Claudius Bombarnac - Capitolul 14

de Jules Verne

CAPITOLUL XIV

Dacă în 1870 s-a încercat în zadar înfiinţarea unui târg la
Taşkent, care să poată rivaliza cu cel din Nijni-Novgorod, această
iniţiativă a reuşit vreo douăzeci de ani mai târziu, graţie Transcas-
pianului, care leagă Samarkandul de Taşkent. Şi nu numai neguţă-
torii s-au îndreptat, grămadă, cu mărfurile lor spre acest oraş, ci
şi pelerinii au venit în mare număr.

La Taşkent „Mersul trenurilor" prevede o oprire de două orc.

Mai mult ca sigur, nu voi avea timp să vizitez oraşul, deşi ar
merita. Dar, trebuie să recunosc, aşezările din Turkestan au o serie
de asemănări şi cine a văzut una poate spune că le-a văzut şi pe
celelalte, chiar dacă nu în mod amănunţit.

După ce a străbătut o câmpie roditoare unde se legănau plopi
eleganţi în formă de caier, după ce a trecut pe lângă şiruri de vii
şi livezi cu pomi fructiferi de tot soiul, trenul nostru se opreşte
în faţa oraşului nou.

Ca de obicei, există două părţi distincte ale Taşkentului, ca şi
în cazul Samarkandului, Buharei şi Mervului - cea veche şi cea
nouă. Aici, cea veche arc străzi întortocheate, case din lut, bazare
cu o înfăţişare destul de sărăcăcioasă, caravanseraiuri din cărămidă
uscată la soare şi doar câteva moschei; în schimb, există foarte
multe şcoli, deşi nu Ie frecventează un număr prea mare de elevi.

în ce priveşte populaţia Taşkentului, ea nu diferă simţitor de
cele pe care le-am întâlnit în alte părţi ale Turkestanului. E for-
mată din sarzi, uzbeci, tadjici, kirghizi, nogai, evrei, ceva afghani,
hinduşi şi ruşi.

Nu am decât două ore să vizitez oraşul, ceea ce şi fac, aşa cum
îi stă bine unui reporter zelos. Hoinăresc prin marele bazar, o sim-
plă construcţie din scânduri unde se-ngrămădesc stofe din Orient,
ţesături de mătase, vase de metal şi mostre extrem de variate ale
producţiei chineze, între altele porţelanuri, prelucrate cu foarte mult
' meşteşug.

Pe străzile vechiului Taşkent întâlneşti şi femei. Se-nţelege de
la sine că în acest ţinut nu mai există sclavi. în prezent, femeia a
dobândit oarecare libertăţi, chiar în căsnicie. Maiorul Noltitz îmi
povestea că un turkmen bătrân i-a spus într-o zi:

— Puterea căsătoriei s-a dus pe copcă, de când nu-ţi mai poţi
bate nevasta fără ca ea să nu te ameninţe că te reclamă.

N-am auzit, ca doamna de Ujfalvy-Bourdon, orchestra din
localitate cântând Pompierii din Nanterre în grădina reşedinţei
guvernatorului general. în ziua aceea cântau Tatăl victoriei, care,
deşi nu seamănă cu ariile noastre naţionale, a răsunat plăcut în
urechile mele.

Am părăsit Taşkentul dimineaţa, la ora unsprezece fix. Ţinu-
tul prin care trece Marele Transasiatic este acum mai vălurit.
Câmpia începe să aibă ondulaţii sub primele ramificaţii ale sis-
temului orografic din est. Ne apropiem de Podişul Pamir. Totuşi,
viteza rămâne cea obişnuită pe porţiunea de o sută cincizeci de
kilometri, care ne desparte de Khojend.

După plecarea trenului, gândul mi se-ntorcea spre bunul Cincu.
Mica lui poveste m-a mişcat până-n adâncul sufletului. Logod-
nicul care se expediază în chip de colet... Logodnica pregătită să
plătească transportul...

Sunt sigur că maiorul Noltitz s-ar interesa de cei doi porum-
bei, dintre care unul stă în colivie; nu i-ar purta pică tânărului care
înşeală compania şi mai ales n-ar fi în stare să-l trădeze... De aceea,
mă cuprinde o dorinţă vie să-i istorisesc amănunţit expediţia mea
în furgonul de bagaje... Dar secretul nu-mi aparţine... Nu trebuie
să fac nimic ce l-ar putea compromite pe Cincu... Tac, aşadar.
Noaptea care vine, dacă va fi posibil, am să încerc să duc nişte
provizii coletului meu... sau mai bine zis melcului, căci tânărul
român este ca un melc în cochilia sa - cu singura diferenţă că o
poate părăsi cu totul.

