Cesar Cascabel - Capitolul 13

Cesar Cascabel - Capitolul 13

de Jules Verne


Partea intai


CAPITOLUL 13

O IDEE A CORNELIEI CASCABEL




Prima parte a acestei etape, cuprinsa intre fortul Selkirk si fortul Yukon, vehiculul o facuse urmand malul drept al fluviului. Se tinusera mai mult sau mai putin aproape de apa, dupa cum puteau evita ocolurile numeroase ale acelui curs sinuos, care formeaza adeseori mlastini impracticabile. Cel putin asa stau lucrurile pe aceasta parte, caci pe stanga valea e marginita de cateva dealuri nu prea inalte, prelungite spre nord-vest. Poate ca ar fi fost greu sa treaca peste unii afluenti ai Yukonului, bunaoara peste Stewart, care e lipsit de bac, daca n-ar fi profitat de faptul ca in sezonul cald apa nu ajunge, in vaduri, decat pana la genunchi. Oricum, domnul Cascabel si ai sai s-ar fi trezit in mare incurcatura daca n-ar fi fost cu ei Kayette. Cunoscand bine valea, ea le arata locurile de trecere. Era un adevarat noroc c-o aveau drept calauza pe tanara indianca. De altminteri, si ea era foarte bucuroasa sa le fie de folos noilor sai prieteni, nespus de multumita ca se afla intr-o noua familie, induiosata de faptul ca mai avea parte de niste mangaieri materne, pe care le crezuse pierdute pentru totdeauna. Spre mijlocul tarii, terenul, denivelat ici-colo de mici ridicaturi era tot impadurit. Dar locurile se deosebeau de cele din vecinatatea Sitkai. Clima aspra, cu opt luni de iarna pe an, impiedica aici dezvoltarea vegetatiei. Asa ca esentele specifice acestor regiuni, cu exceptia unor plopi cu varful arcuit, apartin familiei coniferelor si mestecenilor. Mai sunt apoi palcuri rare de salcii plangatoare, pipernicite si fara culoare, repede despuiate de vanturile taioase ce bat dinspre Oceanul inghetat. Pe traseul cuprins intre fortul Selkirk si fortul Yukon vanatoarea fusese de mare succes, asa ca nu era nevoie sa se atinga de rezerve cand isi pregateau alimentatia zilnica. Iepurii erau atat de multi, incat rand pe rind incepura sa se cam sature de ei. in fond, isi puteau face meniul mai variat, imbogatindu-l cu friptura de gasca si de rata salbatica, fara sa mai vorbim de ouale acelor zburatoare, pe care Sandre si Napoléone le adunau de prin cuiburi. Iar Cornelia cunostea atatea moduri de preparare a oualor – isi facea chiar un titlu de glorie din asta – incat puteau conta de fiecare data pe o surpriza placuta. "Iata un tinut unde ti-e mai mare dragul sa traiesti," exclama intr-o zi Cuisoara, ispravind de rontait un enorm spate de gasca. "Pacat ca nu-i plasat in mijlocul Europei sau al Americii." "Daca ar fi intre tarile cu multi locuitori, s-ar prea putea ca vanatul sa fie mai rar," spuse domnul Serghei. "Daca nu cumva..." raspunse Cuisoara. O privire de-a patronului sau il facu sa taca, scutindu-i pe ceilalti de prostia pe care, cu siguranta, se pregatea s-o rosteasca.



