Cesar Cascabel - Capitolul 2

Cesar Cascabel - Capitolul 2

de Jules Verne


Partea intai


CAPITOLUL 2

FAMILIA CASCABEL






"Cascabel este nume celebru, ba chiar ilustru in cele cinci parti ale lumii si in alte locuri," spunea cu mandrie cel care-l purta cu atata cinste. Cesar Cascabel, originar din Pontorson, in inima Normandiei, era dedat la toate vicleniile, siretlicurile si dibaciile tinutului normand, insa, oricat de smecher si de abil ar fi fost, ramane ca un om cinstit si nu trebuia confundat cu membrii, deseori suspecti, ai corporatiei scamatorilor. Cap de familie, compensa prin virtuti proprii originea sa umila si mizeriile profesiei sale. in timpul acela, domnul Cascabel avea exact etatea pe care o arata, patruzeci si cinci de ani, nici mai mult, nici mai putin. Copil pribeag, in toata puterea cuvantului, leagan ii fusese bocceaua pe care taica-sau o purta pe umeri, alergand de la un balci la altul si de la un iarmaroc la altul prin provincia normanda. Murindu-i mama la scurt timp dupa ce el vazuse lumina zilei, fu primit de mila intr-o trupa de balci cativa ani mai tarziu, cand ii murise si tatal. Acolo isi petrecu copilaria, facand tumbe, rasuciri si salturi periculoase, stand cu capul in jos si picioarele in aer. Mai tarziu deveni, pe rand, clovn, gimnast, acrobat, faramator de lanturi, pana in clipa cand, ajuns tata a trei copii, s-a numit director al acestei mici familii pe care o crease impreuna cu doamna Cascabel, nascuta Cornelia Vadarasse, din Martigues, in Proventa. Inteligent si ingenios, plin de o remarcabila vitalitate, de o iscusinta iesita din comun – calitatile sale morale nu erau deloc mai prejos decat cele fizice. Fara indoiala ca pe piatra care se rostogoleste nu creste muschiul, dar in schimb ea se freaca de drumul aspru, se slefuieste, isi toceste partile ascutite, se face rotunda si lucioasa.



