Claudius Bombarnac - Capitolul 17

de Jules Verne

CAPITOLUL XVII

„Milioane... Pretinsul vagon mortuar conţine milioane!"

Fără voia mea, mi-a scăpat această frază importantă, aşa că
secretul tezaurului imperial este cunoscut la ora asta de toată
lumea, de la funcţionarii gării, până la călătorii din tren. Aşadar,
pentru mai multă securitate, guvernul persan, punându-se de acord
cu guvernul chinez, a vrut să lase să se creadă că a repatriat trupul
neînsufleţit al unui mandarin, când de fapt era vorba de transportul
până la Beijing al unui tezaur care valorează cincisprezece mi-
lioane de franci.

Vai de mine, cc gafă - desigur explicabilă - am putut să fac!
Dar de ce n-aş fi crezut ce-mi spusese Popov şi de ce să fi sus-
pectat Popov ceea ce i-au spus funcţionarii persani în privinţa man-
darinului Ycn-Lu? Nu exista nici un motiv de a pune la îndoială
adevărul celor afirmate de ei.

Totuşi, mă simt profund umilit în amorul meu propriu de
cronicar şi foarte necăjit că mi s-a atras atenţia asupra acestei gafe.
Mă feresc să suflu cuiva un cuvinţel despre toate astea, chiar şi
maiorului. De necrezut! La Paris, SecolulXXeste mai bine infor-
mat decât mine, care mă aflu în tren, în legătură cu ceea ce se
petrece! în Franţa se ştie că într-un vagon ataşat la Marele Transasiatic
se găseşte un tezaur imperial, iar eu habar n-am! Cât de mare nea-
juns al reportajului meu! Acum, secretul a fost divulgat şi nu
întârziem să aflăm că acest tezaur, alcătuit din aur şi pietre pre-
ţioase, depus pe vremuri în mâinile şahului Persiei, este expediat
proprietarului său legitim, împăratul Chinei. Iată de ce seniorul
Faruskiar, care fusese pus la curent în calitatea sa de administra-
tor al companiei, a luat trenul la Duşak pentru o călătorie până
la destinaţia sa finală. Iată de ce Ghangir şi cu el - împreună cu
cei trei mongoli, agenţii lor - au supravegheat atât de riguros acest
preţios vagon, iată de ce s-au arătat atât de îngrijoraţi când s-a
desprins de tren după ruptura barei, iată de ce au stăruit cu atâta

încrâncenare să fie reataşat cât mai repede. Da! Totul se explică!
Iată şi din ce cauză un escadron de soldaţi chinezi a sosit Ia
Kashgar, ca să ia în primire vagonul, după ce a fost predat de către
funcţionarii persani. De aceea nici Pan-Ciao nu auzise vorbindu-se
despre mandarinul Yen-Lu, pentru că nici nu exista vreun înalt
demnitar cu acest nume în China.

Am plecat la ora prevăzută de orar. Cum era de aşteptat,
tovarăşii noştri de călătorie nu vorbesc decât despre milioanele
care ar ajunge pentru a îmbogăţi întregul personal al trenului.

— Pretinsul vagon funerar mi s-a părut tot timpul suspect, îmi
zice maiorul Noltitz, şi de aceea l-am şi întrebat pe Pan-Ciao dacă
a auzit, de răposatul mandarin.

— Mi-amintesc, îi răspund eu, dar pe moment n-am priceput
motivul întrebării dumitale. Oricum, ceea ce este sigur este că
acum tragem după noi o comoară.

— Adaug, reia maiorul, că guvernul chinez a fost prevăzător
când a trimis o escortă de douăzeci de oameni bine înarmaţi. De
la Khotan la Lanzhou, trenul va avea de străbătut două mii de kilo-
metri prin deşert şi securitatea trenului lasă de dorit când se trece
prin Podişul Gobi...

— Cu atât mai mult, domnule maior, cu cât, după cele ce mi-aţi
spus, prezenţa primejdiosului Ki-Tsang a fost semnalată în
provinciile septentrionale ale Chinei.

— într-adevăr, domnule Bombarnac, şi o lovitură de pe urma
căreia s-ar alege cu cincisprezece milioane, este o lovitură fru-
moasă pentru un bandit.

— Dar cum ar putea şti de trimiterea tezaurului imperial?

