intelege ca naufragiatii nu ieseau din Belle-Roulotte nici ziua, nici noaptea. Era un adapost sigur contra viscolului si frigului in crestere, dupa cum arata termometrul, coborand incet, dar continuu. Totusi, domnul Serghei si Jean nu uitau sa-si faca zilnic observatiile, in momentul cand niste vagi lumini colorau orizontul, de sub care soarele nu mai iesea pana la solstitiul din 21 decembrie.
si mereu aceeasi speranta desarta ca ar putea zari vreo baleniera ramasa sa-si petreaca iarna pe acolo, ori incercand sa-si croiasca drum spre vreun port din
stramtoarea Bering.
Mereu aceeasi speranta inselata de a vedea ghetarul definitiv intepenit in vreo banchiza care i-ar fi legat de tarmul Siberiei. Apoi, intorsi la campament, incercau sa repereze pe harta presupusa directie a derivei. S-a mai amintit aici ca de la plecarea din Port Clarence nu mai aveau vanat proaspat pentru bucatarie. Ce putea face Cornelia cu pasarile de mare, al caror gust uleios era greu de indepartat? in ciuda talentelor sale culinare, potarnichile de tundra si petrelii n-ar fi fost primiti prea bine de comeseni, in consecinta, Jean hotari sa nu-si iroseasca plumbul si praful de pusca pe zburatoarele de origine mult prea arctica. Cand trebuia sa iasa insa afara, isi lua intotdeauna pusca, iar intr-o zi, in dupa-amiaza de 26 noiembrie, avu ocazia sa se foloseasca de ea. intr-adevar, la vehicul ajunse zgomotul unei impuscaturi si, imediat dupa aceea, se auzi vocea lui Jean, strigand dupa ajutor. intamplarea pricinui o oarecare surpriza amestecata cu ingrijorare.



Domnul Serghei si domnul Cascabel, Sandre si Cuispara, urmati de cei doi cani, iesira repede afara. "Veniti! Veniti," striga Jean. Iar in timpul acesta alerga incolo si incoace, incercand sa taie retragerea unui animal. "Ce se intampla?" intreba domnul Cascabel. "Am ranit o foca si-o sa ne scape daca o lasam sa ajunga la apa. Era o amfibie uriasa, ranita in piept, si care lasa pete rosii, de sange, pe zapada. si ar fi izbutit, cu siguranta, sa fuga, daca n-ar fi sosit la vreme domnul Serghei si camarazii lui. Cuisoara se azvarli cu curaj peste animalul care il rasturnase pe Sandre cu o singura lovitura de coada. Foca fu potolita, cu chiu, cu vai, iar Jean; aplicandu-i teava pustii pe cap, ii zbura creierii. Nu era un vanat prea grozav pentru obisnuitii clienti ai Corneliei, dar cel putin aveau o importanta rezerva de carne pentru Wagram si Marengo. Daca ar fi putut vorbi, cei doi cani i-ar fi multumit lui Jean pentru un asemenea chilipir. "La urma urmei, de ce nu vorbesc animalele? intreba domnul Cascabel, cand se asezara cu totii la masa. "Pentru simplul motiv ca nu sunt destul de inteligente ca sa vorbeasca, raspunse domnul Serghei. "Credeti, asadar, ca vorbirea are legatura cu inteligenta?" intreba Jean. "Desigur, draga Jean. Cel putin la animalele superioare. Canele are un laringe identic cu al omului. Asa ca ar putea vorbi, insa nu vorbeste, fiindca nu-i destul de inteligent ca sa-si poata exprima impresiile prin cuvinte. Ipoteza sustinuta de domnul Serghei era cel putin discutabila, insa unii fiziologi moderni o admit. Trebuie sa notam faptul ca in mintea domnului Cascabel se producea, incetul cu incetul, o schimbare. Cu toate ca isi reprosa mereu raspunderea pentru situatie, filozofia sa iesea din nou deasupra. Obisnuit sa se descurce din cele mai grele incercari, nu putea crede ca steaua lui cea buna se stinsese. Nu, cel mult se intunecase un pic. Pana atunci, de altfel, familia Cascabel nu fusese prea mult expusa unor suferinte fizice. E adevarat ca, daca primejdiile se agravau – si se poteau astepta la asa ceva – moralul sau risca si el sa fie afectat. Gandindu-se la ce-i asteapta, domnul