Claudius Bombarnac - Capitolul 25

de Jules Verne

CAPITOLUL XXV

— Beijing! Toată lumea coboară! strigă Popov.

Iar domnul Catema se amuză să-i răspundă cu un rârâit parizian:

— Te cred, bătrâne!

Am coborât cu toţii. Este ora patru după-amiază. Pentru nişte
pasageri obosiţi după trei sute douăsprezece ore de călătorie, nu-i
tocmai momentul potrivit să cutreierăm oraşul, dar ce zic eu oraş,
cele patru oraşe îmbinate unul într-altul, patru verigi de diferite
mărimi; eu am tot timpul să văd capitala Chinei, căci şederea mea
la Beijing va dura câteva săptămâni. Esenţialul este să găsesc un
hotel unde să pot locui în condiţii mulţumitoare. Luând toate infor-
maţiile, se pare că Hotelul celor zece mii de vise, din preajma gării,
îmi va oferi confortul cu care sunt obişnuiţi occidentalii.

Amân pentru mâine vizita la domnişoara Zinca Klork. Voi sosi
la ea acasă înainte ca lada să-i fi fost expediată la domiciliu, dar
vai! suficient de devreme ca să-i aduc la cunoştinţă moartea logod-
nicului ei.

Maiorul Noltitz locuieşte la acelaşi hotel ca şi mine, aşadar
nu-mi iau rămas bun de la el, nici de la domnul şi doamna
Caterna, care vor rămâne aici vreo cincisprezece zile înainte de
a pleca la Shanghai. Cât despre Pan-Ciao şi doctorul Tio-King,
pe ei îi aşteaptă o maşină care să-i ducă la „yamenul", adică
reşedinţa familiei tânărului chinez. Dar ne vom revedea. Prietenii
nu se despart cu un simplu „rămâi cu bine" şi sunt sigur că strân-
gerea de mână de la coborârea din vagon nu va fi ultima.

Domnul şi doamna Fulk Ephrinell nu vor întârzia să părăseas-
că gara ca să-şi vadă de afaceri, ceea ce îi obligă să găsească un
hotel în cartierul comercial. Nu vor pleca fără să ne salute. Maiorul
Noltitz şi cu mine ieşim în întâmpinarea simpaticei perechi şi
facem un schimb de politeţuri.

— în sfârşit, îi spun lui Fulk Ephrinell, cele patruzeci şi două
de lăzi ale firmei „Bulbul and Comp." au ajuns la liman. Dar
n-a depins decât de un fir de păr ca explozia locomotivei să spargă
dinţii falşi...

— Că bine zici, domnule Bombarnac, răspunde americanul,
dinţii mei au scăpat ca prin minune. Câte peripeţii, de când am
plecat din Tiflis! Hotărât lucru, călătoria asta a fost mai puţin
monotonă decât mi-aş fi închipuit...

— Şi să nu uităm că v-aţi căsătorit în cursul ei, dacă nu
mă-nşel, adaugă maiorul.

— Wait a bit, rosteşte yankeul cu un glas ciudat, lertaţi-ne, sun-
tem grăbiţi...

— Nu vrem să vă reţinem, domnule Ephrinell, îi spun eu, şi
vă rog să ne îngăduiţi să vă spunem la revedere, atât dumnea-
voastră, cât şi doamnei Ephrinell...

— La revedere, răspunde englezoaica americanizată cu un glas
mai tăios la sosire decât fusese la plecare.

Apoi, întorcându-se spre soţul ei, continuă:

— Nu am răgazul să aştept, domnule Ephrinell...

— Nici eu, doamnă..., zice yankeul.

Domnule... Doamnă!... Haida de! Nu-şi mai spun Fulk şi Horatia!
Fără să-şi fi dat braţul, amândoi ies pe poarta gării. Presimt
că el o ia la dreapta, iar ea la stânga. La urma urmei, treaba lor!

