Claudius Bombarnac - Capitolul 2

de Jules Verne

CAPITOLUL II

Am plecat cu trei minute întârziere, trebuie să precizez acest
fapt. Un reporter care nu face precizări este ca un geometru care
nu-şi duce calculele până la a zecea zecimală. Întârzierea de trei
minute i-a îngăduit germanului să fie tovarăşul nostru de călăto-
rie. Am impresia că acest personaj îmi va furniza mult material

pentru articolele mele: dar deocamdată nu este decât un presen-
timent.

La ora şase seara mai este lumină, în luna mai, la această lati-
tudine. Mi-am cumpărat un mers al trenurilor şi-l consult. Harta
care îl însoţeşte mă face să cunosc, staţie cu staţie, parcursul căii
ferate dintre Tiflis şi Baku. Mi s-ar părea insuportabil să nu ştiu
în ce direcţie se îndreaptă locomotiva, dacă trenul urcă spre
nord-est sau coboară spre sud-est, cu atât mai mult cu cât, după
căderea nopţii, nu voi mai vedea nimic, nefiind nictalop aseme-
nea bufniţelor, cucuvelelor ori mâţelor.

Din „Mersul trenurilor" aflu în primul rând că şoseaua carosa-
bilă care leagă Tiflisul de Marea Caspică, deservind Saganlong,
Poily, Elisavetpol¹, Karascal, Aliat şi Baku peste valea Kurci, se
învecinează cu calea ferată. Nu se poate îngădui unui tren „să se
depărteze de dreapta conduită". Trebuie pe cât posibil să urmeze
linia dreaptă. Asta face şi Transcaucazianul.

Printre staţiile pe care le pune în legătură unele de celelalte,
există una pe care aş fi vrut s-o vizitez în voie - Elisavetpol. înainte
de a primi telegrama din partea Secolului XX, proiectasem să rămân
aici o săptămână încheiată. Şi iată, după ce citisem descrieri atât
de atrăgătoare, să nu mă pot opri decât preţ de cinci minute, între
orele două şi trei dimineaţa! în loc să contemplu un oraş strălu-
cind în razele soarelui, să nu mă aleg decât cu o vagă vedere de
ansamblu, abia conturată în lumina palidă a Lunii!

Terminând de răsfoit „Mersul trenurilor", m-am apucat să
cercetez chipurile tovarăşilor mei de călătorie. De vreme ce eram
patru la număr, ocupam, fireşte, cele patru colţuri ale comparti-
mentului. Eu m-am aşezat în colţul dinspre culoar, în direcţia mer-
sului, în cele două colţuri opuse stau doi pasageri, faţă în faţă.
De cum au urcat, cu căciula înfundată până peste ochi, s-au
înfăşurat în păturile lor. Pe cât bănui, sunt doi georgieni. însă fac
parte din categoria specială şi privilegiată a celor care pot dormi

în tren şi probabil nu se vor trezi înainte de a ajunge la Baku. N-ai
ce să afli de la asemenea oameni; pentru ei, vagonul nu este un
mijloc de călătorie, ci un pat.

în faţa mea se găseşte un personaj cu totul diferit, care nu are
nimic oriental: treizeci şi doi până la treizeci şi cinci de ani, o
bărbuţă roşiatică, privirea plină de vioiciune, nasul unui câine de
vânătoare, o gură care abia aşteaptă să vorbească, o mână gata
să o strângă cu căldură pe cea care îi este întinsă; un om înalt,
viguros, lat în umeri, cu pieptul puternic. După cum s-a aşezat,
după ce şi-a pus în plasă sacul de voiaj şi şi-a descheiat mantaua
în culori vii, l-am recunoscut pe călătorul anglo-saxon, obişnuit
cu deplasări îndelungate, mai curând de găsit prin trenuri sau pe
vapoare decât stând în tihnă la el acasă, aceasta în cazul în care
ar avea o casă. Probabil că este un comis-voiajor. Observ că poartă
multe giuvaeruri, inele pe degete, ac la cravată, butoni gravaţi la
manşete, brelocuri ţipătoare la lanţul de la vestă. Cu toate că nu
poartă cercei în urechi sau un inel în nas, n-ai fi deloc surprins
să vină din America. La urma urmei, nu ţine de meseria mea să
aflu cine îmi sunt tovarăşii de călătorie, de unde vin şi încotro se
duc? Nu în aceasta constă datoria mea de reporter care urmăreşte
să ia câteva interviuri? Voi începe, aşadar, cu vecinul din faţa mea.
Nu va fi prea greu, îmi închipui. Nu pare să se gândească nici să
doarmă, nici să contemple priveliştea pe care o luminează încă
ultimele raze de soare ale amurgului. Dacă nu mă înşel, are tot
atâta poftă să-mi răspundă, pe câtă am eu să-i pun întrebări.

