Claudius Bombarnac - Capitolul 16

de Jules Verne

CAPITOLUL XVI

Am sosit în Kashgar la ora patru şi jumătate şi plecăm la ora
unsprezece. Marele Transasiatic s-a arătat generos. Voi avea răga-
zul să văd oraşul, cu condiţia să scad o oră bună din timpul ce mi-a
fost acordat. într-adevăr, ce nu s-a făcut la frontieră se va face la
Kashgar: verificarea hârtiilor, semnarea paşapoartelor etc. Este o
verificare totodată minuţioasă şi meticuloasă. Prin urmare, la
întoarcere, va trebui să mă prezint în faţa autorităţilor de frontieră.

îmi amintesc de temerile lui Cincu şi pentru el am motive să
tremur, dacă vameşii se vor ocupa de coletele şi bagajele din fur-
gon. înainte ca trenul să ajungă la Kashgar, maiorul Noltitz
mi-a spus:

— Nu-ţi închipui că Turkestanul chinezesc se deosebeşte mult
de Turkestanul rusesc. Nu ne aflăm în ţinutul pagodelor, al jocurilor
vaporaşelor cu flori şi al turnuleţelor din porţelan. în primul rând,
ca şi Buhara, Merv şi Samarkand, oraşul este dublu: cel vechi şi
cel nou...

Observaţia maiorului este cât se poate de întemeiată. S-a dus
vremea când emirii domneau peste Kashgaria. Ce vreţi? La acest
sfârşit de secol, ajungem mereu prea târziu şi minunile orientale,
datinile necunoscute, capodoperele artei asiatice nu mai există decât
sub formă de amintiri sau de ruine. Căile ferate vor sfârşi prin a
aduce ţările pc care le străbat la un numitor comun, la o mare
asemănare între ele. Va fi epoca egalităţii şi, poate, a fraternităţii.

La drept vorbind, de altfel, Kashgar nu mai e capitala
Kashgariei; e o gară de pe traseul Marelui Transasiatic, punctul
de întâlnire al trenurilor ruseşti şi al celor chinezeşti, iar panglica
dc fier care numără aproape trei mii de kilometri de la Marca
Caspică şi până aici se desprinde de oraş pentru a se continua cu
alţi patru mii de kilometri, până în capitala Chinei.

Să revenim acum Ia cele două părţi ale oraşului: cea nouă se
numeşte Yangi-Shar, iar cea veche, situată la o distanţă de trei
mile şi jumătate de ea, se numeşte Kashgar. Am avut prilejul să
le văd pe amândouă şi voi relata şi despre una, şi despre alta.

O primă observaţie: ambele sunt înconjurate de un zid urât,
din lut, care nu te ispiteşte defel să le vizitezi. A doua observaţie:
degeaba cauţi vreun monument, deoarece materialele de con-
strucţie sunt aceleaşi şi pentru case, şi pentru palate. Numai lut
şi nici măcar lut ars. Din pământ uscat la soare nu poţi obţine linii
regulate, profiluri pure, sculpturi dăltuite cu fineţe. Ar fi necesară
o artă arhitectonică pusă în operă cu ajutorul pietrei şi al mar-
murei, şi asta lipseşte cu desăvârşire. O trăsurică ne-a dus iute,
pe maior şi pe mine, Ia Kashgar, a cărui circumferinţă însumează
trei mile. Kizil-Su¹ - „Râul roşu" - care mai degrabă este galben,

aşa cum se cuvine unui râu chinezesc, îl înlănţuie cu cele două
braţe ale sale, traversate de două poduri. Dacă vrei să vezi câte-
va ruine mai interesante, trebuie să ieşi din incintă şi, la o mică
distanţă, se află resturi de fortificaţii, vechi de cinci sute ori două
mii de ani, după cum ţii scama de punctele de vedere ale unora
sau altora dintre arheologi. Cel mai sigur este că oraşul Kashgar
a fost asediat de Tamcrlan. După el, ţinutul a fost stăpânit de un
număr de sultani fioroşi - între alţii, Uali-Han-Tulla care l-a ucis
în 1857 pe Schlagintweit, unul dintre cei mai buni cunoscători şi
cei mai îndrăzneţi exploratori ai continentului asiatic. Două plăci
de bronz, dăruite de Societăţile de Geografie din Paris şi Sankt
Petersburg, împodobesc monumentul său comemorativ.