Asa si cu Cesar Cascabel: de patruzeci si cinci de ani, de cand se vantura prin lume, se frecase, se slefuise si se rotunjise atat de bine, incat stia tot ce se poate sti despre viata, nu se mira de nimic si nimic nu-l incanta peste masura, intrucat prin Europa umblase dintr-un balci in altul si se simtise in America la fel de bine ca in coloniile olandeze si spaniole, intelegea aproape toate limbile, le vorbea mai mult sau mai putin corect, ‘pana si pe cele pe care nu le cunostea’, cum obisnuia sa spuna el insusi, caci nu se jena sa se exprime prin gesturi atunci cand ii lipseau cuvintele. Cesar Cascabel avea cu ceva peste medie ca inaltime, piept viguros, picioare suple, o fata cu maxilarul inferior proeminent – semn de energie, cap puternic cu parul aspru si incalcit, marcat de arsura soarelui si a vanturilor de pretutindeni, mustata scurta sub nasul
bine cladit, favoriti retezati pe jumatate pe obrajii cu pielea rosiatica, ochi albastri, foarte vii si patrunzatori, cu privirea excelenta. in sfarsit, o gura care isi pastrase toti dintii, in fata publicului era un Frederic Lemaitre ( Frederic Lemaitre (1800 - 1876), actor francez de drama romantica, foarte popular in timpul lui Jules Verne) cu gesturi largi si poze fanteziste, cu fraze declamatorii, dar in particular un om foarte simplu, foarte natural, adorandu-si familia. Se bucura de o sanatate perfecta si, daca etatea nu-i mai ingaduia acum sa practice meseria de acrobat, ramanea remarcabil in exercitiile de forta, care solicita bicepsii. in plus, avea un extraordinar talent de ventriloc, asadar in acea veche indeletnicire de comediant, care, dupa cum sustine episcopul Eustache, ajunge pana la prezicatoarea din Endor (oras din vechea Palestina, unde o prezicatoare celebra i-a prezis regelui Saul infrangerea in batalie si moarte). Atunci cand Cascabel voia, vocea ii cobora din gat in stomac. Ar fi putut, oare, sa cante singur un duet? Eh! Era destul sa fie provocat! in fine, ca sa-i incheiem portretul, sa mai retinem faptul ca Cesar Cascabel avea slabiciune pentru marii cuceritori – indeosebi pentru Napoleon. Da! il stima pe eroul primului imperiu tot atat de mult pe cat ii ura pe calaii sai, pe urmasii lui Hudson Lowe ( (1769 - 1844 general englez insarcinat cu paza lui Napoleon dupa exilare insula Sfanta Elena in1815), John Bull (porecla data englezului in general, semnificand: greoi si incapatanat) pe ticalosii de John Bull. Napoleon era ‘omul lui.’ Asa ca n-ar fi dat niciodata spectacole in fata reginei Angliei, ‘cu toate ca-l rugase prin majordomul ei’, dupa cum povestea cu placere si atat de des, ca pana la urma ajunsese s-o creada si el. . si totusi, domnul Cascabel nu era un veritabil director de circ, un Franconi, un Rancy ori un Loyal, in fruntea vreunei trupe de calareti si calarete, de clovni, de jongleri. Era un simplu comediant care se producea in piete, in aer liber pe timp bun, sub prelata cand ploia. Cu meseria aceasta, careia ii incercase sansele schimbatoare timp de un sfert de secol, castigase, se spune, suma rotunjoara ce era acum inchisa in lada cu cifru. Cata munca, efort si uneori mizerie insemna suma aceea! Dar ce era mai greu trecuse. Familia Cascabel se pregatea sa se intoarca in Europa. Dupa ce cutreierase Statele Unite, urma sa se imbarce pe un pachebot francez sau american; pe unul englezesc –niciodata! in fond, Cesar Cascabel nu era nelinistit in nici o privinta. Pentru el nu existau piedici, existau cel mult dificultati. Eschivarea si priceperea de a se descurca in viata, erau punctul lui tare. Ar fi repetat bucuros dupa ducele de Dantzig, unul dintre maresalii marelui sau barbat: "Faceti-mi o crapatura, si patrund!" si reusise, intr-adevar, in destule situatii dificile. "Doamna Cascabel, nascuta Cornelia Vadarasse, o provensala pur sange, n-are egal in ghicirea viitorului, regina femeilor excentrice, inzestrata cu toate gratiile sexului sau, cu toate virtutile ce fac cinste unei mame de familie, iesita victorioasa din mari intreceri feminine, la Chicago, unde s-au infruntat cele mai bune atlete din lume.
Cu aceste cuvinte si-o prezenta de obicei domnul Cascabel pe consoarta sa. Se casatorise cu ea in urma cu douazeci de ani, la New York. Se consultase oare cu propriul sau tata in legatura cu aceasta casatorie? Nu. Mai intai pentru ca nici tatal sau nu-i ceruse parerea cand se insurase, zicea el, iar apoi fiindca acel om de treaba nu mai era pe lume. Asa ca isprava aceea, trebuie s-o credem, s-a facut simplu, fara formalitatile preliminare care in batrana Europa intarzie in chip atat de suparator unirea a doua fiinte facute una pentru alta. intr-o seara, la teatrul Barnum de pe Broadway, unde se afla ca spectator, Cesar Cascabel a fost uluit de farmecul, de gratia cu care evolua o tanara acrobata franceza, domnisoara Cornelia Vadarasse, in exercitiul de la bara fixa. Sa-si alature propriile talente de cele ale unei persoane incantatoare, sa faca din doua existente una singura, sa intrezareasca in perspectiva o familie de mici Cascabeli demni de tatal si de mama lor, toate acestea i s-au parut firesti onestului saltimbanc. Iar sa se repeada pe scena intr-o pauza, sa se prezinte Corneliei Vadarasse, sa-i faca propunerile cele mai convenabile privitoare la casatoria dintre un francez si o frantuzoaica, sa instiinteze un onorabil pastor aflat in sala, sa-l conduca in foaier si sa-l roage sa oficieze o casatorie atat de potrivita, iata ce a mai urmat, implinindu-se pe loc in preafericita tara a Statelor Unite ale Americii! si oare sunt mai putin reusite casatoriile facute in mare graba? in orice caz, a lui Cesar Cascabel cu Cornelia Vadarasse, urma sa fie una dintre cele mai reusite cate s-au celebrat vreodata in intreaga lume. Pe timpul cand incepe aceasta povestire, doamna Cascabel avea patruzeci de ani. O tinuta frumoasa, talia poate nu tocmai subtire, par negru, ochi negri, gura surizatoare si plina de dinti, ca si a barbatului sau. Cat despre exceptionala sa vigoare, aceasta putea fi judecata dupa memorabilele lupte de la Chigaco, unde Cornelia obtinuse ‘cocul de aur’. Sa mai adaugam ca ea isi iubea si acum sotul ca in prima zi, avand o incredere totala si de neclintit in geniul acelui om iesit din comun, una din cele mai remarcabile fiinte pe care le-a dat vreodata pamantul normand.



