Cesar Cascabel - Capitolul 1

Cesar Cascabel - Capitolul 1

de Jules Verne


Partea intai



CAPITOLUL 1

AVEREA OBTINUTA





-Care-mi mai dati ceva banuti? Hai, copii, scotociti-va prin buzunare!
-Tine, tata, spuse fetita.
Si scoase din buzunar o hartie verzuie, mototolita si murdara. Pe ea se putea citi cu greu: United States Fractional Currency. Erau cuvinte ce înconjurau figura respectabila a unui domn în redingota, iar cifra 10 se repeta de sase ori. Hartia valora zece centi, adica vreo 50 de centime frantuzesti.
-De unde îi ai?Întreba mama.
-Atata mi-a mai ramas de la ultima încasare,raspunse Napoleone.
-Dar tu, Sandre, nu mai ai nimic?
-Nu, tata.
-Nici tu, Jean?
-Nici eu.
-Cat ne mai trebuie, Cesar? Îl întreba Cornelia pe sotul ei.
-Ne lipsesc doi centi, ca sa avem o suma rotunda, raspunse domnul Cascabel.
-Poftim, patroane! Zise Cuisoara, jucandu-se cu o moneda mica de arama pe care tocmai o scosese din fundul buzunarului de la vesta.
-Bravo, Cuisoara! Striga fetita.
-Bun!... S-a facut! Constata domnul Cascabel.
si se facuse, ca sa vorbim pe limba acelui saltimbanc de treaba, în total erau aproape doua mii de dolari, adica zece mii de franci. Oare zece mii de franci nu sunt o avere, cand scoti bani din generozitatea publica, numai prin propriile-ti talente? Cornelia îsi îmbratisa barbatul, copiii îl îmbratisara si ei.
-Acum, zise domnul Cascabel, -trebuie sa cumparam o casa de bani, o ladita. frumoasa cu cifru, în care sa ne punem averea.
-Chiar trebuie s-o cumparam? obiecta doamna Cascabel, pe care aceasta cheltuiala o speria putin.
-Trebuie, Cornelia!
-N-ar fi buna o caseta?
-Ah, femeile astea, exclama domnul Cascabel.
-Caseta-i pentru bijuterii! Casa de bani, sau macar un cufar zavorat, acestea sunt pentru bani. si, cum avem de facut o calatorie lunga cu cele zece mii de franci... -Bine, du-te si cumpara-ti casa de bani, dar sa te tocmesti pentru ea, îl sfatui Cornelia. Capul familiei deschise usa acelui vehicul superb si impozant ce-i servea drept casa umblatoare, coborî scarita laterala, din fier, si o apuca pe strazile ce duceau spre centrul orasului Sacramento. În februarie e frig în California, cu toate ca acest stat e situat la latitudinea Spaniei. Dar, în paltonul sau captusit cu blana, ce dadea impresia ca ar fi fost de jder si avand caciula trasa pana peste urechi, domnului Cascabel putin îi pasa de frig. Mergea sprinten. O casa de bani, sa aiba o casa de bani fusese visul vietii lui. Iar visul era pe cale de a se realiza, în sfirsit! Era pe la începutul anului 1867. Cu nouasprezece ani în urma, locul pe care se afla acum orasul Sacramento nu era decat o întinsa campie pustie, în mijlocul ei se înalta o mica fortareata, un fel de blochaus ridicat de descalecatori, primii traficanti, cu scopul de, a-si proteja asezarea de atacurile indienilor din vestul Americii. De atunci încoace, însa, dupa ce California ‘pierduta de mexicani’ intrase în stapanirea americanilor, aspectul tinutului s-a modificat extrem de mult. În locul fortaretei a aparut un oras, devenit unul dintre cele mai importante din Statele Unite, cu toate ca incendiul si inundatiile distrusesera, în mai multe randuri, aceasta localitate în formare. Asadar, în anul acela, 1867, domnul Cascabel nu mai avea de ce sa se teama de navalirile triburilor indiene si nici macar de atacurile bandelor de talhari de toate neamurile care invadasera tinutul în 1849, cand fusesera descoperite minele de aur, situate ceva mai spre nord-est, pe platoul de la Grass Valley, si celebrul zacamant de la Allison Ranch. Asa e! Timpurile de îmbogatire nemasurata, de prabusire în cea mai înspaimantatoare ruina, si de nesfarsite mizerii, trecusera. Nu mai existau cautatori de aur nici macar în acea parte a Columbiei engleze, Caribů, care se afla mai la nord de teritoriul Washington si unde mii de mineri navalisera prin anul 1863.