Kashgarul e un însemnat centru comercial: mătăsurile de
Khotan, ţesăturile de bumbac, fetrul, covoarele de lână, fineturile
sunt principalele articole aduse pe pieţele provinciei şi sunt chiar
exportate peste frontieră, între Taşkent şi Kuljaz, spre nordul
Turkestanului oriental.

Populaţia din Kashgar este turkmenă, dar numără şi mulţi
chinezi, cea mai marc parte meseriaşi şi negustori ambulanţi.
Desigur, maiorul Noltitz şi cu mine n-am văzut Kashgarul pe vre-
mea când ostile emirului îi umpleau străzile gălăgioase. Acum
nu mai întâlneşti nici infanterişti djighiţi, nici sarbazii care măr-
şăluiau pe-aici. Au pierit minunatele corpuri de armată ale tefurci-
lor, înarmate şi disciplinate după sistemul chinezesc; nu mai vezi
superbii lăncieri, arcaşii kalmuci, purtând arcuri înalte de cinci
picioare, aceşti „tigri" cu scuturi vopsite în culori vii şi cu puşti
cu feştilă, puşi pe post de trăgători. Au pierit cu toţii şi emirul
lor odată cu ei.

La ora nouă ne înapoiam la Yangi-Shar. Şi la capătul unei străzi
de lângă citadelă, pe cine întâlnim? Pe doamna şi domnul
Caterna, căzuţi complet pradă admiraţiei în faţa unei trupe de
dervişi cântăreţi.

Ce extraordinare mişcări de măscărici care stârnesc râsul, ce
ţinută în mânuirea chitarei cu coarde lungi, ce unduiri acrobatice

în cursul dansurilor cu care îşi însoţesc baladele şi legendele cân-
tate, de un mare realism, iară nimic religios în ele!

Jn comicul nostru se trezeşte instinctul de artist. Nu poate sta
locului, i-ar fi peste puteri! Aşa că imită gesturile, atitudinile,
dănţuirile dervişilor, cu antrenul unui fost marinar dublat de un
actor talentat, şi parcă văd clipa când va intra în joc, alături de ei.

— Ei, domnule Claudius, îmi zice, nu-i prea greu să repro-
duci exerciţiile acestor oameni vrednici! Scrie-mi o operetă
turkestană, dă-mi un rol de derviş şi ai să vezi cum intra în pielea
personajului.

— Nu mă-ndoiese, dragă Catema, îi răspund. Dar, înainte de a
intra în pielea respectivă, intră în restaurantul gării să-ţi iei rămas bun
de la bucărăria turkmena, căci vom trece curând la cea chinezească.

Invitaţia mea este acceptată cu plăcere, cu atât mai mult cu
cât reputaţia bucătarilor kashgarieni este universal recunoscută,
după cum ne atrage atenţia maiorul. Doamna şi domnul Caterna,
maiorul, tânărul Pan-Ciao şi cu mine suntem într-adevăr încân-
taţi şi uluiţi de cantitatea şi calitatea mâncărurilor. Ni se servesc
ca dintr-un capriciu când dulciuri, când fripturi şi carne la grătar.
Apoi - lucru pe care comicul şi ingenua nu-l vor uita niciodată,
cum nu vor uita de altfel nici faimoasele piersici din Khojend -
am avut parte de anumite feluri, a căror amintire a vrut s-o păstreze
ambasada engleză, consemnând compoziţia lor într-o relatare de
călătorie: picioare de purcel presărate cu zahăr pudră şi rumenite
în grăsime, puţină marinată, rinichi fripţi în sos dulce, ameste-
caţi cu clătite. Domnul Caterna a servit de două ori din primul
fel şi de trei ori din al doilea.

— îmi iau toate măsurile de precauţiile, ne spune el. Cine ştie
ce ne va oferi cămara vagonului-restaurant pe teritoriul chinezesc.
Mă tem ca aripioarele de rechin să nu fíe prea tari şi cuiburile de
rândunică nu tocmai nişte trufandale.