Serghei ii incuraja necontenit pe toti ceilalti, in timpul nesfarsitelor ore fara ocupatie, asezat la masa sub lumina raspandita de lampa, discuta cu ei, ii instruia, le povestea intamplari din calatoriile sale prin Europa si America. Unul langa altul, Jean si Kayette ascultau cu mult interes si, cand puneau intrebari, le dadea intotdeauna un raspuns plin de invataminte, in concluzie, intemeiat pe propria sa experienta, spunea: "Vedeti, amicilor, nu trebuie sa disperam. Ghetarul care ne duce e solid si n-o sa se sfarame"tocmai acum, cand s-a instapanit temeinic frigul, in plus, observati ca merge chiar in directia dorita de noi si ca navigam fara probleme, ca si cum ne-am afla pe un vas. Putina rabdare, si-o sa ajungem unde trebuie. "Dar care dintre noi e disperat, daca nu-i cu suparare," intreba atunci domnul Cascabel. Cine-si permite sa fie disperat, domnule Serghei? Pe cel care dispera fara aprobarea mea, il trec la regim de pane goala! "N-avem pane! riposta strengarul de Sandre. "in fine, la biscuiti goi, si n-are voie sa iasa afara. "Nici nu se poate iesi, observa Cuisoara. "Destul! Am spus! in ultima saptamana din noiembrie, ninsoarea capatase proportii fabuloase. Zapada era atat de mare, incat trebuisera sa renunte la parasirea vehiculului – ceea ce dadu ocazie unui grav accident. in ziua de 30, dis-de-dimineata, la trezire, Cuisoara fu surprins de faptul ca respira cu multa dificultate, ca si cum aerul tras in plamani nu i-ar fi fost de ajuns. Ceilalti dormeau inca in compartimentele lor, un somn greu si chinuit, incat dadeau impresia ca incep sa se sufoce. Cuisoara incerca sa deschida usa avantrenului. dar nu reusi. "Hei, patroane! striga cu o voce atat de puternica, incat ii trezi pe toti cei din BelleRoulotte. Domnul Serghei, domnul Cascabel si cei doi fii ai sai se ridicara indata, iar Jean striga: "Ne sufocam! Deschideti usa!" "N-am putut s-o deschid, raspunse Cuisoara." "Atunci obloanele."



Dar cum obloanele se inchideau din exterior, nici ele nu puteau fi clintite, in cateva minute demontara usa si pricepura de ce nu izbutisera s-o deschida. Culoarul din jurul vehiculului era umplut de zapada adunata de rafale; si nu numai culoarul, ci si deschiderea practicata in zidul de gheata. "Oare s-a schimbat directia vantului?" intreba domnul Cascabel. "Nu cred, raspunse domnul Serghei. N-ar fi nins atat de mult daca ar fi batut dinspre vest." "Atunci inseamna ca s-a rasucit ghetarul, presupuse Jean. "Da, asta trebuie sa fie, zise domnul Serghei. Sa ne ocupam de ce-i mai urgent.... Nu cumva sa ne asfixiem din lipsa de aer! . Jean si Cuisoara se inarmara numaidecat cu cazmale si lopeti si se pusera pe treaba, incercand sa degajeze culuarul. Era o munca intr-adevar istovitoare, fiindca zapada intarita il astupase cu totul, acoperindu-le in mod precis adapostul. Ca sa lucreze mai spornic, trebuira sa se schimbe unii pe altii. Cum nu puteau arunca zapada afara, fura nevoiti s-o vare in primul compartiment, de unde, topita de caldura interiorului, curgea afara. Dupa o ora, harletul nu strapunsese inca masa compacta din culoar. Nu puteau sa iasa, nu puteau aerisi incaperile vehiculului, iar respiratia devenea tot mai grea din lipsa oxigenului si a excesului de bioxid de carbon. Gafaind, cu totii cautau fara succes o gura de aer proaspat in atmosfera aceea aproape irespirabila. Kayette si Napoléone simteau ca se inabusa. Dar era limpede ca doamna Cascabel se afla in cea mai mare pericol. Stapanindu-si propriile suferinte, Kayette se straduia s-o ajute. Era neaparata nevoie sa se deschida o fereastra prin care aerul sa apuce sa se reimprospateze; insa, cum am vazut, zapada intepenea obloanele tot asa cum facuse si cu