Domnul Cascabel n-avea de ce sa se teama ca mica sa avere, castigata, s-ar putea spune, cu sudoarea fruntii sale si pe care o purta în buzunarul de la palton, o sa-i fie furata pe drum. În realitate, cumpararea unei case de bani ca sa-si puna suma la adapost nu era chiar atat de necesara; dar, daca tinea totusi la asta, o facea avand în vedere o lunga calatorie prin teritoriile din Far West, mai putin pazite decat zona californiana, drum ce avea sa-l readuca în Europa. Domnul Cascabel mergea nepasator de-a lungul strazilor largi si curate ale orasului. Ici-colo, parcuri minunate, umbrite de copaci falnici, înca desfrunziti, apoi hoteluri si vile, elegante si confortabile, edificii publice cu arhitectura anglo-saxona, nenumarate biserici monumentale ce dau un aer maret acestei capitale a Californiei. Pretutindeni, erau oameni preocupati, negustori, armatori, industriasi, unii asteptand sosirea vapoarelor care urca si coboara pe fluviul cu apele dirijate spre Pacific, altii luand cu asalt drumul de fier ‘Folson’, pe unde trenurile pleaca spre interiorul Confederatiei. Fluierand o melodie frantuzeasca pentru fanfara, domnul Cascabel se îndrepta spre High Street(Strada Înalta). Pe strada aceea stia ca se afla magazinul unui rival al lui Pichet si Huret, celebrii fabricanti parizieni de case de bani. Acolo, William J. Morlan vindea marfa buna si nu prea scumpa ‘cel putin în aparenta,’ dat fiind pretul exagerat al tuturor marfurilor în Statele Unite ale Americii. William J. Morlan era în magazin la aparitia domnului Cascabel. -Domnule Morlan, îi zise, -am onoarea... As vrea sa cumpar o casa de bani. William J. Morlan îl cunostea pe Cesar Cascabel, dar cine oare nu-l cunostea la Sacramento? Nu încanta el publicul, de trei saptamani încoace? Asa ca respectabilul fabricant îi dadu replica: -O casa de bani, domnuler Cascabel? Va rog sa primiti felicitarile mele...
-Pentru ce?
-Fiindca, atunci cand cumperi o casa de bani, înseamna ca ai niste saci cu dolari, numai buni de zavorat în ea.
-Chiar asa, domnule Morlan.
-Ei bine, luati-o pe asta,  propuse negustorul, aratandu-i o lada masiva ce si-ar fi avut locul potrivit în birourile fratilor Rothschild ori ale altor bancheri, carora afacerile în general le mergeau struna.
 -O... O... O clipa! facu domnul Cascabel. Mi-as putea instala acolo toata familia! O adevarata comoara, de acord, dar deocamdata nu pe ea vreau s-o pun sub cheie.
-Ei, domnule Morlan, cam cat ar putea încapea în lada asta atat de mare?
-Cateva milioane, în aur.
-Cateva milioane? Atunci... o sa mai trec... mai tarziu, cand le voi avea. Nu! Îmi trebuie un cufar mic, foarte rezistent, pe care sa-l pot duce sub brat si sa-l var în fundul rulotei, cand calatoresc.
-Am ce va trebuie, domnule Cascabel. si fabricantul îi arata un cufar prevazut cu broasca de siguranta. Nu era mai greu de zece kilograme, iar interiorul îl avea aranjat la fel cum sunt, în banci, casele de bani ori cele pentru actiuni.
-În plus, rezista la foc, adauga domnul William J. Morlan. Garantez în scris.
-Perfect... perfect! raspunse domnul Cascabel. Asta îmi convine, daca raspundeti de încuietoarea cufarului
-Încuietoare cu cifru, adauga fabricantul.
-Patru litere... un cuvant de patru litere, alese din patru alfabete, asta înseamna aproape patru sute de mii de combinatii. Pana cand hotul si-ar bate capul sa le gaseasca, ai avea timp sa-l spanzuri de un milion de ori.
-De un milion de ori! Domnule Morlan, e într-adevar minunat. Dar pretul? O casa de bani e prea scumpa, ma întelegeti, cand costa mai mult decat ceea ce pui în ea. -Foarte corect, domnule Cascabel. Asa ca am sa v-o vand pe asta cu numai sase dolari si jumatate.
-sase dolari si jumatate, se mira Cascabel.
-Nu-mi place pretul asta de sase dolari si jumatate! Haide, domnule Morlan, în afaceri trebuie sa rotunjesti. Ne întelegem cu cinci dolari?
 -Pentru dumneata, fie, domnule Cascabel. Targul se facu, pretul fu achitat, iar William J. Morlan îi propuse saltimbancului sa-i trimita cufarul la locuinta lui pe roti, ca sa nu care el însusi o asemenea povara.
-Ei, domnule Morlan! Un om ca mine, care jongleaza cu greutati de douazeci de kilograme!
-Haida de! Cat cantaresc exact greutatile dumitale de douazeci, întreba rîzand domnul Morlan.
-Exact sapte kilograme, dar sa nu spuneti nimanui,raspunse domnul Cascabel. Cu acestea, cei doi se despartira încantati unul de altul. Dupa o jumatate de ora, fericitul posesor al cufarului sosea în piata circului unde stationa vehiculul sau. Cu amorul propriu satisfacut, aducea casa de bani a familiei Cascabel. Ah, de cata admiratie avu parte, în micul sau univers, aceasta casa de bani! si cat de fericita si de mandra era familia, ca o posedau! Trebuira s-o deschida, s-o închida la loc. Tanarul Sandre ar fi vrut sa intre înauntru, din pura distractie. Dar nu se putea, caci era prea mica pentru a-l cuprinde.