La ora zece, o lovitură de gong anunţă că încep formalităţile
poliţieneşti. Ne ridicăm de la masă, după ce bem un ultim pahar de
Ciao-Hing şi, câteva clipe mai târziu, ne strângem în sala de aşteptare.

Toate numerele mele sunt prezente - bineînţeles, în afară de
Cincu, care s-ar fi înfruptat pe cinste din cina noastră dacă ar fi putut
lua parte la ea. Printre cei ce aşteaptă se află: doctorul Tio-King
cu Cornaro subraţ; Fulk Ephrinell şi Miss Horatia Bluett, reunin-
du-şi mărfurile (dinţii şi părul), fireşte, la figurat, sir Francis
Trevellyan, nemişcat şi mut, ţeapăn, trăgând morocănos din tra-
buc în pragul sălii, seniorul Faruskiar, însoţit de Ghangir, pasageri
ruşi, turkmeni şi chinezi - în total vreo şaizeci până la optzeci de
persoane. Se vor prezenta pe rând în faţa unei mese în spatele căreia
se află doi chinezi îmbrăcaţi în haine civile: un funcţionar care
vorbeşte curent limba rusă şi un tălmaci pentru limbile germană,
franceză şi engleză.

Slujbaşul are vreo cincizeci de ani, craniul ras, o mustaţă groa-
să, coada pe spate şi ochelarii pe nas. Este îmbrăcat într-o haină
înflorată, gras - aşa cum sunt mulţi oameni cu funcţii importante
— şi are un aer sever.

Sunt printre primii care prezintă paşaportul purtând viza con-
sulului din Tiflis şi a autorităţilor inse din Uzun-Ada. Funcţionarul
îl examinează cu atenţie. In ţinutul acesta trebuie să fii mereu cu
ochii în patru. Totuşi, găseşte actele de călătorie în regulă şi fără
nici o greutate îmi pune ştampila cu dragonul verde, declarându-mă
„bun pentru intrarea în ţară". Acelaşi rezultat în ce-i priveşte pe
comic şi pe ingenuă. însă înfăţişarea domnului Caterna, în timp
ce îi sunt verificate hârtiile, merită cu adevărat să fie văzută. Se
poartă ca un inculpat care încearcă să-şi înduioşeze judecătorul:
îi face ochi dulci, buzele lui schiţează un zâmbet, pare să ceară
milă sau cel puţin o favoare, deşi nici cel mai cusurgiu chinez n-ar
avea ce observaţie să-i facă.

— în ordine, zice tălmaciul.

— Mulţumesc, măria ta! răspunde domnul Caterna, cu accen-
tul unui Gavroche, al unui puşti ghiduş al Parisului.

Fulk Ephrinell şi Miss Horatia Bluett termină cu bine, cât ai
zice peşte. Dacă un negustor american şi un agent comercial
britanic nu ar avea hârtiile în regulă, atunci cine să le aibă?

Nici alţi pasageri, ruşi ori turkmeni, nu ridică probleme. Se
dovedeşte că atât cei care călătoresc cu clasa întâi, cât şi cei care
călătoresc cu clasa a doua îndeplinesc condiţiile cerate de admi-
nistraţia chineză şi-şi plătesc viza în ruble, taeli ori sapeci. Prin-
tre ei descopăr un cleric din Statele Unite, în vârstă de vreo cinci-
zeci de ani - se duce la Beijing. Este reverendul Nathaniel Morse
din Boston, unul dintre misionarii yankei deveniţi abili oameni
de afaceri. îi atribui numărul 13.

Verificarea hârtiilor tânărului Pan-Ciao şi ale doctorului Tio-King
nu are de înfruntat nici o dificultate şi aceştia schimbă „zece mii
de saluturi" dintre cele mai amabile cu reprezentanţii autorităţilor
chineze.

Când îi vine rândul maiorului Noltitz, are loc un mic incident.
Sir Francis Trcvellyan, care înaintase în acelaşi timp cu maiorul,
nu pare deloc dispus să-i cedeze locul. însă totul se mărgineşte
la priviri trufaşe şi provocatoare. Gentlemanul nu s-a ostenit nici
măcar să deschidă gura. Mi-a fost scris, prin urmare, să nu cunosc
sunetul glasului său! Rusul şi englezul primesc amândoi viza regu-
lamentară şi mica înfruntare nu are nici un fel de urmări.