Primul nascut dintre baietii acestui cuplu de artisti ai circului era Jean, ajuns acum la nouasprezece ani. Lipsit de aptitudini pentru exercitiile de forta, pentru gimnastica, acrobatii si clovnerii, avea in schimb mani de o nemaipomenita abilitate si o privire agera ce faceau din el un jongler gratios, elegant, deloc ingamfat de propriile lui succese. Era bland si meditativ, negricios ca maica-sa, dar cu ochi albastri. Studios si rezervat, incerca sa-si largeasca instructia unde si cand putea. Cu toate ca nu se rusina de meseria parintilor sai, intelegea ca se puteau face si lucruri mai bune decat demonstratiile menite sa distreze publicul si isi propunea sa abandoneze circul indata ce aveau sa ajunga in Franta. Dintr-o profunda stima pentru tatal si mama sa, era insa deosebit.de rezervat cu privire la acest subiect. si, de altfel, cum si-ar fi putut face o alta situatie in lume? Al doilea baiat – ah, acesta, penultimul nascut, gimnastul trupei, era produsul logic al cuplului Cascabel. Doisprezece ani, iute ca o pisica, sprinten ca o maimuta, vioi ca un tipar, un mic clovn cu inaltimea de trei picioare si sase degete, venit pe lume facand saltul mortal – daca e sa-l credem pe tata – un strengar varat in tot felul de glume si de farse, gata oricand sa dea replica, dar bun din fire, chiar si atunci cand isi merita scatoalcele primite cu zambetul pe buze, findca nu i se dadeau niciodata din prea multa suparare. S-a bagat de seama ca pe baiatul cel mare al familiei Cascabel il chema Jean. De ce acest nume? Pentru ca asa dorise mama, in amintirea unuia dintre inaintasii ei, Jean Vadarasse, marinar din Marsilia inghitit de Marea Caraibilor – si de care ea era tare mandra. Fireste ca tatal; avand norocul sa-l cheme Cesar, ar fi preferat alt nume, mai istoric, mai potrivit cu admiratia lui secreta pentru razboinici. Dar n-ar fi vrut sa-si contrazica sotia la nasterea primului lor copil si acceptase numele Jean, propunandu-si sasi ia revansa daca va mai avea un baiat. Asta s-a si intamplat, jar al doilea fiu a fost botezat Alexandre, dupa ce era cat pe ce sal cheme Hamilcar Attila sau Hannibal. in familie i se spunea Sandre. Dupa primul si al doilea baiat, familia s-a marit cu o fetita, iar pe aceasta fetita, careia doamna Cascabel ar fi vrut sa-i spuna Hersilla, au botezat-o Napoleone, in cinstea martirului din insula Sfanta Elena. Napoleone avea atunci opt ani. Era un copil dragut, care promitea sa devina o fata foarte frumoasa si de fapt avea sa-si si tina promisiunea. Blonda, cu pielea roz, cu o fizionomie mobila, plina de vioiciune, era deosebit de gratioasa si de isteata. Exercitiile pe sarma nu mai aveau secrete pentru ea; piciorusele ii alunecau si jucau pe firul intins de parca fetita, usoara ca un fulg, ar fi avut aripi, s-o sustina in aer. Se intelege ca Napoleone era rasfatata familiei. Toti o adorau, si era intr-adevar adorabila. Mamei ii placea sa-si inchipuie ca fetita va face intr-o buna zi o partida excelenta. Nu-i oare si asa ceva inscris in sortii unei vieti nomade, de saltimbanc? N-ar putea, prin urmare, Napoleone, ajunsa o domnisoara tanara si frumoasa, sa intalneasca un print dispus sa se indragosteasca de ea si s-o ia de sotie? "Ca in basme?" intreba domnul Cascabel, mai realist decat nevasta-sa. "Nu, Cesar, ca in realitate." "Vai, Cornelia, a trecut timpul cand regii se insurau cu pastoritele si, de altminteri, nu stiu daca astazi pastoritele ar mai vrea sa se marite cu niste regi." Asta era familia Cascabel, tata, mama si trei copii. Poate ca n-ar fi stricat sa-l aiba si pe al patrulea, pentru acele piramide umane in care artistii se catara unii pe umerii celorlalti intr-un numar cu sot. Dar al patrulea n-a mai venit. Din fericire, era acolo Cuisoara, gata sa-si dea concursul in spectacolele extraordinare. De fapt, Cuisoara completa bine echipa Cascabel. Trupa era familia lui. Facea parte din ea cu drepturi depline, cu toate ca era american de origine. Unul dintre nenorocitii fara parinti, nascuti nu se stie pe unde – abia daca stiu si ei – si crescuti prin mila lumii, mancand pe apucate, sfarsind bine cand sunt firi sanatoase, cand o natura cinstita ii ajuta sa reziste exemplelor rele din jur si proastei influente a mizeriei. N-ar trebui oare sa avem putina indurare fata de acesti sarmani daca de cele mai multe ori sunt impinsi sa faca rau ori sa sfarseasca rau ei insisi?