Mă pregătesc să-i vorbesc... Mă opreşte doar o temere... Dacă
americanul acesta - pun rămăşag că este american - o fi vreun
cronicar care scrie pentru World sau pentru New York Herald căruia
i s-a dat sarcina să facă această călătorie pe ruta directă a Mare-
lui Transasiatic? Aş turba! Orice altceva aş concepe, dar nu un rival!

Şovăiala mea se prelungeşte. Să-i pun întrebări, să nu-i mai
pun? Se apropie întunericul. în fine, dau să deschid gura, când
tovarăşul meu de călătorie mi-o ia înainte.

— Sunteţi francez? mă întreabă în limba lui maternă.

— Da, domnule, îi răspund în engleză.

Hotărât lucru, suntem făcuţi să ne înţelegem, gheaţa s-a spart
şi întrebările curg de-o parte şi de alta. Cum spune un proverb
oriental: „Un nebun pune mai multe întrebări într-o oră decât un
înţelept într-un an".

Dar cum nici eu, nici partenerul meu de discuţie nu aveam pre-
tenţia de a fi înţelepţi, lăsăm să ne meargă gura, amestecând
engleza cu franceza.

— Wait a bitfi îmi spune americanul.

Această locuţiune, ţin să subliniez, va reveni frecvent în spuse-
le lui, aidoma trasului de frânghie care dă avânt leagănului.

— Wait a bit! Pun rămăşag, zece contra unu, că eşti reporter...

— Şi ai câştigat! Da, sunt reporter, trimis de SecolulXXpen-
tru a relata peripeţii de călătorie.

— Mergi până la Beijing?

— Da.

— Şi cu, replică yankeul.
De asta mă temeam!

— Confrate? întreb încruntând din sprâncene, cu un aer prea
puţin binevoitor.

— Nu... Linişteşte-te... Nu vindem nicidecum aceeaşi marfă,
domnule...

— Claudius Bombarnac, din Bordeaux, încântat să facă dru-
mul împreună cu dumneata.

— Fulk Ephrinell, de la firma „Strong Bulbul et Comp." din
New York, statul New York, SUA. Da, adaugă, chiar aşa, SUA.

Prin urmare, am făcut prezentările. Eu, vânzător de ştiri, iar
el, vânzător de... De ce fel de marfă? Voi afla. Conversaţia con-
tinuă. Fulk Ephrinell, se înţelege de la sine, a călătorit cam peste
tot - şi chiar mai departe, adaugă el. Cunoaşte cele două Americi
şi întreaga Europă. Dar pune pentru prima oară piciorul în Asia.

Vorbeşte... vorbeşte... Şi tot timpul îşi punctează spusele cu acel
„ Wait a bit" pe care îl rosteşte cu o vervă nesecată. Oare fluviul
Hudson are aceeaşi proprietate ca şi Garonne şi anume pe aceea
de a ascuţi limbile? Prin urmare, l-am ascultat timp de aproape
două ore. Abia dacă am auzit numele staţiilor la fiecare oprire a
trenului: Saganlong, Poily şi altele. Şi totuşi, aş fi vrut să privesc
peisajul, uşor luminat de lună şi să-mi iau câteva notiţe.