-Cat despre Cuisoara, acesta nu vazuse niciodata ceva atat de frumos, nici macar în vis. -Asa ceva trebuie ca se deschide greu, aprecie el. Numai sa nu se deschida prea usor, daca se închide prost.
-Niciodata n-ai spus ceva mai corect decat acum, replica domnul Cascabel. Apoi, pe un ton poruncitor, ce nu admitea contrazicere si cu unul din gesturile lui categorice, care nu-ti permitea sa stai pe ganduri, ceru:
-Hai, copii, stergeti-o cat mai repede si aduceti ceva de mancare pentru o masa... Împarateasca. Iata un dolar pe care vi-l pun la dispozitie. Fac cinste! Ce om minunat! Ca si cum nu tot el ‘facea cinste’ în fiecare zi! Dar îi placea genul acesta de gluma si o însotea mereu de un rîs zgomotos. Într-o clipa, Jean, Sandre si Napoleone disparura împreuna cu Cuisoara, care ducea sub brat un cos de paie, pentru provizii.
-si acum, ca suntem singuri, Cornelia, sa discutam putin, zise domnul Cascabel. -Despre ce, Cesar?
-Despre ce? Despre parola pe care o s-o alegem pentru încuietoarea cufarului. Nu ca nas avea încredere în copii! Dumnezeule mare! Sunt niste îngeri! Am încredere pana si în prostanacul de Cuisoara, care-i cinstea întruchipata. Dar cuvantul acela trebuie sa fie secret.
-Alege ce-ti place, spuse Cornelia.
-Ma încred în tine.
-N-ai nici o preferinta?
-Nu.
-Atunci, eu as vrea sa fie un nume propriu.
-Perfect. Numele tau, Cesar.
-Nu se poate! E prea lung. Trebuie sa fie un nume din patru litere.
-În cazul asta, scoate o litera din numele tau. Ai putea scrie Cesar fara r! Presupun ca avem voie sa facem cum ne place.
-Bravo, Cornelia! E o idee... una dintre ideile care-ti vin deseori, draga mea. Dar, daca ne hotaram sa scoatem o litera dintr-un nume, mi-ar placea mai mult sa scoatem patru dintr-al tau.
-Din numele meu?
-Da! si sa le luam pe cele de la urma: ‘elia’... Gasesc chiar ca e mai distins.
-Ah, Cesar!
-Asa-i ca o sa-ti faca placere sa stii ca poti deschide casa de bani cu numele tau?
-Fiindca se afla si în inima ta, raspunse Cornelia cu destula afectare, dar si cu tandrete. Apoi, plina de bucurie, îl îmbratisa cu putere pe minunatul ei om. si uite-asa, ca urmare a acelei combinatii de litere, cine nu cunostea cuvantul Elia n-ar fi putut deschide niciodata casa de bani a familiei Cascabel. Dupa o jumatate de ora, copiii erau înapoi cu proviziile, sunca si .pastrama de vaca, taiate în bucati apetisante, si cu cateva dintre uluitoarele legume crescute în solul