Cum pe campie se afla vanat din abundenta, trebuie sa mai spunem ca in afluentii Yukonului, riuri si pariuri, traiau niste pesti excelenti, mai ales stiuci splendide, pe care Sandre si Cuisoara le prindeau cu undita. Nu-i costa decat oboseala, ori mai degraba placerea de a pescui dupa pofta inimii, fara sa cheltuiasca pentru trofeele lor nici un banut, nici un cent. Dar cheltuielile nu-l ingrijorau deloc pe tanarul Sandre. Nu era oare asigurat viitorul familiei Cascabel datorita lui? N-avea el faimoasa pepita? Nu ascundea intr-un ungher al vehiculului, numai de el stiut, pretioasa piatra gasita in valea Caribu? Ba da! Iar pana acum pustiul fusese destul de tare incat sa nu spuna nimic, asteptand cu rabdare ziua cand isi putea transforma pepita in bani frumosi, de aur. Cu cata bucurie avea sa-si arate atunci avutia Nu fiindca – doamne fereste– s-ar fi gandit, ca un egoist, s-o pastreze numai pentru el. Tatalui si mamei sale, lor le-o destinase; era o avere care ar fi platit cu varf si indesat furtul comis in trecatorile Sierrei Nevada. Cand Belle-Roulotte, dupa un sir de zile foarte calduroase, ajunse la fortul Yukon, ocupantii vehiculului erau cu adevarat obositi. Hotarara, asadar, sa poposeasca o saptamana intreaga acolo. "Aveti toata libertatea s-o faceti," observa domnul Serghei, "fiindca Port Clarence se afla la numai doua sute de leghe de fort. Astazi e abia 27 iulie, si doar peste doua-trei luni stramtoarea va putea fi trecuta pe gheata." "in regula," accepta domnul Cascabel. "si, daca tot avem timp, sa facem popas." Hotararea fu primita cu aceeasi satisfactie de personalul cu doua picioare al vehiculului, ca si de cel cu patru picioare. intemeierea fortului Yukon dateaza din anul 1847. Situat aproape de limita cercului polar, este cel mai vestic dintre posturile Companiei golfului Hudson. intrucat se afla pe teritoriul Alaskai, compania este obligata insa sa plateasca o indemnizatie anuala rivalei sale, Compania ruso-americana. Abia in anul 1864 a fost inceputa constructia cladirilor actuale, inconjurate de o palisada. Totul era inca proaspat cand familia Cascabel ajungea la fortul Yukon, cu intentia de a ramane acolo cateva zile. Agentii companiei ii oferira cu multa placere ospitalitate in incinta fortului. Era destul loc liber si in curte, si in hangare. Domnul Cascabel multumi prin cateva fraze pompoase, cat se poate de recunoscatoare, insa prefera sa ramana in confortabila sa Belle-Roulotte. Daca garnizoana fortului nu era alcatuita din mai mult de douazeci de agenti, majoritatea americani, avand si cativa indieni in serviciul lor, in schimb, pe malurile Yukonului, indigenii se numarau cu sutele. Fiind un punct central din Alaska, acolo se tinea, de fapt, targul cel mai cautat de negustorii interesati de comertul cu piei si blanuri. Acolo dadeau navala diversele triburi ale provinciei, koch-a-kuchin, an-kuchin, tatanchok, tanana si mai ales indienii care alcatuiesc populatia cea mai importanta a regiunii, co-yukonii de pe malurile marelui fluviu.
Cum se vede, pozitia fortului este foarte avantajoasa pentru schimbul de marfuri. E construit in unghiul format de Yukon la confluenta cu riul Porcupine. Acolo fluviul da nastere la cinci canale ce ingaduie traficantilor sa patrunda mai usor in interiorul tinutului si sa faca negot pana si cu eschimosii de pe riul Mackenzie. Astfel, reteaua de apa e brazdata de ambarcatiuni care urca sau coboara, mai ales de asa-numitele ‘baidare’, un fel de barci usoare din piele unsa cu ulei si cu cusaturile gresate pentru mai multa etanseitate. Cu aceste barcute fragile indigenii se aventureaza pe trasee uluitoare, fara sa se dea in laturi, de altfel, sa le care in spate cand vreo cascada ori vreun baraj le impiedica navigatia. insa ambarcatiunile nu pot fi folosite decat cel mult .trei luni pe an. in restul anului, apa sta sub o crusta groasa de gheata. Atunci baidara isi schimba numele in acela de sanie. E un vehicul cu varful curbat ca prora unei barci, legat cu curele din piele de elan si tras de cani sau de reni, putand fi manevrat foarte rapid. Cat despre pietoni, cu rachetele lor lungi in picioare, ei se deplaseaza si mai repede inca. Tot norocos, domnul Cascabel! Ajunsese tocmai la momentul potrivit la fortul Yukon, pentru ca targul de blanuri era in plina desfasurare, in jurul factoriei isi facusera tabara sute si sute de indieni. "Sa ma ia naiba daca n-o sa profitam de treaba asta," exclama el. "E un balci adevarat, si sa nu uitam ca noi suntem artisti de balci. Acum ori