Mai rămâne numărul 8 sau Francis Trevellyan, personajul mut
care n-a rostit un singur cuvânt pe toată durata piesei - vreau să
zic în tot timpul călătoriei. Aş vrea, măcar acum, să-i aud vocea,
o clipă doar. Şi, dacă nu mă înşel, acest prilej se va ivi. Chiar acum.
într-adevăr, flegmaticul gentleman se află lângă mine, aruncând
o privire dispreţuitoare vagoanelor din faţa lui. Scoate un trabuc
din tabachera sa de marochin galben. Dar, când să-şi aprindă
havana, scutură degeaba cutia de chibrituri, care e goală. Eu îmi
fumam trabucul - o marcă excelentă - cu plăcerea nespusă a
cunoscătorului şi cu regretul că n-am să găsesc, probabil, unul la
fel de.bun în China. Sir Francis Trevellyan vede trabucul aprins
şi se apropie de mine. Bănuiesc că vrea să-mi ceară un foc sau
„puţină lumină", cum zic englezii, astfel încât aştept tradiţionalul
„Haveyou gor a light, please? " Dar gentlemanul se mulţumeşte
doar să întindă mâna. Maşinal, îi ofer trabucul. îl ia intre dege-
tul mare şi arătător, scutură cenuşa albă şi-şi aprinde havana. îmi
închipui că, chiar dacă n-am auzit „ some light, please ", îmi va
adresa, fără îndoială, un „thankyou, sir!" Aş, de unde! După ce
trage câteva fumuri din trabucul său, sir Francis Trevellyan îl
aruncă nepăsător pe al meu pe peron. Apoi, fără să salute, o ia la
stânga şi, cu pasul măsurat, părăseşte gara.

Mă veţi întreba dacă n-am zis nimic. Nu. Am rămas înmărmurit
locului. Nu mi-a venit să scot o vorbă sau să fac cel mai mic gest...
Am fost pur şi simplu năucit de atâta lipsă de bună-cuviinţă, în timp
ce maiorul Noltitz nu s-a putut stăpâni să nu izbucnească în râs!
Ah, dacă-mi va mai ieşi vreodată în cale acest gentleman... Dar nu
l-am mai revăzut niciodată pe sir Francis Trevellyan de la „Trevellyan
Hali", „Trevellyan Shire"!

O jumătate de oră mai târziu, ne instalăm la Hotelul celor zece
mii de vise. Aici ni se serveşte o masă după toate regulile bucătăriei
chinezeşti. După cină, îndată după al doilea ajun - ca să între-
buinţăm expresia chinezească -, culcaţi în nişte paturi strâmte,

aşezate în mijlocul unor camere micuţe, dormim -, dar nu som-
nul drepţilor, ci somnul istoviţilor - care-i mult mai preţios.

Nu m-am trezit înainte de ora zece şi poate că mi-aş fi văzut mai
departe de somn toată dimineaţa, dacă nu m-ar fi îmboldit gândul
că am o datorie de îndeplinit. Şi încă ce datorie! Să mă duc în bule-
vardul Sha-Kua, înainte de livrarea funestei lăzi către destinatară.

Mă scol, aşadar, din pat. Ah! Dacă Cincu n-ar fi murit, m-aş
fi întors la gară... aş fi fost de faţă, cum i-am făgăduit, la descăr-
carea preţiosului colet... Aş fi vegheat să ajungă în perfectă stare
în camion... L-aş fi însoţit până în bulevardul Sha-Kua... Aş fi
ajutat chiar la transportarea lui în camera domnişoarei Zinca Klork!
Şi ce mult s-ar fi bucurat amândoi, când logodnicul s-ar fi repe-
zit din ladă drept în braţele frumoasei românce... Dar soarta n-a
vrut să se-ntâmplc aşa! Când va sosi lada, ea va fi goală ca o inimă
din care s-a scurs tot sângele!

Plec de la hotel pe la unsprezece, iau o trăsură asemănătoare
cu o lectică pe roţi, dau adresa domnişoarei Zinca Klork şi iată-mă
îndreptându-mă spre casa ci.