Din fericire, interlocutorul meu trecuse prin aceste provincii
orientale ale Georgiei. îmi semnalează locuri, aşezări, cursuri de
apă, munţii care se profilează la orizont. Le întrezăresc pe toate
numai o clipă. Blestemată cale ferată! Pleci, ajungi la destinaţie
şi n-ai văzut nimic în timpul călătoriei.

— Chiar aşa! am exclamat. S-a dus farmecul călătoriei cu dili-
genta sau cu troica, plină de neprevăzut: opriri la hanurile speci-
fice locului, taclale la halte, un păhărel de votcă luat cu iemtci-
cul, ajutorul de surugiu... Şi câteodată o întâlnire cu haiducii, al
căror neam va sfârşi prin a se stinge.

— Domnule Bombarnac, mă întrebă Fulk Ephrinell, regreţi
într-adevăr aceste lucruri frumoase?

— Bineînţeles, am răspuns. Pe seama avantajului traiectoriei
drepte a trenului, pierdem pitorescul liniei curbe sau frânte a mari-
lor drumuri de odinioară. Lectura povestirilor de călătorie în
Transcaucazia, de acum vreo patruzeci de ani, nu-i menită oare
să-ţi trezească păreri de rău? Voi vedea oare fie şi un singur sat
locuit de cazacii atât de pricepuţi în mânuirea armelor şi în culti-
varea pământului? Voi asista măcar la una dintre acele petreceri
care-l încântau pe turist, numite „djichitovka", cu bărbaţi călări
în picioare pe caii lor, aruncând săbiile, descărcând pistoalele şi
care te însoţeau la plecare dacă veneai cu un înalt funcţionar sau
cu un colonel de la „Staniţa"?

— Fireşte, am pierdut aceste frumoase obiceiuri ale locului,
însă datorită panglicilor de fier, care vor sfârşi prin a încercui

globul ca pe un mued¹ de cidru sau un ghem de bumbac, ajungem
în treisprezece zile de la Tiflis la Beijing. De aceea, dacă ai spe-
rat că vor fi incidente care să te amuze...

— Păi, cum altfel, domnule Ephrinell?

— Ţi-ai făcut iluzii, domnule Bombarnac! Nu se va petrece
nimic, nu ni se va întâmpla nimic, nici dumitale, nici mie. Wait
a bit îţi făgăduiesc călătoria cea mai monotonă, cea mai liniştită,
cea mai lipsită de evenimente, cea mai plată...

Plată ca stepele din Kara Kum, pe care Marele Transasiatic
le străbate în Turkestan, şi ca întinderile Deşertului Gobi, pe care
îl traversează în China.

— Vom trăi şi vom vedea, i-am răspuns, căci călătoresc pen-
tru plăcerea cititorilor mei...

— Pe când eu călătoresc numai pentru propriile afaceri.
Auzind acest răspuns, mi-a trecut prin minte că, fără "îndoială,

Fulk Ephrinell nu va fi tovarăşul de călătorie visat. El are de vân-
dut o marfă, în vreme ce eu nu am ce cumpăra. Prevăd, aşadar,
că din întâlnirea noastră nu se va naşte o prea mare apropiere, pe
lungul parcurs pe care-l vom face împreună. Este unul dintre acei
zgârciţi despre care se spune că, atunci când au un dolar în dinţi,
e cu neputinţă să li—1 smulgi... Iar eu nu-i voi smulge nimic de
preţ. Ştiu despre el că voiajează în numele firmei „Strong Bulbul
et Comp.", însă habar nu am cu ce anume se ocupă firma aceas-
ta. Dacă stai să-l asculţi, ţi se pare că ţelul social al firmei „Strong
Bulbul et Comp." este să fie cunoscută în întreaga lume. Şi atunci,
cum se face că eu, un reporter, elevul lui Chincholle, maestrul
nostru al tuturor, n-am aflat de existenţa ei până acum? O fi vina
mea că n-am auzit de „Strong Bulbul et Comp."? Tocmai mă
pregăteam să-i cer lămuriri pe tema asta lui Fulk Ephrinell, când
tot el mă întrebă:

— Ai fost vreodată în America, domnule Bombarnac?