niciodata, sa le aratam de ce suntem in stare! Vezi vreun inconvenient, domnule Serghei?" "Nici unul, prietene, raspunse domnul Serghei. Dar ma indoiesc ca ati putea face incasari bune. "As! Au sa acopere, oricum, cheltuielile, de vreme ce nu-cheltuim nimic. "Cat se poate de adevarat, accepta domnul Serghei. si totusi, ma intreb, in ce fel speri sa-si plateasca locul acesti vajnici indieni lipsiti si de bani americani, si de cei rusesti... "Ei bine, au sa plateasca in piei de vidra, de castor, in sfarsit care cu ce poate. Pentru noi, primul folos pe care-l tragem din aceste reprezentatii e faptul ca ne dezmortim un pic muschii, fiindca tare mi-e teama ca nu cumva articulatiile noastre sa inceapa sa-si piarda supletea! si, cum trebuie sa ne justificam reputatia la Perm si la Nijni, n-as dori ca trupa mea sa inregistreze un fiasco atunci cand va debuta in patria dumitale... As muri, domnule Serghei! Da, da, as muri cu adevarat. Fortul Yukon, cel mai important din regiune, ocupa o suprafata destul de intinsa pe malul drept al fluviului. E un fel de patrulater alungit, intarit in fiecare colt cu turnuri patrate, semanand putin cu morile acelea montate pe pivot, pe care le intalnesti in nordul Europei, in interior sunt diverse cladiri unde locuiesc functionarii companiei si familiile lor; mai sunt apoi doua hangare mari, inchise, cu un insemnat stoc de blanuri: jderi, castori, vulpi negre si argintii, fara sa mai punem la socoteala produsele de mai mica valoare. Viata grea si monotona duc oamenii aceia! Alimentatia lor se bazeaza cel mai adesea, pe carnea de elan, uneori si de ren, fiarta sau fripta. Alte marfuri trebuie aduse de la
factoria York, din zona golfului Hudson, asadar de la sase-sapte sute de leghe departare, si se intelege ca sosesc destul de rar. Dupa-amiaza, cand salasul le era asezat, domnul Cascabel si familia sa se dusera sa le faca o vizita indigenilor instalati intreYukon si Porcupine. Cata diversitate la locuintele acelea improvizate, fiecare dupa obiceiurile tribului caruia ii apartinea! Colibe din scoarta si piei, sustinute de pari si acoperite cu crengi; corturi facute dintr-un fel de panza de fabricatie indiana; barci din panouri care se monteaza si se demonteaza, dupa nevoile momentului. si ce costume pestrite! Unii cu haine de piele, altii cu haine din bumbac, dar toti cu ghirlande de frunze in jurul capului, ca sa se apere de intepaturile tantarilor.



Imbracate cu o fusta avand in partea de jos un model in careuri, femeile isi impodobesc fata cu scoici. Barbatii poarta niste ace cu care, iarna, isi prind haina lunga din piele de elan, cu blana inauntru. Ambele sexe isi expun, in plus, siraguri de perle false, apreciate exclusiv pentru marimea lor. intre triburi se remarca indienii tanana, usor de recunoscut dupa fetele lor vopsite in culori tipatoare, dupa penele prinse in par, dupa margelele din argila rosie, vesta de piele, pantalonii din blana de ren, dupa pusca lunga, cu cremene, si cornul pentru pulbere incrustat cu deosebita migala. in loc de bani, indienii acestia folosesc cochilii de dentalium, pe care le regasesti pana si la indigenii din arhipelagul Vancouver. Ei si le atarna de cartilajul nasului, scotandu-le atunci cand au de platit ceva. "Iata un portmoneu ieftin, zise Cornelia. si e sigur ca n-ai cum sa-l pierzi... "Numai daca nu cumva iti cade nasul," observa, cu intelepciune, Cuisoara. "Lucru care s-ar putea intampla foarte usor in iernile geroase," spuse domnul Cascabel. Pe scurt, adunatura aceea de localnici oferea un spectacol cu totul original. Se intelege ca domnul Cascabei intrase in legatura cu unii dintre indieni, intrucat cunostea putin dialectul chinuk, iar domnul Serghei ii intreba si le raspundea in ruseste. Timp de cateva zile, se facu un comert foarte activ intre vanatori si reprezentantii companiei. Dar trupa Cascabel inca nu avusese ocazia sa-si prezinte talentele intr-un spectacol public. Totusi, indienii aflasera ca aveau de-a face cu o familie de francezi si ca membrii ei se bucurau de o mare reputatie in ce priveste demonstratiile de forta si scamatoriile. in fiecare seara veneau gramada la Belle-Roulotte, s-o admire. Nu mai vazusera niciodata un asemenea vehicul, pictat in culori atat de vii. Le placea mai ales fiindca se deplasa cu multa usurinta – lucru de care era firesc ca nomazii sa se intereseze in mod deosebit. si poate ca, in viitor, n-ar trebui sa ne miram auzind de aparitia unor colibe indiene pe roti. Iar dupa casele miscatoare, vin la rand satele ambulante.