usa. "Curaj! Curaj! spunea mereu domnul Serghei. Am inaintat cu sase picioare. Stratul nu mai poate fi atat de gros. Asa trebuia sa fie, daca ninsoarea ar fi incetat. Dar poate ca tot mai ningea! Lui Jean ii veni ideea sa faca o gaura prin stratul care forma un plafon deasupra culoarului. Nu putea sa aiba o prea mare grosime si poate ca nici nu era din cale-afara de intarit. intr-adevar, dusera la capat operatia in cele mai bune conditii si, dupa o jumatate de ora – era si timpul – prin gaura patrundea aerul din exterior. Toti cei din Belle-Roulotte respirara usurati. "Ah, cat e de bun," exclama micuta Napoléone, tragand adanc aer in piept. "Da! spuse Sandre, lingandu-si buzele. Mai bun chiar decat prajiturile. Trecura cateva minute pana sa-si revina Cornelia dintr-un inceput de asfixie, destul de serioasa, totusi, incat fusese cat pe ce sa-si piarda cunostinta.
Dupa ce largira gaura, barbatii se strecurara prin ea pana in varful meterezului de gheata. Nu mai ningea, insa totul era alb, cat vedeai cu ochii. Belle-Roulotte disparuse in intregime sub mormanul care forma o cocoasa in mijlocul ghetarului plutitor... Privind busola, domnul Serghei constata ca vantul batea tot dinspre est, insa ghetarul facuse o jumatate de rotatie in jurul axei sale, schimcandu-si total orientarea. De asta se adunase atata zapada in locul de trecere. Afara, termometrul nu arata decat sase grade sub zero, iar marea era libera, atat cat se putea aprecia printr-o bezna aproape compacta. Trebuie sa mai spunem ca, desi se rasucise, prins fara indoiala de vreun vartej, blocul de gheata plutea tot inspre vest. Ca sa preintampine o eventuala repetare a situatiei, cu consecinte atat de deplorabile, domnul Serghei socoti ca trebuiau luate noi masuri. Sfatuiti de el, sapara prin zid inca un culoar, in partea opusa celui din tu. Oricare ar fi fost de acum inainte orientarea ghetarului, puteau comunica oricand cu exteriorul. Prin urmare, n-aveau de ce sa se mai teama ca raman fara aer. "Orice-ati spune, zise domnul Cascabel, e un tinut pacatos, cu adevarat pacatos! Abia daca-i bun pentru foci, iar clima lui nici nu se compara cu cea din Normandia! "De acord," raspunse domnul Serghei, dar ce sa-i faci, trebuie sa-l iei asa cum este." "La dracu’, il iau, domnule Serghei... il iau, insa cu toata scarba." Nu, inimosule Cascabel, nu-i clima din Normandia si nici macar cea din Suedia, Norvegia, ori Finlanda, cand acolo e iarna. E clima de la poli, cu noaptea de patru luni, cu rafale suieratoare, cu ninsori interminabile si cu perdeaua groasa de ceata ce lasa locurile fara orizont. si cate griji ii mai asteptau in viitor! Dupa deriva, cand ghetarul urma sa fie imobilizat, cand marea va fi o imensa banchiza, pe unde aveau sa se gaseasca oare? Cand se gandeau ca vor trebui sa abandoneze vehiculul, sa parcurga pe jos cateva sute de leghe pana la tarmul Siberiei, erau ingroziti de-a binelea. Domnul Serghei se intreba daca n-ar fi fost mai intelept sa ierneze chiar in locul unde se va opri blocul plutitor. Pana se va face vreme buna, sa ramana in adapostul casei lor rulante, care in mod sigur n-o sa mai ruleze niciodata. De mare nevoie, ar fi putut sta acolo cata vreme tineau gerurile cumplite. Dar trebuiau sa paraseasca locul de iernat inainte de cresterea temperaturii; inainte ca Marea Arctica sa se dezghete, erau nevoiti sa treaca peste banchiza ce n-ar mai fi intarziat sa se disloce. Cum naufragiatii nu erau inca in situatia aceea, le mai ramanea destul timp sa se gandeasca la ceea ce vor face la sfarsitul iernii. Urmau sa tina cont de distanta la care se aflau fata de continentul asiatic, admitand ca o vor putea aprecia in vreun fel oarecare. Domnul Serghei