Seniorul Faruskiar, urmat de Ghangir, ajunge şi el în faţa chine-
zului cu ochelari, care-l priveşte cu o atenţie deosebită. Maiorul
Noltitz şi cu mine îl urmărim din ochi. Cum se va desfăşura veri-
ficarea hârtiilor lui?

— Poate cu acest prilej ne vom lămuri ce-i cu el...

Dar cât de mare surpriză, ba chiar uimire, ne-a fost dat să trăim
în faţa loviturii de teatru care s-a produs în acel moment!

După ce şi-a aruncat ochii pe actele prezentate de Ghangir,
funcţionarul chinez s-a ridicat şi s-a înclinat ceremonios înaintea
seniorului Faruskiar, spunându-i:

— îl rog pe domnul administrator al Marelui Transasiatic să
binevoiască a primi zece mii de respecte din partea mea.

Administrator! Iată, aşadar, cine este seniorul Faruskiar! Totul se
explica, în aceste condiţii! în timpul trecerii noastre prin Turkestanul

rusesc, n-a vrut să-şi dezvăluie funcţia, aflându-se într-o ţară străină;
dar acum, pe căile ferate chineze, nu refuză să-şi dezvăluie rangul şi
să beneficieze de toată reverenţa la care este îndreptăţit.

Şi eu - în glumă, ce-i drept - mi-am permis să-l confund cu
piratul Ki-Tsang! Iar maiorul Noltitz l-a suspectat tot timpul! Ei
bine, am vrut să am „un personaj marcant" în trenul nostru. Acum
îl am. Voi face cunoştinţă cu senior Faruskiar, îl voi cultiva ca pe
o plantă rară şi, deoarece vorbeşte ruseşte, o să-l sondez până-n
rărunchi. Bun! Mă simt atât de entuziast, încât nu mă pot împie-
dica să ridic din umeri, când maiorul îmi murmură la ureche:

— La urma urmelor, poate să fie unul dintre vechii şefi de bandă,
cu care compania a tratat pentru a-şi asigura bunele lui oficii.

— Haide, maiorule, să fim serioşi!

Nu mai era mult până când ar fi trebuit ca formalităţile să ia
sfârşit, când îşi face apariţia şi baronul Weisschnitzerdorfer. E
grăbit, tulburat, neliniştit, aiurit, se agită teribil şi nu ştie ce să
facă. Oare de ce se învârte, se apleacă, se ridică, priveşte în jur
precum cineva care a pierdut un lucru de preţ?

— Actele, îi cere interpretul în limba germană.

— Actele, răspunde baronul, le caut... Nu le mai am... Erau
în portofel...

Şi scotoceşte în buzunarele pantalonilor, ale vestei, ale hainei,
ale mantalei - are pe puţin douăzeci - fără să le găsească.

— Mai repede... mai repede! repetă tălmaciul. Trenul nu poate
să aştepte...

— Mă opun să plece fără mine! strigă baronul. Actele... Cum
s-or fi rătăcit? Să-mi fi scăpat portofelul? Cu siguranţă o să mi-l
înapoieze cine l-a găsit...

în acest moment, un gong puternic răsună în toată gara. Trenul
pleacă peste cinci minute. Nefericitul de neamţ continuă să strige:

— Aşteptaţi! Aşteptaţi... Donner Wetterl Nu puteţi aştepta câte-
va minute, ţinând seama de situaţia unui om care face înconju-
rul lumii în treizeci şi nouă de zile...

— Marele Transasiatic nu aşteaptă, răspunde tălmaciul.