E de la sine inteles ca in asemenea conditii noii veniti erau datori cu o reprezentatie extraordinara. Prin urmare, hotarara ca spectacolul urma sa fie dat ‘la cererea unanima a indienilor din fortul Yukon’. Indigenul cu care domnul Cascabel facuse cunostinta inca din primele zile era un "tyhi", adica sef de trib. Barbat aratos, de vreo cincizeci de ani, parea foarte inteligent si in acelasi timp plin de siretenie. Venise de mai multe ori la Belle-Roulotte ca sa le spuna cat de bucurosi ar fi indienii sa asiste la exercitiile familiei de saltimbanci. Acest tyhi era cel mai adesea insotit de un indian in etate de treizeci de ani, pe nume Fir Fu ( suplu si agil). Era vrajitorul tribului, un jongler excelent, cunoscut bine in toata regiunea Yukonului. "Asadar, un confrate de-al nostru," exclama domnul Cascabel cand seful i-l prezentase pentru prima data. si toti trei, dupa ce sorbira impreuna niste bauturi specifice tinutului, fumara pipa pacii. Tocmai in urma acelor intrevederi, la care tyhi staruise insistent ca trupa sa prezinte un spectacol, domnul Cascabel il fixa pe data de 3 august. Convenira ca indienii sa-si dea si ei concursul, fiind dornici sa nu ramana mai prejos decat europenii in ce priveste forta, indemanarea si sprinteneala. Lucrul acesta nu trebuie sa mire: in Far West, si la fel in provincia Alaska, indienii sunt mari amatori de jocuri si de acrobatii, intre care intercaleaza farse si mascarade executate cu pricepere. Prin urmare, la data indicata, prin multimea spectatorilor adunati putu fi vazut un grup alcatuit din vreo sase indigeni cu fetele acoperite de masti mari din lemn, ingrozitor de hidoase. Asemeni manechinelor grotesti purtate la carnavaluri, si acestora li se puteau pune in miscare gura si ochii cu ajutorul unor sfori – ceea ce dadea impresia de viata in cazul unor figuri oribile, majoritatea terminate prin ciocuri de pasari. Cu greu ne-am putea imagina la ce perfectiune ajungeau in ce priveste strambaturile, incat maimuta John Bull ar fi avut de unde sa ia lectii folositoare. Nu mai trebuie sa spunem ca domnul si doamna Cascabel, Jean, Sandre, Napoleone si Cuisoara isi imbracasera pentru acea imprejurare costumele de circ. Locul ales era un camp intins, marginit de copaci, unde Belle-Roulotte ocupa fundalul, ca intr-un decor de teatru, in fata se asezasera agentii de la fortul Yukon, cu sotiile si copiii lor. Pe margini, cateva sute de indieni, barbati si femei, alcatuiau un semicerc si fumau in asteptarea spectacolului. Indigenii mascati, care trebuiau sa participe la exercitii, se tineau ceva mai la o parte. La momentul potrivit, Cuisoara aparu pe platforma vehiculului cu gluma sa obisnuita:
"Domnilor indieni si doamnelor indience, o sa vedeti ce-o sa vedeti... si asa mai departe." Dar, intrucat nu vorbea in limba chinuk, e mai mult decat probabil ca tiradele lui fanteziste sa nu fi fost deloc gustate de spectatori. Ce pricepura, totusi, erau scatoalcele traditionale, administrate cu darnicie de patronul sau, si picioarele in locul cuvenit, din care isi primi obisnuita portie cu resemnarea mascariciului angajat pentru o asemenea treaba. Cand prologul lua sfarsit, domnul Cascabel saluta asistenta, apoi spuse: "Acum e randul animalelor." Canii Wagram si Marengo, intrati in arena amenajata langa Belle-Roulotte, ii incantara pe indigeni, care nu prea erau obisnuiti cu exercitiile ce pun in evidenta inteligenta animalelor. Iar cand John Bull isi executa acrobatiile pe spinarea prepelicarului si a canisului, o facu atat de abil si cu o infatisare atat de hazlie, incat reusi sa invinga gravitatea indienilor. in timpul asta, Sandre sufla neobosit in trompeta, cat putea de tare, Cornelia manevra tamburina, iar Cuisoara batea toba. Daca locuitorii Alaskai ramaneau eventual nelamuriti, de acum inainte, in privinta impresiei deosebit de puternice pe care o poate produce o orchestra europeana, inseamna ca simtul artistic le lipsea cu desavarsire. Pana atunci, grupul mascat nu facuse nici o miscare, socotind, de buna seama, ca inca nu venise momentul sa intre in scena, isi astepta randul. "Domnisoara Napoléone, dansatoare pe sarma," striga Cuisoara intr-o portavoce. Iar fetita, condusa de ilustrul ei tata, se arata publicului. Mai intai dansa cu o gratie rasplatita prin numeroase aplauze, care nu luara deloc infatisarea unor strigate ori batai in palme, ci a unor simple clatinari din cap, la fel de semnificative. Acelasi lucru se intampla cand o vazura cum se avanta pe o sarma intinsa intre doi stalpi, umbland, alergand, sarind acolo cu o usurinta admirata in mod deosebit de indieni, "E randul meu," striga tanarul Sandre. si iata-l ca vine, saluta pocnindu-si ceafa, se indoaie, se rasuceste, se disloca, se contorsioneaza, se dezmembreaza si se da peste cap, facandu-si picioare din mani si mani din picioare; e cand soparla, cand broasca si isi incheie exercitiile cu un dublu salt mortal. inca o data avu succesul dintotdeauna. Dar abia multumise publicului, aplecandu-si capul pana la picioare, ca un indian de varsta lui se desprinse de grup si se prezenta, dupa ce isi scosese masca. si toate exercitiile abia facute de Sandre indigenul acela le executa cu o elasticitate si o siguranta in miscari pe masura oricaror exigente ale artei de acrobat. Chiar daca-i lipsea
gratia aratata de mezinul familiei Cascabel, era in schimb la fel de uluitor. Asa ca starni cele mai entuziaste clatinari din cap ale localnicilor. Putem fi siguri ca trupa din Belle-Roulotte avu bunul simt sa aplaude laolalta cu spectatorii. Dar, nevrand sa ramana mai prejos, domnul Cascabel ii facu semn lui Jean sasi inceapa jongleriile in care el il considera imbatabil. Jean simti ca trebuia sa apere onoarea familiei, incurajat de domnul Serghei printr-un gest si de Kayette printr-un zambet, isi apuca pe rand sticlele, farfuriile, bilele, cutitele, discurile, bastoanele si am putea spune ca se intrecu pe sine insusi, jongland cu toate acele obiecte.