californian – niste verze arborescente, cartofi – mari cat pepenii, morcovi lungi de o jumatate de metru si, cum spunea cu încantare domnul Cascabel, ‘care n-au pereche decat în cei pe care-i scoti fara sa te mai obosesti sa-i cultivi’. Cat priveste bautura, greutatea era doar sa alegi dintre sorturile oferite de natura si arta gatlejurilor americane. De data asta, fara sa mai punem la socoteala o stacana de bere spumoasa, fiecare urma sa-si aiba partea sa, la desert, dintr-o sticla de sherry fin. Cat ai clipi din ochi, Cornelia, secondata de Cuisoara, obisnuitul ei ajutor, pregati pranzul. Masa fu pusa în cel de-al doilea compartiment al vehiculului, asa-zisul salon al familiei, unde temperatura era mentinuta la o valoare convenabila de soba din bucatarie, aflata în compartimentul vecin. Daca în ziua aceea ‘ca în toate zilele, de altfel’ tatal, mama si copiii mancara cu o pofta nemaipomenita, lucrul era cat se poate de justificat de împrejurari. Dupa masa, domnul Cascabel le spuse cu o voce solemna, pe care o folosea pentru reclamele sforaitoare, destinate publicului:
-Mane, copii, parasim Sacramento, acest oras remarcabil, si pe distinsii sai locuitori, cu care nu putem decat lauda, oricare le-ar fi coloarea, rosie, neagra sau alba. Dar Sacramento e în California si California e în America, iar America nu-i în Europa. Of, patria e patrie, iar Europa înseamna Franta, si nu-i prea din timp ca Franta sa ne revada ‘între zidurile ei’, dupa o absenta prelungita ani si ani. Am facut avere? La drept vorbind, nu! si totusi, avem ceva dolari care o sa faca buna impresie în cufarul nostru, atunci cand o sa-i schimbam în aur ori în argint frantuzesc. O parte din suma o s-o folosim pentru traversarea Atlanticului cu vasele rapide de sub pavilionul nostru tricolor, odinioara purtat de Napoleon din capitala în capitala... În sanatatea ta, Cornelia! Doamna Cascabel se înclina în fata acestei dovezi de prietenie pe care i-o dadea adesea sotul ei, ca pentru a-i multumi ca-i daruise niste copii de talia lui Hercule si Alcide. Apoi el relua: -Beau si pentru reusita calatoriei noastre. Fie ca vanturi favorabile sa ne umfle panzele! Se opri ca sa mai toarne fiecaruia cate un ultim pahar din excelentul sherry. -Tu, Cuisoara, poate o sa-mi spui ca dupa ce platim drumul n-o sa ne mai ramana nimic în casa de bani?  -Nu, patroane... daca nu cumva biletele de vapor, adaugate biletelor pe caile ferate...