Fără să ne mai gândim la baron, maiorul Noltitz şi cu mine
mergem pe peron, în timp ce neamţul se zbate să-i convingă pe
impasibilii slujbaşi chinezi. Cercetez garnitura şi constat că s-a
modificat numărul pasagerilor. Vom fi mai puţini între Kashgar
şi Beijing. în loc de douăsprezece vagoane, trenul nu mai are decât
zece, care se află în ordinea următoare: locomotivă şi tender, fur-
gonul din cap, două vagoane de clasa întâi, vagonul-restaurant,
două vagoane de clasa a doua, vagonul mortuar pentru defunc-
tul mandarin şi furgonul de la urmă. Locomotivele ruseşti care
au tras trenul de la Uzun-Ada vor fi înlocuite de locomotive
chinezeşti, puse în mişcare nu cu naft, ci cu un soi de ulei, prove-
nit din numeroasele zăcăminte din Turkestan şi păstrat în
depozitele principalelor gări ale liniei.

Prima mea grijă este să mă îndrept către primul furgon. Vameşii
tocmai au intrat să-l verifice şi tremur pentru Cincu... Sunt sigur
că frauda n-a fost descoperită, căci ştirea ar fi făcut vâlvă mare.
Dar lada o fi rămas în acelaşi loc? Sau a fost pusă altundeva? N-a
fost cumva întoarsă sau răsturnată? Cincu n-ar mai putea ieşi şi
ar fi foarte complicat...

în acest moment, vameşii chinezi părăsesc furgonul, închizând
uşa în urma lor, astfel încât n-am izbutit să arunc înăuntru nici
măcar o singură privire. Esenţialul este că Cincu n-a fost prins
asupra faptului. De îndată ce va fi posibil, mă voi strecura în fur-
gon şi, cum se zice la bancă, „am să verific casa".

înainte de a ne întoarce în vagonul nostru, maiorul Noltitz mă
roagă să-l urmez până la capătul trenului.

Scena la care suntem martori nu-i lipsită de interes; gărzile
persane predau rămăşiţele pământeşti ale mandarinului Yen-Lu
unor soldaţi ai Steagului Verde, care fac parte din jandarmeria
chineză. Defunctul trece sub paza a douăzeci de chinezi, care vor
ocupa vagonul de clasa a doua, care precede furgonul funerar. Sunt
înarmaţi cu puşti şi revolvere şi comandaţi de un ofiţer.

— Ei, îi spun eu maiorului, este limpede că mandarinul
Yen-Lu a fost o persoană însemnată, de vreme ce Fiul Cerului îi
trimite o gardă de onoare.

— Sau de apărare, răspunde maiorul.

Seniorul Faruskiar şi Ghangir au asistat la întreaga operaţiune
şi nu e de mirare. Administratorul are datoria să vegheze asupra
ilustrului defunct dat în grija agenţilor Marelui Transasiatic.

Se aud ultimele lovituri de gong; fiecare se grăbeşte să se-ntoar-
că în vagonul său.

Şi baronul? Ce s-o fi întâmplat cu el?

Iatâ-l, în fine, că soseşte pe peron ca o furtună. Şi-a găsit actele
în fundul celui de al nouăsprezecelea buzunar. A obţinut viza nece-
sară... dar în ceasul al doisprezecelea.

— Călătorii pentru Beijing să poftească în vagoane! strigă
Popov cu o voce de stentor.

Trenul se urneşte, pleacă, a plecat.

Trenul merge pe şinele unei căi ferate chinezeşti cu o singură
linie, tras de o locomotivă chinezească, având mecanici chinezi...
Să sperăm că nu vom fi proiectaţi „în aer" în cursul drumului,
dat fiind că unul dintre călători, şi anume senior Faruskiar, face
parte din conducerea companiei. La urma urmelor, dacă ar sur-
veni un accident, asta ar mai întrerupe monotonia voiajului şi
mi-ar oferi câteva episoade demne să fie relatate. Trebuie să
recunosc că personajele mele nu mi-au oferit până acum ceea ce
aşteptam de la ele. Piesa nu are gradaţie, acţiunea lâncezeşte. Ar
trebui o lovitură de teatru care să aducă toată lumea în scenă -
ceea ce domnul Caterna ar numi „un frumos al patrulea act".