Se ştie că, printre cele optsprezece provincii ale Chinei, Pechili
are poziţia cea mai septentrională. Alcătuită din nouă departa-
mente, capitala ei este Beijingul. Construită după legile geome-
trice ale liniei drepte, cetatea cuprinde patru oraşe pătrate ori drep-
tunghiulare, aşezate unul într-altul. In incinta simetrică de şase
leghe trăiesc mai mult de două milioane de locuitori, tătari sau
chinezi, precum şi câteva mii de mongoli şi de tibetani. Remarc
furnicarul de oameni şi veşnicul, permanentul du-te-vino de pe
străzi, din pricina obstacolelor pe care trăsura mea le întâlneşte
la fiecare pas: negustori ambulanţi, căruţe încărcate cu vârf,
mandarini cu escorta lor gălăgioasă. Nu mai vorbesc de câinii
rătăcitori, jumătate şacali, jumătate lupi, râioşi şi cu părul căzut,
cu ochi vicleni, cu colţi ameninţători, scormonind prin gunoaie
după hrană şi repezindu-se cu ură asupra străinilâr. Din fericire,
nu merg pe jos. Oraşul chinezesc formează un paralelogram

Impărţit în două, de la nord la sud, de Strada Mare, care începe
la poarta Hungting şi se termină la poarta Tien'anmen. Strada Mare
se-ncrucişează cu bulevardul Sha-Kua care merge de la est spre
vest, şi anume de la poarta ce are acelaşi nume cu el şi până la
poarta Cuangtsa. Deţinând aceste informaţii, nimic nu-i mai uşor
decât să găseşti locuinţa domnişoarei Zinca Klork, dar nimic nu-i
mai complicat decât să ajungi acolo, dată fiind aglomeraţia de pe
străzile înţesate de lume din prima incintă.

în sfârşit, puţin înainte de prânz, ajung la destinaţie. Trăsura
se opreşte în faţa unei case modeste, în care locuiesc meseriaşi
care lucrează la domiciliu şi, aşa cum reiese din firme, mai cu
seamă străini. Românca stă la etajul întâi. Fereastra odăii ei dă
spre stradă. N-aţi uitat că, după ce a învăţat meseria de modistă
la Paris, fata a venit să deschidă un atelier la Beijing şi că-şi făcuse
deja o numeroasă clientelă.

Urc la etajul întâi. Citesc pe o uşă numele Zincăi Klork. Ciocă-
nesc. Mi se deschide. Mă aflu în faţa unei fete încântătoare, exact
aşa cum mi-o descrisese Cincu. Este o blondă de douăzeci şi trei
sau douăzeci şi patru de ani, cu ochii negri cum îi au de obicei
românii, zveltă, cu un chip gingaş şi surâzător. Oare nu ştia că
Marele Transasiatic se afla în gară din seara trecută, în pofida tutu-
ror peripeţiilor prin care trecuse în timpul călătoriei? Nu-l aştepta
pe logodnicul ei să apară dintr-o clipă într-alta? Iar eu, cu un sin-
gur cuvânt, îi voi spulbera bucuria, îi voi şterge surâsul de pe buze...

Domnişoara Zinca Klork se miră văzând un străin în pragul
uşii ei. Cum a trăit mai mulţi ani în Franţa, recunoaşte în mine
francezul, fără şovăire, şi mă întreabă cărui fapt îi datorează
plăcerea vizitei mele.

— Domnişoară Zinca..., îi zic.

— îmi ştiţi numele! exclamă ea.

— Da, domnişoară... Am sosit ieri cu Marele Transasiatic...
Fata păleşte, ochii ei frumoşi se tulbură. Are, desigur, de ce să

se teamă. Cincu a fost surprins în Iadă, frauda a fost descoperită...

este arestat... se află la închisoare'? Mă grăbesc să adaug:

— Domnişoară Zinca... In anumite împrejurări, am aflat
despre... călătoria tânărului român...

— Cincu... Sărmanul meu Cincu... A fost descoperit? rosteşte
fata cu o voce tremurătoare.