spera ca departarea sa nu fie prea mare, caci blocul de gheata plutise tot timpul in directia vest, trecand pe langa capurile Kekurnai, seliagski, Baranov, depasind apoi stramtoarea De Long si golful Kolama. De ce nu se oprise oare la intrarea in acel golf! De acolo le-ar fi fost usor sa ajunga in tinuturile iukaghirilor, unde naufragiatii puteau gasi adapost la Kabacikova, la Nijne-Kolamsk, ori in alte orasele. Un atelaj de reni ar fi adus vehiculul, din locul de iernat, pe continent. Dar, cunoscand viteza de inaintare, domnul Serghei isi dadea seama ca golful ramasese in urma, la fel si gurile riurilor Ciukotcia si Alazeia. Dupa cum indica harta, ghetarul nu mai putea fi oprit decat de arhipelagurile cunoscute sub numele de insulele Anjou, insulele Leahov, insulele De Long. Iar pe aceste insule, in cea mai mare parte nelocuite, cum sa gaseasca mijloacele necesare intoarcerii in patrie a trupei si a materialului sau? si tot ar fi fost mai bine asa, decat sa se piarda prin vreo fundatura indepartata a regiunii polare! Luna noiembrie era pe sfarsite. Trecusera treizeci si noua de zile de cand familia Cascabel parasise Port Clarence, aventurandu-se peste stramtoarea Bering. Daca banchiza nu s-ar fi rupt, puteau atinge Numana in urma cu cinci saptamani. Ajunsi apoi in provinciile meridionale ale Siberiei, ar fi gasit, in vreun targ anume, adapost sigur impotriva pericolelor iernii arctice. Totusi, deriva nu mai putea dura mult. Se facea tot mai frig, iar termometrul cobora fara oscilatii. Examinand blocul de gheata, domnul Serghei il descoperea crescut in fiecare zi prin adaugarea altor gheturi, printre care trecea. Suprafata i se marise cu o treime, iar in noaptea de 30 noiembrie spre 1 decembrie in partea din spate se suda un ghetar enorm. Baza acestuia fiind adanc scufundata in apa, curentul ii imprima o viteza mult mai mare, astfel ca blocul lor facu o jumatate de rotatie si se lua dupa celalalt, ca remorcat. Cu gerul acela tot mai puternic si mai aspru, cerul se inseninase complet. Vantul sufla acum dinspre nord-est – imprejurare fericita, intrucat ii ducea spre coasta siberiana. Stelele sclipitoare ale cerului arctic luminau lungile nopti polare si, deseori, aurorele boreale inundau vazduhul cu valvataile lor vii, dispuse in evantai. Privirea razbatea pana la orizontul indepartat, conturat de primele semne ale banchizei. Pe un fundal mai putin intunecat, lantul acela de gheturi vesnice profila creste inalte, culmi rotunjite, o padure de piscuri si varfuri subtiri. Era o incantare sa le privesti si naufragiatii uitara o clipa de situatia lor critica, admirand fenomenele acelea cosmice, specifice zonelor hiperboreene. Viteza derivei se micsorase dupa schimbarea directiei vantului, incat acum erau impinsi numai de curent. Prin urmare, era foarte posibil ca ghetarul sa nu fie antrenat foarte departe in vest, fiindca marea ingheta in spatiile dintre aisberguri. Pana atunci, insa, acea ‘gheata cruda’, cum ii spun vanatorii de balene, ceda la cel mai mic soc. Cum blocurile dispersate in larg nu lasau intre ele decat coridoare inguste, ghetarul se ciocnea de multe ori de niste mase considerabite. insa, dupa ce ramanea imobilizat timp de cateva ore, se punea iarasi in miscare. Totusi, era de prevazut in scurta vreme o oprire ce avea sa dureze toata iarna. in ziua de 3 decembrie, spre amiaza, domnul Serghei si Jean se dusera in partea din fata a ghetarului. Bine infofoliti in blanuri, Kayette, Napoléone si Sandre ii insoteau, infruntand frigul aspru. Spre sud, o lumina vaga arata ca soarele tocmai trecea prin dreptul meridianului. Lucoarea nedeslusita ce plutea in vazduh venea, cu siguranta, de la vreo indepartata aurora boreala.