Fulk Ephrinell şi Miss Horatia Bluett sunt absorbiţi de o con-
vorbire comercială între patru ochi. Pan-Ciao şi doctorul m-au
amuzat o clipă, dar nu mai „produc" acelaşi efect. Comicul şi in-
genua sunt doar nişte actori cărora le lipsesc situaţiile dramatice.
Cincu, până şi Cincu, în care îmi pusesem atâtea speranţe să-mi
furnizeze un subiect interesant, a trecut frontiera fără neplăceri

şi va ajunge teafăr şi nevătămat la Beijing, unde se va căsători
fără greutate cu domnişoara Zinca Klork. Fără îndoială, ceva nu
merge! Nu iese nimic nici din transportul răposatului mandarin
Yen-Lu! Şi cititorii Secolului XX aşteaptă de la mine o cronică
vibrantă şi senzaţională.

Oare voi fi nevoit să mă întorc la baronul neamţ? Nu! El nu-i
decât ridicol şi ridicolul, care constituie originalitatea proştilor,
nu poate niciodată interesa.

Revin la ideea mea; mi-ar trebui un erou şi până în prezent
paşii lui n-au răsunat în culise. A sosit momentul să intru în relaţii
mai strânse cu seniorul Faruskiar. Poate nu va mai fi atât de zgârcit
la vorbă acum, când nu mai călătoreşte incognito. Nc aflăm sub
jurisdicţia lui, ca să zic aşa. E într-un fel primarul orăşelului nos-
tru pe roate şi un primar trebuie să se pună Ia dispoziţia celor pe
care-i guvernează. De altfel, în eventualitatea că frauda lui Cincu
ar fi descoperită, ţin neapărat să-mi asigur protecţia acestui înalt
funcţionar.

Trenul nostru merge cu o viteză moderată de când a părăsit
gara Kashgar. La orizont, în partea opusă, se desenează conturul
masivului muntos al Podişului Pamir, apoi spre sud-vest se rotun-
jeşte Bolor, adică brâul kashgarian unde se-nalţă vârful
Tagharma, pierdut în nori.

Nu prea ştiu cum să-mi ocup timpul. Maiorul Noltitz n-a vi-
zitat teritoriile pe care le străbate acum Marele Transasiatic şi n-am
resurse să iau notiţe după dictarea lui. Doctorul Tio-King nu-şi
ridică nasul din Cornaro şi Pan-Ciao mi se pare că ştie mai mult
despre Paris decât despre Beijing şi China. în plus, când a ple-
cat spre Europa, a trecut prin Suez şi nu cunoaşte Turkestanul
oriental mai mult decât Kamceatka. Dar stăm de vorbă cu plăcere.
E un tovarăş de drum foarte plăcut. Mai puţină amabilitate şi mai
multă originalitate mi-ar fi însă mai de folos. N-am altceva de
făcut decât să mă plimb dintr-un vagon într-altul, hoinărind pe
platforme şi privind întrebător zarea care se-ncăpăţânează să nu-mi
răspundă, trăgând cu urechea ici şi colo.

Ia le uită! Comicul şi ingenua par a glăsui cu mare înflăcărare.
Mă apropii. Cântă încetişor. Ciulesc urechea.

îmi iubesc curcuţele, intonează doamna Caterna.

Iară eu mioarele, răspunde domnul Caterna, comic la toate,
care face la nevoie şi pe baritonul.

Repetă mereu duetul lui Pipp şi Bettina cea roşcată pentru
viitoarele lor reprezentaţii de la Shanghai. Fericiţi locuitorii
Shanghaiului! Nu cunosc încă Mascota]

Fulk Ephrinell şi Miss Horatia Bluett sunt şi ci absorbiţi într-o
discuţie aprinsă. Surprind o frântură de dialog.

— Mă tem, zice negustoreasa, că părul arc un curs ridicat la
Beijing.

— Iar cu, îi răspunde americanul, mă tem că dinţii sunt în
scădere...

De fapt, nu se conturează nimic în imaginaţia mea şi mai avem
doar şase zile de călătorie. La naiba cu Marele Transasiatic şi
traseul lui monoton! Lui Great-Trunk, de la New York la San
Francisco, i se pot întâmpla lucruri pline de interes. Uneori,
trenurile sunt atacate de picile-roşii, iar perspectiva de a fi scal-
pat sporeşte farmecul călătoriei.