— Indivizii ăştia ştiu întotdeauna ce au interes să ştie.
„Asta aşa este, mi-am zis în gând, chiar dacă nu citesc Secolul

XX."

Şi am simţit că roşesc, amintindu-mi de gafa mea, care îmi
va aduce, fără îndoială, blestemele celebrului jurnalist Chincholle.

Intre timp, pe platformă se vorbea cu aprindere, fiecare comen-
tând ştirea. Unul prefera să se afle într-un tren alături de o groază
de milioane decât lângă un cadavru, chiar dacă acesta era al unui
mandarin de cea mai bună calitate. Altul găsea că transportul unui
asemenea tezaur nu se putea face fără a pune în primejdie si-
guranţa călătorilor. Această din urmă părere o susţin şi baronul
Weisschnitzerdorfer într-o ieşire turbată împotriva lui Popov.

— Trebuia să ne previi, domnule, trebuia să ne previi! repeta
el. Acum se ştie că aceste milioane se află într-un vagon remor-
cat la tren şi asta poate să constituie ţinta unui atac... Or, un atac,
admiţând că este respins, presupune întârzieri şi întârzierile... Ei
bine, eu nu le pot admite. Nu, domnule, nu pot!

— Nimeni nu ne va ataca, domnule baron, răspunde Popov,
nimănui nu i-ar putea trece prin gând.

— De unde ştii dumneata, domnule, de unde ştii?

— Vă rog să fiţi calm.

— Ba nu, nu mă voi calma şi, dacă este tulburată circulaţia
trenului, voi trage la răspundere compania.

Se-nţelege, şase mii de fiorini sub formă de despăgubiri pentru
domnul baron cu „înconjurul lumii". Să trecem, însă, la ceilalţi călă-
tori. Fulk Ephrinell, cum vă puteţi închipui, nu poate să cântărească
acest incident decât dintr-un punct de vedere foarte practic.

— Bineînţeles, zice el, că riscul nostru a crescut mult din cauza
transportului tezaurului, iar în cazul unui accident provocat de
această cauză, societatea „Life Travellers Society", la care sunt
asigurat, ar refuza fără îndoială să plătească asemenea riscuri, a
căror răspundere o poartă în întregime Compania Marelui
Transasiatic.

— într-adevăr, rosteşte Miss Horatia Bluett. (în plus, situaţia
ei faţă de China ar fi fost cât se poate de nefericită, dacă nu ar fi
fost regăsite vagoanele desprinse.) Nu eşti de aceeaşi părere, Fulk?

— Ba da, Horatia!

Horatia şi Fulk - pur şi simplu!

Cuplul anglo-american are, însă, dreptate; această enormă
pierdere ar fi fost pusă pe seama Marelui Transasiatic, căci com-
pania nu putea să nu ştie că trenul transporta aur şi pietre preţioase
şi nu rămăşiţele mandarinului Yen-Lu - şi, deci, avea în această
privinţă o răspundere personală.

Pe soţii Caterna, milioanele aflate în vagonul remorcat nu
păreau să-i tulbure prea tare. Comicului nu i-au inspirat decât
următoarea reflexie:

— Ei, Caroline, ce teatru frumos s-ar putea construi cu banii
ăştia!

însă cuvintele potrivite în situaţia dată au fost rostite de cle-
ricul care a urcat la Kashgar, reverendul Nathaniel Morse:

„Este întotdeauna îngrijorător să cari după tine un sac cu praf dc
puşcă." Nimic mai adevărat, şi vagonul cu tezaurul său imperial era
un sac cu dinamită, gata să nc arunce în aer trenul în orice clipă.

Prima calc ferată, construită în China pe la 1877, a făcut legă-
tura între Shanghai şi Fuzhou. Ea urmează, cu mici diferenţe,
traseul rusesc care a fost propus în 1874, trecând prin Taşkent,
Kulja Kami, Lanzhou, Xi'an şi Shanghai. Trenul nu pătrunde în
provinciile foarte populate din centru, care pot fi asemuite cu nişte
stupi de albine - albine foarte prolifice - întinşi şi zumzăitori. Pe
cât posibil, calea ferată merge în linie dreaptă până la Su-Cen,
înainte de a coti spre Lanzhou¹. Dacă se opreşte în câteva oraşe
mari, o face prin ramificaţii care au fost construite spre sud şi sud-est.
între altele, una din acestea, cea de la Taiyuan la Nanjing, are drept
scop să lege provinciile Shanxi şi Shandong. Dar Ia această dată
un important viaduct nefiind încă terminat, întârzie darea ei în
folosinţă. S-au încheiat lucrările, ceea ce asigură o comunicaţie
directă prin Asia Centrală, cu linia principală a Marelui
Transasiatic. Inginerii n-au întâmpinat la construirea ei greutăţi
mai mari decât a întâmpinat generalul Annenkof la construirea