Atentia le era intens solicitata de miscarile aisbergurilor, de formele lor bizare, de ciocnirile produse si de rasucirile unor blocuri care, macinate pe dedesubt, nu se mai tineau in echilibru. Brusc, ghetarul sudat cu doua zile inainte oscila, se rasturna si, desprinzandu-se, rupse marginea insulei lor plutitoare, inundand-o cu un val urias. Se retrasera cu totii in mare graba, in aceeasi clipa, insa, auzira strigate: "Ajutor! Jean! Ajutor! Era Kayette. Se afla pe bucata desprinsa din cauza' socului si era dusa de valuri. "Kayette! Kayette! striga Jean. Dar bucata de gheata, prinsa de un curent lateral, se indeparta in lungul ghetarului imobilizat de un vartej. in cateva clipe, Kayette urma sa dispara printre aisberguri. "Kayette! Kayette! striga mai departe Jean. "Jean! Jean! erau ultimele tipete ale tinerei indience. Auzind strigatele, domnul Cascabel si Cornelia sosira in mare goana. Stateau acolo, ingroziti, langa domnul Serghei, care nu stia ce sa faca pentru salvarea nefericitei copile. in momentul acela, cum blocul de gheata se apropiase pana la o distanta de cinci-sase picioare, Jean isi lua avant si, inainte de a putea fi oprit, cazu langa Kayette. "Baiatul meu! Baiatul meu! striga doamna Cascabel. Era cu neputinta sa li se vina in ajutor. Cand sarise, Jean impinsese sloiul pe care se afla Kayette. Amandoi disparura curand printre aisberguri si in scurta vreme nu li se mai auzeau nici macar strigatele, pierdute in spatiu. Dupa lungi ore de asteptare, in rastimpul carora se facuse intuneric, bezna, domnul Serghei, domnul Cascabel, Cornelia si copiii fura nevoiti sa se intoarca la campament. Sarmanii oameni! isi petrecura noaptea aceea ratacind pe langa Bel-le-Roulotte, pe cand canii latrau jalnic. Jean si Kayette purtati de valuri, fara adapost, fara hrana, pierduti! Cornelia nu se mai oprea din plans, iar Sandpe si Napoleone ii tineau isonul. Zdrobit de aceasta noua lovitura, domnul Cascabel nu rostea decat cuvinte incoerente, invinuindu-se de toate nenorocirile abatute asupra familiei sale. si cum l-ar fi putut consola domnul Serghei, cand el insusi era de neconsolat! A doua zi – 4 decembrie – spre orele opt dimineata, iesind din vartejul care il retinuse toata noaptea, ghetarul isi relua cursa. Aluneca in directia urmata de Jean si Kayette, insa cu optsprezece ore mai inainte, asa ca trebuiau sa renunte la orice speranta ca i-ar mai putea ajunge sau gasi. Prea multe primejdii ii amenintau, ca sa poata scapa vii si nevatamati: frigul care se intetea, foamea pe care n-aveau cu ce sa si-o potoleasca, apoi ciocnirea cu aisbergurile, dintre care pana si cel mai mic i-ar fi zdrobit. Mai bine sa nu descriem durerea nefericitilor ce purtau numele de Cascabel! in ciuda temperaturii scazute, refuzara sa intre in compartimentele lor, ramanand sa-i strige pe Jean si pe Kayette, fara ca aceia sa-i poata auzi.