— Nu, nu, spun şovăielnic. Nimeni n-a ştiut afară de mine...
Şi m-am dus deseori să-l văd în furgon... noaptea... Am devenit...
tovarăşi de drum... prieteni... îi aduceam din când în când câte-
va provizii...

— Ah! Mulţumesc, domnule, spune Zinca luându-mi mâinile
într-ale ei. Cu un francez, Cincu era sigur că nu va fi trădat şi că
va primi chiar şi ajutor... Mulţumesc! Mulţumesc!

Mă simt din ce în ce mai îngrozit de ceea ce am datoria să-i
aduc la cunoştinţă bietei fete.

— Şi nimeni n-a bănuit prezenţa în furgon a scumpului meu
Cincu? mă întreabă.

— Nimeni.

— Ce vreţi, domnule, nu suntem bogaţi... Cincu nu avea nici
un ban... acolo... la Bucureşti... Iar eu nu strânsesem încă destul
ca să-i trimit cât costă un bilet de tren... Dar, în sfârşit, a ajuns,
îşi va găsi de lucru, căci c un bun meseriaş şi de îndată ce vom
putea să despăgubim compania...

— Da... ştiu... ştiu...

— Şi-apoi ne vom căsători, domnule... Mă iubeşte atât de mult
şi eu am pentru el aceeaşi dragoste... Am făcut cunoştinţă la Paris
- doi compatrioţi... Vă daţi seama... Era atât de îndatoritor cu
mine... Când s-a întors la Bucureşti, l-am rugat mult să vină şi el
în China şi el s-a gândit să se întemniţeze într-o ladă ca să ajungă
aici... Bietul băiat, ce greu trebuie că i-a fost!

— Nu, domnişoară Zinca... nu...

— Ah! Ce fericită voi fi să plătesc preţul de transport al lăzii
în care se află scumpul meu Cincu.

— Da, să plăteşti transportul...

— N-o să mai întârzie mult, nu?

— Nu, probabil că după-amiază... Nu mai ştiu ce să spun...

— Domnule, continuă Zinca, Cincu şi cu mine vrem să ne căsă-
torim de îndată ce vom îndeplini formalităţile şi, dacă nu cerem
prea mult bunăvoinţei dumneavoastră, ne-ar face cinste şi
plăcere să luaţi parte la nunta noastră.

— La nunta voastră... desigur... Am şi promis prietenului meu
Cincu...

Biata fată! N-o pot lăsa în situaţia asta. Trebuie să-i spun tot...

tot.

— Domnişoară Zinca... Cincu...

— El v-a rugat să-mi aduceţi vestea sosirii lui?

— Da... domnişoară Zinca! Dar... înţelegeţi... Cincu este destul
de obosit... după un drum atât de lung...

—- Obosit?

— Da! Nu vă speriaţi!

— S-a îmbolnăvit?

— Da, e puţin... bolnav.

— Vai de mine... Trebuie... trebuie să-l văd... Domnule, vă
implor însoţiţi-mă la gară...

— Nu! Ar fi o imprudenţă, domnişoară Zinca! Rămâneţi aici...
Rămâneţi!

Zinca Klork mă priveşte drept în ochi şi spune:

— Domnule, spuneţi-mi adevărul, adevărul curat! Nu-mi ascun-
deţi nimic... Cincu...

— Da, am venit să vă dau o veste tristă...

Zinca se clatină... Buzele îi tremură...Abia poate vorbi...
Şopteşte:

— A fost descoperit! A fost învinuit de fraudă şi arestat.

— Ah, dacă ar fi fost numai asta! Domnişoară, pe drum am
avut un accident. Trenul era gata să fie distrus... O catastrofă
îngrozitoare...

— A murit... Cincu a murit!

Nefericita Zinca se prăbuşeşte pe un scaun şi, întrebuinţând
o figură de stil din limba chineză: „lacrimile îi curg ca ploaia într-o

noapte de toamnă". Niciodată n-am văzut atâta jale! Nu trebuie
s-o las în starea asta pe biata fată. O să-şi piardă cunoştinţa... Nu
ştiu ce să fac. îi iau mâinile într-ale mele... Repet:

— Domnişoară Zinca... Domnişoară Zinca...