Nu era cazul lui Ned Harley, caruia domnul Cascabel gasise de cuviinta sa-i dea porecla de Cuisoara. De ce? Mai intai pentru ca era subtire ca un cui, si apoi, fiindca avea sarcina de a primi in deschiderea spectacolului mai multe ‘floricele’cu cinci degete decat cresc intr-un an intreg pe vreun arbust din familia cruciferelor! Cu doi ani in urma, cand domnul Cascabel il intalnise pe acest nefericit, Ned Harley era muritor de foame. Trupa de acrobati din care facea parte tocmai se destrama, dupa ce fusese abandonata de director. El era unul dintre ‘menestreli’. Trista ocupatie, chiar daca ‘ii da sa mance’ mai mult sau mai putin celui care o practica. Sa te mazgalesti cu crema de ghete ca sa te faci ‘negru’, cum se spune, sa te imbraci in costum negru, cu vesta alba si cravata la fel, si sa canti cantece grotesti zdranganind dintr-o vioara caraghioasa in compania a patru sau cinci indivizi de aceeasi teapa, ce servici mai era si asta? Ei bine, Ned Harley tocmai si-o pierdea si fusese cat se poate de fericit cand se intalnise cu Providenta in persoana domnului Cascabel. Mai exact, acesta tocmai isi concedia mascariciul, cel ce juca indeosebi rolurile de prostanac din scenele de parada. Ati putea crede? Bufonul acela se daduse drept american si era de fapt englez! Un John Bull in trupa ambulanta! Un compatriot de-al calailor care... Cunoasteti povestea, intr-o zi, domnul Cascabel a aflat intamplator de ce nationalitate era intrusul. "Domnule Waldurton, i-a spus, intrucat esti englez, ai s-o stergi imediat, daca nu vrei sa-ti trag un picior in spate, cat ii fi de mascarici! Si, cat era el de mascarici, domnul Waldurton ar fi capatat piciorul in locul vizat, daca nu se grabea s-o stearga. Cuisoara fusese primit in locul lui. Fostul menestrel se angaja sa faca de toate, de la parada in scena pana la tesalatul cailor si gatit, atunci cand era nevoie sa i se dea o mana de ajutor Corneliei. Se intelege ca vorbea frantuzeste, dar cu un accent destul de pronuntat. Pe scurt, era un baiat care-si pastrase inocenta, cu toate ca ajunsese la treizeci si cinci de ani; pe cat de vesel cand atragea publicul cu caraghioslacurile sale, pe atat de melancolic in viata de toate zilele. Vedea mai ales partea neplacuta a lucrurilor si nimic nu-l surprindea cu adevarat, caci era greu sa-l socoti printre fericitii acestei lumi. Capul ascutit, fata prelunga si trasa, parul galbui, ochii rotunzi si copilarosi, nasul peste masura de lung, pe care putea pune sase perechi de ochelari –numar comic de mare efect – urechile clapauge, gatul de batlan, corpul slab asezat pe doua picioare scheletice faceau din el o fiinta bizara. De fapt, nu se plangea, cu conditia ca – asta era corectia facuta mereu cand spunea ceva – cu conditia ca nenorocul sa nu-i dea motiv sa se planga. in plus, de cand intrase in serviciu la familia Cascabel, se atasase puternic de ei, iar acestia nu s-ar fi putut lipsi de Cuisoara. Asta era, daca putem spune asa, partea umana a trupei de saltimbanci. Cat priveste partea animala, ea era reprezentata de doi cani buni, unul prepelicar, foarte priceput la vanatoare si cat se poate de folositor la paza casei pe roti, celalalt un pudel, istet si spiritual, menit sa devina membru al Institutului, atunci cand va exista un Institut pentru rasa canina.