Ziua trecu fara sa se fi produs vreo schimbare; apoi se lasa noaptea si domnul Serghei ii obliga pe toti sa se adaposteasca in Belle-Roulotte, unde nimeni nu-si afla somnul macar o clipa. Deodata, spre orele trei dimineata, un soc inspaimantator zgudui atat de tare vehiculul, incat paru ca o sa-l rastoarne. Ce se intamplase? Vreun aisberg urias sa fi lovit si poate chiar sa fi despicat sloiul de gheata? Domnul Serghei iesi afara. Un reflex al aurorei boreale lumina spatiul inconjurator, incat se putea vedea pana la o jumatate de leghe de campament. Primul gand al domnului Serghei fu sa cerceteze in toate partile. Nu se vedeau nici Jean si nici Kayette. socul se produsese la izbirea ghetarului de banchiza. Datorita unui nou val de frig – erau aproape douazeci de grade sub zero – marea inghetase complet la suprafata. Tot ce plutise cu o zi inainte, acum ramanea intr-o imobilitate deplina. Dupa socul acela, deriva luase sfarsit. Domnul Serghei reintra numaidecat, anuntand oprirea definitiva a ghetarului. "Prin urmare, toata marea din fata noastra e inghetata," intreba domnul Cascabel. "Da, in fata, in urma si in jurul nostru! raspunse domnul Serghei. "Atunci sa mergem sa-i cautam pe Jean si pe Kayette! Nu trebuie sa pierdem nici o clipa." "Sa mergem! spuse domnul Serghei. Cornelia si Napoléone nu voiau nici ele sa mai r am in a in Belle-Roulotte, asa ca vehiculul fu lasat in grija lui Cuisoara si toti ceilalti plecara, in frunte cu cei doi cani care amusinau suprafata banchizei. Mergeau destul de repede pe zapada tare ca granitul, pastrand directia vest. Daca Wagram si Marengo ar fi dat de urmele tanarului lor stapan, le-ar fi recunoscut cu siguranta. Dupa o jumatate de ora, insa, nu descoperisera inca nimic. Fura nevoiti sa se opreasca, deoarece repede ti se taia rasuflarea in gerul acela atat de cumplit, incat aerul parea si el inghetat. intinsa cat cuprindea privirea spre nord, spre sud si spre est, banchiza era marginita spre vest de niste inaltimi ce n-aveau obisnuita forma de aisberg. Putea fi tarmul unui continent, ori al vreunei insule. in momentul acela, canii latrara cu putere si se repezira spre o movila alburie, deasupra careia se profilau niste puncte negre. O pornira din nou, grabind pasul. Curand, Sandre observa ca punctele negre erau oameni, iar doi dintre ei faceau semne. "Jean! Kayette," striga el, napustindu-se pe urmele lui Wagram si ale lui Marengo. Erau Jean si Kayette, vii si nevatamati...
Nu erau singuri. Un grup de indigeni ii inconjura si acesti indigeni erau locuitorii insulelor Leahov.




Cesar Cascabel - Capitolul 1
Cesar Cascabel - Capitolul 2
Cesar Cascabel - Capitolul 3
Cesar Cascabel - Capitolul 4
Cesar Cascabel - Capitolul 5
Cesar Cascabel - Capitolul 6
Cesar Cascabel - Capitolul 7
Cesar Cascabel - Capitolul 8
Cesar Cascabel - Capitolul 9
Cesar Cascabel - Capitolul 10
Cesar Cascabel - Capitolul 11
Cesar Cascabel - Capitolul 12
Cesar Cascabel - Capitolul 13
Cesar Cascabel - Capitolul 14
Cesar Cascabel - Capitolul 15
Cesar Cascabel - Capitolul 16
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 1
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 2
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 3
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 4
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 5
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 6
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 7
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 8
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 9
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 10
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 11
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 12
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 13
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 14
Cesar Cascabel - Epilog


Aceasta pagina a fost accesata de 717 ori.
{literal} {/literal}