Domnul Cascabel nu se putu abtine sa nu le arunce indienilor o privire plina de satisfactie, in care se citea si putina sfidare, intorcandu-se spre grupul mascat, parea ca spune: "Ei bine, faceti si voi asa!" Invitatia fu priceputa, de buna seama, fiindca – la un semn al lui tyhi – un alt indian, scotandu-si masca, se desprinse de grup. Era vrajitorul Fir Fu. si el avea de aparat, o data cu propria sa reputatie, onoarea tribului. Asa ca, luind unul dupa altul obiectele folosite de Jean, repeta pe rand exercitiile rivalului sau si facu sa se incruciseze prin aer cutitele si sticlele, discurile si inelele, bilele si bastoanele. si trebuie sa marturisim ca totul ii reusi la fel de elegant si cu o precizie a manilor care o egala pe a lui Jean Cascabel. Obisnuit sa nu-si admire decat patronul si familia acestuia, Cuisoara era de-a dreptul zapacit, – cu ochii cat cepele si urechile cat propria sa palarie. De data asta domnul Cascabel nu aplauda decat din politete si din varful degetelor. "Drace! murmura el. Merg bine, pieile astea rosii. Ca sa vezi! Niste insi fara educatie... Ei bine, o sa le aratam noi! De fapt, era foarte descumpanit ca daduse peste concurenti acolo unde se astepta sa gaseasca numai admiratori. si ce concurenti? Simpli indigeni din Alaska, altfel zis niste salbatici! Amorul sau propriu de artist era cat se poate de sifonat. Ce naiba! Ori era saltimbanc, ori nu! "Haideti, copii, la piramida umana,"" striga cu o voce rasunatoare. Se repezira cu totii spre el, ca la un asalt. Se proptise zdravan in pamant, cu picioarele departate, cu soldurile pregatite, cu pieptul scos in afara. Pe umarul drept i se catara Jean, sprinten, dandu-i mana lui Cuisoara, ajuns pe umarul stang. Sandre i se urcase chiar pe cap, iar deasupra lui, Napoléone incununa edificiul, trimitand sarutari multimii.
Abia fusese construita piramida franceza, ca alta piramida, cea indigena, se si inalta in fata ei. Fara sa-si mai scoata mastile, grupul se aranjase nu in formatie de cinci, ci de sapte, depasind cu un etaj familia Cascabel. Piramida contra piramida! Acum izbucnira strigate si urale, semn ca indienii isi aclamau triburile. Batrana Europa era invinsa de tanara America "si inca de care America? Cea a co-yuko-nilor, a neamurilor tanana si tatanchok! Rusinat si incurcat, domnul Cascabel facu o miscare gresita si era cat pe ce sa-si rastoarne familia. "Ah! Asa deci," zise el dupa ce scapa de povara. "Calmeaza-te, prietene," il sfatui domnul Serghei. Nu merita... "Nu merita! Se vede ca nu esti artist, domnule Serghei!" Apoi, intorcandu-se spre sotie, striga: "Hai, Cornelia, luptele libere! O sa vedem care dintre salbaticii astia va cuteza sa se masoare cu "invingatoarea din Chicago..." Doamna Cascabel nu se clinti. "Ce-i, Cornelia?" "Nu, César!" "Nu vrei sa lupti cu maimutele astea si sa salvezi onoarea familiei? "Am s-o salvez, se multumi sa spuna Cornelia. Las' pe mine. Am o idee!" Iar cand femeia aceea uluitoare avea o idee, era mai bine s-o lasi sa si-o puna in aplicare decat s-o contrazici. si ea fusese la fel de uimita ca si sotul ei de reusitele indienilor, asa ca poate le pregatea o farsa in stilul sau propriu. intr-adevar, Cornelia reintrase in Belle-Roulotte, lasandu-si sotul plin de neliniste, oricata incredere ar fi avut in inteligenta si imaginatia muierii lui. Dupa doua minute, doamna Cascabel reaparu si inainta spre grupul de indieni care o astepta. Apoi, adresandu-se principalului functionar al fortului, il ruga sa repete indienilor ce spunea ea. si iata ce traduse acesta, cuvant cu cuvant, in limbajul vorbit in provincia Alaska: "Indieni si indience, in exercitiile de forta si de indemanare ati dovedit talente ce merita o rasplata, iar eu va aduc rasplata aceasta. Liniste totala si atentie sporita in adunare.