Ei! Dar pe cine aud recitând sau mai curând psalmodiind în
compartimentul nostru: „Nu există om, indiferent de situaţie, să
nu se poată stăpâni să nu mănânce prea mult şi să nu se poată
feri de relele pe care le provoacă obezitatea. Cei însărcinaţi cu
conducerea treburilor publice au şi mai mult datoria..."

Este doctorul Tio-King, care citeşte cu glas tare un pasaj din
Cornaro, pentru a-şi întipări şi mai bine în minte principiile acestuia.

în cursul după-amiezii, dacă mă iau după „Mersul trenurilor",
am trecut Yamangarul, pe un pod de lemn. Acest curs de apă
izvorăşte din masivele muntoase din vest, a căror altitudine nu-i
sub cinci mii de picioare. Rapiditatea lui e sporită de topirea
zăpezilor. Câteodată, trenul circulă printr-o junglă deasă în care,
după cum susţine Popov, există tigri în număr destul de mare. Se

prea poate, dar eu n-am văzut nici unul. Şi totuşi, dacă lipsesc
pieile-roşii, măcar pieile tărcate re-ar putea oferi un spectacol oare-
care. Ce fapt divers pentru un ziar şi ce noroc pentru jurnalist! Teri-
bilă catastrofă... Un tren al liniei Marelui Transasiatic atacat de
tigri... Gheare şi gloanţe... Şi, între titluri, puncte de suspensie!

Ei bine, nu! Felinele turkmene nici măcar nu mi-au dat această
satisfacţie! Astfel încât le tratez - şi am tot dreptul să le tratez
astfel - ca pe nişte motani inofensivi! Cele două gări principale
au fost Yengisar, unde trenul s-a oprit zece minute, şi Kizil, unde
a stat un sfert de ceas. Aici funcţionează câteva furnale înalte, solul
fiind feruginos, cum arată şi cuvântul „kizil", adică roşu.

Ţinutul este fertil, cu frumoase culturi de grâu, porumb, orz
şi in, în partea sa de răsărit. Pretutindeni se înalţă pâlcuri de copaci,
sălcii, duzi şi plopi. Cât vezi cu ochii, se-ntind ogoare însămânţate
cu pricepere şi irigate de numeroase canale şi păşuni, unde pasc
numeroase turme de oi. Regiunea ar semăna pe jumătate cu
Normandia, pe jumătate cu Provence, dacă în zare nu s-ar profi-
la Munţii Pamir. Numai că această porţiune a Kashgariei a fost
răvăşită groaznic de război în epoca în care lupta să-şi cucerească
independenţa. Pe aceste pământuri au curs valuri de sânge şi de-a
lungul liniei ferate solul este prevăzut cu tumuluri în care sunt
înmormântate leşurile patrioţilor.

Dar, în fine, n-am venit în Asia Centrală să călătoresc ca acasă.
Vreau ceva nou, ce naiba! Nou, neprevăzut, senzaţii tari!

Am sosit în gara Yarkand la patru după-amiază, fără cel mai
neînsemnat accident şi pe o vreme destul de frumoasă.

Deşi Yarkand nu este capitala administrativă a Turkestanului ori-
ental, este totuşi cel mai important centru comercial al provinciei.

— încă două oraşe îngemănate, i-am spus maiorului Noltitz.
Asta o ştiu de la Popov... Mă tem că seamănă cu ce-am văzut şi
până acum: un zid de lut şi câteva duzini de uşi! Nu tu monu-
mente, nu tu edificii! Doar veşnicele bazaruri ale Orientului! *

Nu m-am înşelat; şi patru ore au fost prea de ajuns să vizitez
cele două Yarkanduri, dintre care cel nou se cheamă Yangi-Shar.

Din fericire, nu li se mai interzice femeilor că circule pe străzile
mărginite de bordeie din chirpici, cum se-ntâmpla odinioară. Pot
şi ele să se bucure de dreptul de a vedea şi de a fi văzute, şi este
o plăcere pentru „faranghi", cum sunt numiţi străinii, oricărei na-
ţiuni i-ar aparţine. Localnicele sunt foarte frumoase, cu părul îm-
pletit în cozi lungi, cu galoane transversale la corsaj, cu fustele
de dedesubt din mătase de Khotan viu colorată şi acoperită cu
desene chinezeşti, cu cizme lungi brodate şi cu tocul înalt, cu tur-
bane cochete de sub care se ivesc şuviţele de păr la fel de negru
ca sprâncenele îmbinate de o trăsătură de penel.