uşor, în vreme ce caravana sa a avut de înfruntat o mulţime de
primejdii şi de greutăţi - ceea ce n-a împiedicat-o să străbată zece
mii de kilometri de teren drept, fără a pune la socoteală cotele de
altitudine şi longitudinea anumitor puncte geografice. Astfel a fost
continuată cu cinste opera lui Prjevalski.

Din gara Keriya, încă se mai zăresc spre sud-vest crestele
masivului Karakorum şi vârful Dapsang¹, căruia diferiţi cartografi
îi atribuie o înălţime de peste opt mii de metri. La poalele lui se
întinde regiunea Kashmir, unde din Podişul Pamir se desprinde
uriaşul lanţ al Himalayei, care se ridică deasupra celor mai înalte
culmi ale globului terestru.

Plecând din Khotan, am străbătut o sută cincizeci de kilometri
în patru ore. Viteza a scăzut considerabil, dar nu trebuie să ne aştep-
tăm în această parte a Transasiaticului la viteza cu care merge
Transcaspianul.

La ora cinci după-amiază, altă gară, Niya, unde generalul
Pevţov a construit un observator meteorologic. Aici ne oprim doar
pentru douăzeci de minute. Am timp să cumpăr câteva provizii
de la bufetul gării. Bănuiţi pentru cine.

Călătorii care urcă în tren pe porţiunea asta nu sunt decât
chinezi, bărbaţi şi femei. Rareori ocupă locuri la clasa întâi şi merg
pe distanţe scurte.

Abia plecasem de un sfert de ceas, când Fulk Ephrineil, cu seri-
ozitatea unui negustor care vine să trateze o afacere, se-ndreaptă
către mine pe platforma vagonului.

— Domnule Bombarnac, îmi zice, vreau să vă cer un serviciu.
„Ei, îmi spun în gând, ştie cum să mă găsească yankeul când

are nevoie de mine!"

— M-aş bucura să vă pot fi de folos, domnule Ephrineil, îi
răspund. Despre ce este vorba?

— V-aş ruga să-mi fiţi martor.

— Este o cinste pentru mine! Şi cu cine, dacă nu vă supăraţi?

Pe la unu dimineaţa, m-am putut strecura până la Cincu şi i-am
dat proviziile cumpărate în gara Niya. Tânărul român s-a înveselit
şi s-a liniştit. Nu mai întrevede piedici, va ajunge la limanul dorit.

— Mă îngraş în lada asta, îmi spune.

— Fii cu băgare de seamă, că n-ai să mai poţi ieşi din ea!

li povestesc cum stau lucrurile cu căsătoria Ephrinell-Bluett
şi că ceremonia nunţii va avea loc mâine, cu mare pompă.

— Ah, spune el cu un suspin, ei nu sunt obligaţi să aştepte
sosirea la Beijing!

— Fără îndoială, Cincu. Dar eu cred că o căsătorie în aseme-
nea condiţii nu va fi prea solidă. La urma urmei, asta-i priveşte
doar pe aceşti doi originali.

La trei dimineaţa, trenul s-a oprit pentru patruzeci de minute
la Cherchcn, aproape de poalele unui şir de munţi din lanţul
Kunlun. Nici unul dintre noi n-a văzut nimic din ţinutul trist şi
pustiu, lipsit de copaci şi de verdeaţă, pe care îl străbate trenul
urcând spre nord-est.

In zorii zilei, trenul aleargă pe calea ferată lungă de patru sute
de kilometri, care desparte Cherchen de gara Charklik, în timp
ce soarele mângâie cu razele sale uriaşa întindere care străluceşte
din pricina eflorescentelor saline.

Claudius Bombarnac - Capitolul 17

Claudius Bombarnac - Capitolul 17

de Jules Verne

Biografie

Opera