— Nu, domnule Ephrinell.

— Poate că totuşi intenţionezi să vizitezi într-o zi ţara noas-
tră? în acest caz, nu uita să vii la New York ca să explorezi „Strong
Bulbul et Comp."

— Să explorez...

— Acesta este cuvântul potrivit.

— în regulă, atunci! Nu voi pierde prilejul.

— Ai să vezi una dintre cele mai remarcabile întreprinderi
industriale de pe Noul Continent.

— Nu mă-ndoiesc, dar aş putea şti...

— Wait a bit, domnule Bombarnac, reluă Fulk Ephrinell,
însufleţindu-se. închipuieşte-ţi o uzină colosală, hale vaste pen-
tru montaj şi ajustare, o maşină de o mie cinci sute de cai-putere,
ventilatoare cu şase sute de turaţii pe minut, generatoare care în-
ghit o sută de tone de cărbune pe zi, un cuptor înalt de patru sute
cincizeci de picioare, hangare imense pentru înmagazinarea pro-
duselor fabricate pe care le vindem în cele patru colţuri ale lumii,
un director general, doi subdirectori, patru secretare, opt subse-
cretari, un personal de cinci sute de funcţionari şi nouă mii de
muncitori, plus o întreagă legiune de comis-voiajori care, ca şi al
dumitale servitor, aici de faţă, cutreieră Europa, Asia, Africa,
America, Australia, în sfârşit, o cifră de afaceri care depăşeşte
anual o sută de milioane de dolari! Şi toate acestea, domnule
Bombarnac, toate acestea pentru a fabrica miliarde de... Da, mi-
liarde zic...

în acest moment, trenul pierdu din viteză sub acţiunea frânelor
automate, apoi se opri.

— Elisavetpol! Elisavetpol! strigară conductorul şi funcţionarii
gării.

Convorbirea noastră a fost astfel întreruptă. Cobor geamul din-
spre partea mea şi deschid portiera, dornic să-mi mai dezmorţesc
picioarele. Fulk Ephrinell nu se dă jos din tren.

Iată-mă, aşadar, mergând de colo-colo pe peronul unei gări
destul de bine luminată. Vreo zece călători au şi părăsit trenul.

Cinci ori şase georgieni se mai înghesuie pe scările vagoanelor.
Zece minute de oprire la Elisavetpol, nu mai mult. De la primele
sunete de clopot, mă întorc la compartimentul meu, urc şi, când
închid portiera, îmi dau seama că locul meu a fost ocupat,
într-adevăr, în faţa americanului s-a instalat o călătoare. E tânără?
Bătrână? Frumoasă? Urâtă? întunericul nu-mi îngăduie să apre-
ciez. Oricum, galanteria franceză mă împiedică să-i cer înapoi
colţul meu şi mă aşez lângă această persoană, care nici măcar n-a
catadicsit să se scuze.

Cât despre Fulk Ephrinell, mi se pare că doarme. Şi astfel, iată
că încă nu am aflat ce anume fabrică în milioane de exemplare
firma „Strong Bulbul et Comp." din New York.