Un număr de călători chinezi au coborât la Yarkand şi au fost
înlocuiţi de alţii, de aceeaşi origine, printre ei aflându-se şi vreo
douăzeci de culi. Plecăm la ora nouă seara.

Noaptea avem de străbătut trei sute cincizeci de kilometri, dis-
tanţa dintre Yarkand şi Khotan. M-am dus în furgonul de la capă-
tul trenului şi am constatat că lada se află în acelaşi loc. Sforăi-
turile pe care le-am auzit mi-au dovedit că Cincu, în poziţia lui
obişnuită, dormea liniştit. N-am vrut să-l trezesc şi l-am lăsat să
viseze la adorabila lui româncă.

A doua zi, Popov îmi spune că trenul, cu viteza lui de rapid,
a trecut prin Khargalik, punct de joncţiune a drumurilor spre
Kilian şi Tong. Noaptea a fost răcoroasă, căci ne aflăm încă la o
altitudine de o mie două sute de metri. începând din gara Guma,
direcţia trenului este de Ia vest spre est, urmând îndeaproape para-
lela de treizeci şi şapte de grade, cea care trece în Europa prin
Sevilla, Siracusa şi Atena.

Am observat un singur curs de apă mai important, Karakash,
pe care se vedeau câteva plute în derivă şi şiruri de cai şi măgari
trecând prin vaduri, între bancuri de pietriş. Râul se întretaie cu
calea ferată la vreo sută de kilometri înainte de Khotan, unde am
sosit la opt dimineaţa.

Două ore de oprire. Cum acest oraş poate să-i dea călătorului
o primă impresie asupra cetăţilor chinezeşti, am vrut să-mi fac o
idee generală asupra lui.

Dc fapt, s-ar zice că este o aşezare turkmenă construită de chinezi
sau un oraş chinezesc construit de turkmeni. Monumentele şi
locuitorii par a ţine de această dublă paternitate. Moscheile au un
fals aer de pagodă, pagodele au un fals aer de moschee. Aşadar, nu
m-am mirat că domnul şi doamna Caterna, care n-au vrut să piardă
acest prilej de a pune piciorul în China, au fost puţin dezamăgiţi.

— Domnule Claudius, mi se adresează comicul, aici nu există
nici un decor în care să poţi juca o piesă despre Beijing.

— Dar nu suntem la Beijing, dragul meu Caterna.

— Adevărat, şi trebuie să ştii să te mulţumeşti şi cu puţin.

— Chiar cu foarte puţin, cum spun italienii.

în clipa în care dăm să urcăm în vagon, îl văd pe Popov
alcargând spre mine şi strigând:

— Domnule Bombarnac!

— Cc este, Popov?

— Un funcţionar de la telegraf m-a întrebat dacă în tren nu
se află un corespondent al Secolului XX.

— Un funcţionar de la telegraf?

— Da! Şi când i-am răspuns că într-adevăr se află în trenul
nostru un corespondent al Secolului XX, mi-a dat depeşa aceas-
ta pentru dumneavoastră.

— Dă-mi-o, dă-mi-o!

Iau depeşa, care mă aştepta de câteva zile. Să fie oare un
răspuns la telegrama pe care am trimis-o jurnalului din gara din
Merv, cu privire la mandarinul Yen-Lu? Deschid depeşa. O citesc.
Şi-mi cade din mînă.

lată ce conţinea:

Claudius Bombarnac, reporter la Secolul XX
Khotan, Turkestanul chinezesc

în tren nu se găseşte trupul neînsufleţit al mandarinului, ci teza-
urul imperial în valoare de cincisprezece milioane, trimis din
Persia în China, cum s-a anunţat în ziarele din Paris în urmă cu
opt zile. Pe viitor încearcă să fii mai bine informat.

Claudius Bombarnac - Capitolul 16

Claudius Bombarnac - Capitolul 16

de Jules Verne

Biografie

Opera