în momentul ăsta are loc o învălmăşeală în faţa casei. Se aud
strigăte însoţite de larma unei întregi mulţimi şi din mijlocul aces-
teia se înalţă o voce. Stai puţin! Nu mă înşel! E vocea lui Cincu!
Am recunoscut-o... Oare sunt în toate minţile?

Zinca Klork s-a ridicat şi s-a repezit la fereastră. O deschide
şi privim amândoi în stradă. Un camion se oprise în faţa clădirii.
Lada, cu numeroasele ei inscripţii: Sus, Jos, Fragil, Oglinzi, A se
feri de umezeală, este şi ea acolo, pe jumătate spartă. Camionul
fusese izbit de o căruţă în clipa când se descărca lada... A alunecat...
a căzut pe jos... s-a desfăcut... şi Cincu a sărit afară ca un muţu-
nache dintr-o cutie cu surprize... Dar viu... teafăr şi nevătămat...

Nu-mi pot crede ochilor! Tânărul român n-a pierit în timpul
exploziei? Nu, aşa cum voi afla peste câteva clipe chiar din gura
lui, fiind azvârlit pe şine în momentul când exploda cazanul, a
rămas la început fără simţire; dar, dându-şi seama că nu e rănit
- o adevărată minune -, s-a tras mai deoparte până când a putut
intra din nou în furgon fără să fíe văzut. Eu tocmai ieşisem de
acolo după ce-l căutasem zadarnic şi deci nu puteam să mă-ndo-
iesc că a fost prima victimă a catastrofei. Ce ironie a soartei! Să
fi străbătut până la capăt un drum de şase mii de kilometri cu
Marele Transasiatic, închis într-o ladă, printre bagaje, să fi scă-
pat din atâtea primejdii: atacul bandiţilor, explozia locomotivei
şi uite că un accident stupid, ciocnirea cu o căruţă în mijlocul unei
străzi din Beijing, îl face pe Cincu să piardă într-o clipă toate roade-
le călătoriei sale... frauduloase, dar cu adevărat... nu găsesc un
epitet demn să califice acest tur de forţă.

Camionagiul a început să strige la apariţia acestei făpturi în
carne şi oase. într-o clipă s-a strâns o mulţime de gură-cască, frau-
da a fost descoperită şi soseşte poliţia. Cum să se-nţeleagă cu
agenţii sărmanul român, care nu ştie o boabă chinezeşte şi nu poate

da lămuriri decât prin neîndestulătoarea limbă a gesturilor. De
aceea nici nu reuşeşte. Şi apoi, ce explicaţii ar fi putut da? Zinca
şi cu mine ne apropiem de el.

— Zinca, scumpa mea Zinca! strigă Cincu strângând-o în braţe.

— Cincu, dragul meu Cincu! răspunde ea, în timp ce li se
amestecă lacrimile care le curg pe obraji.

— Domnul Bombarnac..., zice bietul băiat care nu mai are altă
speranţă decât intervenţia mea.

— Cincu, îi spun, nu te necăji, bizuie-te pe mine. Eşti în viaţă!
Până acum câteva clipe te credeam mort!

— Ei! E ca şi cum aş fi! murmură el.

Greşeşte! Orice este mai bine decât să pieri - chiar dacă tre-
buie să mergi la închisoare. Şi asta se întâmplă în pofida rugă-
minţilor fetei, rugăminţi la care mă asociez şi eu. Nu izbutesc să
mă fac înţeles, iar Cincu este târât de poliţiştii ce-şi croiesc drum
prin mulţimea care râde şi huiduie.

Dar nu-l voi părăsi pe prietenul meu! De-ar trebui să răstorn
cerul şi pământul, tot nu-l voi lăsa la ananghie.

Claudius Bombarnac - Capitolul 25

Claudius Bombarnac - Capitolul 25

de Jules Verne

Biografie

Opera