Dupa cei doi cani se cuvine sa prezentam publicului o mica maimuta care, in concursurile de strambaturi, se putea intrece nu fara succes cu insusi Cuisoara, de multe ori spectatorilor fiindu-le destul de greu sa hotarasca impartial caruia din doi sa-i dea premiul. Mai era apoi un papagal, Jako – originar din Jawa, care vorbea, flecarea, canta si caraia zece ore din douasprezece ca urmare a lectiilor primite de la prietenul sau Sandre. in fine, doi cai, doi cai buni si batrani trageau vehiculul de balci si Dumnezeu stie daca nu cumva picioarele lor, cam intepenite de etate, se lungisera din cauza atator mii de mile strabatute! Vreti sa stiti cum le chema pe aceste minunate animale? Pe unul Vermout, ca pe trapasul victorios al domnului Delamarre, pe celalalt Gladiator, ca pe armasarul contelui de Lagrange. Da! Purtau aceste nume ilustre pe hipodromul francez, fara sa se fi gandit sa se inscrie pentru marele premiu al Parisului. Cat despre cei doi caini, prepelicarul se numea Wagram, iar pudelul Marengo (Marengo si Wagram: localitati in Italia si, respectiv, Austria, unde in 1800 si 1809 Napoleon a purtat lupte victorioase impotriva austriecilor si se poate ghici cu usurinta cine ii botezase cu aceste nume celebre in istorie). Maimutei i s-a spus John Bull, pur si simplu, din pricina urateniei. Ce vreti? Trebuie sa-i trecem domnului Cascabel cu vederea aceasta manie pornita, la urma urmei, dintr-un patriotism perfect scuzabil, chiar si intr-un timp in care asemenea simpatii nu-si mai aveau nici o justificare. "Cum sa nu-l adori, spunea, pe omul care striga sub o ploaie de gloante: "Luati-va dupa panasul meu alb – o sa-l gasiti intotdeauna!" Iar cand i se atragea atentia ca acela care pronuntase frumoasele cuvinte pomenite era Henric al IV-lea, raspundea: "Se prea poate, dar si Napoleon ar fi fost in stare sa le spuna."




Cesar Cascabel - Capitolul 1
Cesar Cascabel - Capitolul 2
Cesar Cascabel - Capitolul 3
Cesar Cascabel - Capitolul 4
Cesar Cascabel - Capitolul 5
Cesar Cascabel - Capitolul 6
Cesar Cascabel - Capitolul 7
Cesar Cascabel - Capitolul 8
Cesar Cascabel - Capitolul 9
Cesar Cascabel - Capitolul 10
Cesar Cascabel - Capitolul 11
Cesar Cascabel - Capitolul 12
Cesar Cascabel - Capitolul 13
Cesar Cascabel - Capitolul 14
Cesar Cascabel - Capitolul 15
Cesar Cascabel - Capitolul 16
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 1
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 2
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 3
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 4
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 5
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 6
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 7
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 8
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 9
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 10
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 11
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 12
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 13
Cesar Cascabel - Partea a doua - Capitolul 14
Cesar Cascabel - Epilog


Aceasta pagina a fost accesata de 889 ori.
{literal} {/literal}