"imi vedeti manile," relua Cornelia. "Au fost stranse de nenumarate ori de cele mai de seama persoane din lumea veche, imi vedeti obrajii? Deseori i-au sarutat cei mai puternici suverani ai Europei! Ei bine, aceste mani si acesti obraji va apartin! Indieni din America, veniti sa le luati, veniti sa-i sarutati!" si va pot garanta ca indigenii nu asteptara deloc sa se lase rugati. Cand ar mai fi avut ocazia sa sarute manile unei femei atat de superbe? Unul dintre ei, un tanana chipes, inainta si apuca mana intinsa de Cornelia... Ce strigat scoase, in urma unei scuturaturi ce-l facu sa se rasuceasca de nenumarate ori! "Ah, Cornelia," exclama domnul Cascabel. "Am priceput si te admir!" in timpul acesta, domnul Serghei, Jean, Sandre, Napoléone si Cuisoara rideau de se prapadeau de festa pe care extraordinara femeie le-o juca localnicilor. "Altul la rand, zise ea cu bratele intinse spre asistenta. Altul la rand!" Acum indienii ezitau, gandindu-se la vreun fenomen supranatural. Totusi, seful lor, tyhi, se decise. Se duse incet spre Cornelia, se opri la doi pasi de impunatoarea ei persoana, insa o privi cu un aer cat se poate de nelinistit. "Hai, batrane," ii striga domnul Cascabel. "Haide, un pic de curaj! Sarut-o pe doamna! Nu-i chiar asa de greu, ba e chiar placut." intinzand mana, tyhi se multumi sa atinga doar degetul frumoasei europene. Alta scuturatura, apoi urletele sefului, gata-gata sa cada pe spate, si adanca stupefactie in public. Daca te zguduia in asa hal numai cand atingeai mana doamnei Cascabel, ce s-ar mai fi intamplat in caz ca te hotarai s-o saruti pe femeia aceea nemaipomenita, ai carei obraji ‘primisera sarutul celor mai puternici suverani din Europa.’ Ei bine, se gasi totusi un curajos dispus sa accepte riscul. Era vrajitorul Fir Fu. El se credea pesemne la adapost de orice farmece. Asa ca veni si se posta in fata Corneliei. Apoi se invarti o data in jurul ei si, incurajat de indemnurile indigenilor, o lua in brate, sarutand-o apasat pe fata. De asta data urma o serie intreaga de tumbe. Jonglerul se preschimbase subit in acrobat! Dupa doua salturi pe cat de periculoase, pe atat de involuntare, ateriza in mijlocul grupului sau, zapacit. Ca sa produca un astfel de efect asupra vrajitorului si a celorlalti indigeni, Cornelia nu trebuise decat sa apese pe butonul unei mici pile electrice pe care o avea in buzunar. Da! O mica pila portabila, pentru rolul "femeii electrice". "Ah, femeie... Femeie! exclama sotul ei strangand-o in brate fara sa i se intample nimic, in fata indienilor nauciti. Esti asa de descurcareata... asa de..." "Descurcareata si electrica," adauga domnul Serghei.
Intr-adevar, ce altceva puteau crede indienii decat ca femeia aceea iesita din comun era in stare sa se joace cu trasnetul dupa bunul ei plac? Abia ii atingeai mana si te fulgera, in mod precis, nu putea fi altcineva decat soata Marelui Spirit, care binevoise sa coboare pe pamant si sa se casatoreasca, a doua oara, cu domnul Cascabel!




Cesar Cascabel - Capitolul 1
Cesar Cascabel - Capitolul 2
Cesar Cascabel - Capitolul 3
Cesar Cascabel - Capitolul 4
Cesar Cascabel - Capitolul 5
Cesar Cascabel - Capitolul 6
Cesar Cascabel - Capitolul 7
Cesar Cascabel - Capitolul 8
Cesar Cascabel - Capitolul 9
Cesar Cascabel - Capitolul 10
Cesar Cascabel - Capitolul 11
Cesar Cascabel - Capitolul 12
Cesar Cascabel - Capitolul 13
Cesar Cascabel - Capitolul 14
Cesar Cascabel - Capitolul 15
Cesar Cascabel - Capitolul 16
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 1
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 2
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 3
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 4
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 5
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 6
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 7
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 8
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 9
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 10
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 11
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 12
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 13
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 14
Cesar Cascabel - Epilog


Aceasta pagina a fost accesata de 763 ori.
{literal} {/literal}