Trenul a pornit. Am lăsat Elisavetpol în urmă. Ce-am văzut
din acest fermecător oraş de douăzeci de mii de locuitori, clădit
la o sută şaptezeci de kilometri de Tiflis, pe Gandjaciaj, un aflu-
ent al Kurei, şi pe care îl „studiasem" în mod special înainte de
sosirea în Georgia? Nici casele sale din cărămidă ascunse sub
verdeaţă, nici ciudatele sale ruine, nici superba moschee, constru-
ită la începutul secolului al XVIITlea, nici piaţa Maidan. Din
admirabilii platani, atât de căutaţi de corbi şi mierle, care cu umbra
lor menţin o temperatură suportabilă în timpul arşiţelor verii, dacă
am zărit crengile coroanelor în care se jucau razele lunii. Iar pe
malul râului care-şi plimbă apele argintate şi şipotitoare de-a lun-
gul străzii principale, de-abia am întrezărit câteva case cu gră-
dini semănând cu mici fortăreţe cu creneluri. Ceea ce-mi rămâne
în minte nu este decât o siluetă nedesluşită, prinsă din zbor prin-
tre rotocoalele de aburi scoase de locomotivă. De ce asemenea
locuinţe făcute pentru apărare? Pentru că Elisavetpol a fost odi-
nioară expus deselor atacuri ale lesghienilor din Kirvan, care, după
cărţile de istorie cele mai bine documentate, descind direct din
hoardele lui Attila.

S-a făcut miezul nopţii. Oboseala mă îmbie la somn. Şi totuşi,
ca un bun reporter, vreau să dorm doar pe sponci, cu ochii între-
deschişi şi urechile ciulite. Am aţipit, cum se-ntâmplă într-un tren

în mers, datorită trepidaţiilor regulate amestecate cu şuiere ascuţite,
cu zgomotul macazului înainte de încetiniri şi de zăngănitul provo-
cat de încrucişarea a două garnituri de tren. Auzeam ca prin vis
strigându-se numele staţiilor în timpul scurtelor opriri şi portierele
trântite care au o sonoritate metalică atunci când sunt deschise şi
închise. Am trecut astfel de Geran, Varvara, Udjary, Kurdamir,
Klurdan, apoi de Karasu, Navagi.¹ Mi-am îndreptat mijlocul; însă,
deoarece nu mai ocupam colţul, din unde fusesem exilat atât de
nepoliticos, mi-era imposibil să privesc pe geam. Mă întrebam
ce ascundea grămada aceea de văluri, de pături şi de fuste, pe care
o zăream pe locul care mi-a fost luat. întrebări fără răspuns. Călă-
toarea probabil că avea să mă însoţească pînă la capătul liniei
Marelui Transasiatic. Voi schimba oare un salut călduros cu ea
pe străzile din Beijing? Pe urmă, gândul meu a trecut de la tovarăşa
de călătorie la american, care sforăia în colţul său, de-ar fi putut
stârni invidia ventilatoarelor firmei „Strong Bulbul et Comp." Şi
uzina asta imensă, ce naiba fabrica? Poduri de fier sau de oţel,
plăci de blindaj, maşini de aburi, pompe de mână? Din tot ce mi-a
spus Fulk Ephrinell o socotesc rivala uzinelor „Creusot", „Cokerill"
sau „Essen", o formidabilă întreprindere industrială a Statelor Unite
ale Americii. Doar dacă nu mi-a îndrugat verzi şi uscate - căci
nu-i un mieluşel, adică n-are un aer prea nevinovat, sus-numitul
Fulk Ephrinell!

Cred că până la urmă am adormit buştean. Sustras influenţelor
din exterior, n-am mai auzit nici respiraţia zgomotoasă a yankeului.
Trenul s-a oprit în staţia Aliat, a stat zece minute şi a plecat iarăşi,
fără să mă fi trezit. Regret, căci Aliat este un mic port şi aş fi putut
vedea o primă privelişte a Mării Caspice, aş fi putut să întrevăd
ţinuturile ocupate de Petru cel Mare... Pe această temă s-ar fi putut
scrie două coloane de cronică istorico-fantezistă, combinând
dicţionarele Bouilllet şi Larousse.

Deşi n-am văzut nimic din acest ţinut şi nici din capitala lui,
n-ar fi prea greu să dau frâu liber imaginaţiei...

„Baku! Baku!"...

Numele acesta, repetat la oprirea trenului, mă trezeşte... Este
ora şapte dimineaţa.

Claudius Bombarnac - Capitolul 2

Claudius Bombarnac - Capitolul 2

de Jules Verne

Biografie

Opera