-Eh, caile ferate, aceste rail roads, cum spun yankeii!  exclama domnul Cascabel.
-Doar nu suntem atat de naivi si de necugetati încat sa mergem pe calea ferata! Am de gand sa economisesc cheltuielile de transport de la Sacramento la New York, folosinduma de casa noastra pe roti. Presupun ca vreo cateva-sute de leghe nu sunt în stare sa sperie familia Cascabel, care are obiceiul sa hoinareasca peste tot prin lume. -De buna seama! raspunse Jean.
-si cu ce bucurie o sa revedem Franta! zise doamna Cascabel.
-Franta noastra, pe care voi, copii, n-o cunoasteti,  relua domnul Cascabel, caci voi v-ati nascut în America. Frumoasa noastra Franta, o s-o vedeti în sfarsit! Ah, Cornelia, ce placere pentru tine, o provensala, si pentru mine, un normand, dupa douazeci de ani de absenta!
-Asa-i, Cesar, asa-i!
-Vezi tu, Cornelia, acum as refuza chiar si un angajament la teatrul Barnum, de mi s-ar oferi. Sa aman întoarcerea? Niciodata! As pleca pana si în mani. Suntem bolnavi de dorul tarii si doar întorcandu-ne în tara o sa ne vindecam. Nu cunosc alt leac.  Cesar Cascabel spunea adevarul. El si sotia lui n-aveau decat un singur gand: sa se întoarca în Franta, si ce bucurie ca puteau s-o faca acum, cand banii nu le lipseau! -Asadar, plecam mane,  spuse domnul Cascabel.
-si poate ca asta o sa fie ultima noastra calatorie,  adauga Cornelia.
-Eu nu stiu decat o singura ultima calatorie, Cornelia!  Raspunse sotul ei cu demnitate. Aceea pentru care nu primesti bilet de întoarcere.
-Fie, Cesar, dar înaintea aceleia nu ne mai si odihnim, dupa ce facem avere?
-Sa ne odihnim, Cornelia? Niciodata! Nu vreau avere, daca averea duce la trandavie! Crezi cumva ca ai dreptul sa lasi nefolosite talentele cu care natura te-a binecuvantat din plin? Îti închipui ca eu pot trai cu bratele încrucisate, riscand sa-mi pun în pericol elasticitatea articulatiilor? Îi vezi tu pe Jean lasandu-si balta exercitiile de echilibristica, pe Napoleone renuntand la dansul pe sarma întinsa, cu sau fara balansier, pe Sandre lipsind din varful piramidei umane, ori chiar pe Cuisoara nemaiînclestandu-si la comanda palmele ca sa distreze publicul? Nu, Cornelia! Spune-mi mai bine ca ploaia o sa stinga soarele, ca pestii au sa sece marile, dar nu-mi spune ca va veni vreodata ora de odihna pentru familia Cascabel!  De-acum, mai ramaneau doar de terminat pregatirile, ca sa poata porni la drum a doua zi, de cum avea sa rasara soarele în Sacramento. Asta si facura toata dupa-amiaza. Nu-i nevoie sa mai spunem ca faimosul cufar fusese pus la loc sigur, în ultimul compartiment al vehiculului. -În felul acesta, spuse domnul Cascabel, -o sa-l putem pazi zi si noapte.
-Hotarat, Cesar, cred ca ai avut o idee buna,  aprecie Cornelia.
-Nu-mi pare rau dupa banii pe care i-ai dat pe cufar.
-Poate ca-i un pic cam mic, draga mea, dar o sa cumparam unul mai mare... daca i se umfla prea mult continutul! 



Cesar Cascabel - Capitolul 1
Cesar Cascabel - Capitolul 2
Cesar Cascabel - Capitolul 3
Cesar Cascabel - Capitolul 4
Cesar Cascabel - Capitolul 5
Cesar Cascabel - Capitolul 6
Cesar Cascabel - Capitolul 7
Cesar Cascabel - Capitolul 8
Cesar Cascabel - Capitolul 9
Cesar Cascabel - Capitolul 10
Cesar Cascabel - Capitolul 11
Cesar Cascabel - Capitolul 12
Cesar Cascabel - Capitolul 13
Cesar Cascabel - Capitolul 14
Cesar Cascabel - Capitolul 15
Cesar Cascabel - Capitolul 16
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 1
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 2
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 3
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 4
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 5
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 6
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 7
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 8
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 9
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 10
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 11
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 12
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 13
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 14
Cesar Cascabel - Epilog


Aceasta pagina a fost accesata de 1482 ori.
{literal} {/literal}