Ajungem la Khojend în jurul orei trei după-amiază. Regiunea
este roditoare, înverzită, bine cultivată. Observ un şir de grădini

de legume care par întreţinute cu grijă, uriaşe poieni semănate
cu trifoi care este cosit de patru-cinci ori pe an. Şoselele care duc
spre oraş ori spre împrejurimile sale sunt mărginite de duzi bătrâni
care-ţi atrag privirile cu crengile lor răsucite.

Iarăşi două cetăţi-pereche, cea veche şi cea nouă. împreună,
au acum patruzeci şi cinci până la cincizeci de mii de locuitori,
deşi numărau doar treizeci de mii în 1868. Oare vecinătatea cu
China să fíe cea care provoacă o asemenea creştere a natalităţii?
Nu! Creşterea populaţiei se datorează dezvoltării tranzacţiilor co-
merciale, afluenţei neguţătorilor din toate părţile spre noile pieţe.

Oprirea noastră la Khojcnd a durat trei ore. Mi-am făcut dato-
ria de reporter plimbându-mă pe malurile Syr-Dariei. Peste acest
curs de apă, care scaldă poalele înalţilor Mogoltau, a fost con-
struit un pod, a cărui secţiune mediană permite trecerea ambar-
caţiunilor de un anumit tonaj.

Vremea este foarte caldă. Oraşul fiind ocrotit de paravanul de
munţi, vânturile stepei nu pot ajunge până la el. Astfel încât aerul
este mai înăbuşitor decât în restul Turkestanului. I-am întâlnit pe
soţii Caterna, amândoi încântaţi de excursie. Comicul îmi spune
cu glas vesel:

— Nu voi uita niciodată Khojendul, domnule Claudius!

— Şi de ce nu-l vei uita niciodată, domnule Caterna?

— Vedeţi piersicile acestea? răspunde arătându-mi o plasă cu
fructe pe care o ţine în mână.

— Sunt splendide...

— Şi deloc scumpe! Un kilogram costă patru copeici, adică
douăsprezece centime!

— Ei, zic eu, asta este din cauză că piersicul creşte peste tot
în acest ţinut. Piersica este mărul Asiei.

— Asta-i altceva, să nu vă fie cu supărare! exclamă doamna
Caterna, care tocmai muşca dintr-una din gustoasele piersici.

De la Taşkent, trenul coborâse spre sud, în direcţia Khojend;
dar de-acum încolo urcă spre est în direcţia Kokhand. în gara

Taşkent s-a apropiat cet mai mult de Transsiberian şi o ramifi-
caţie aflată în construcţie trebuie să-l lege în scurt timp de staţia
Semipalatinsk - ceea ce va completa, unindu-le, reţelele de căi
ferate ale Asiei Centrale şi ale Asiei septentrionale.

Nici n-a pornit bine trenul, că pasagerii îşi ocupă locurile în
vagonul-restaurant, unde nu remarc nici un nou venit.

Noi tovarăşi de drum vor urca abia la Kashgîr. Acolo, bucătăria
rusă va fi înlocuită cu cea chinezească şi nu ştiu dacă vom avea
sau nu de pierdut prin această schimbare. Fulk Ephrinell se află
la locul lui obişnuit. Fără a ajunge la familiaritate, este limpede
că între el şi Miss Iloratia Bluett s-a creat o strânsă intimitate,
bazată pe o asemănare de gusturi şi aptitudini. Toţi ne aşteptăm
ca această familiaritate să se termine cu o căsătorie când vom
ajunge la destinaţie. Amândoi îşi vor fi trăit romanul de dragoste
în tren... Ca să fiu sincer, îl prefer pe al lui Cincu şi Zincăi Klork...
Este drept că frumoasa româncă nu-i aici!

Suntem între noi şi prin asta înţeleg că numerele mele cele mai
simpatice sunt prezente: maiorul, domnul şi doamna Caterna, tâ-
nărul Pan-Ciao, care răspunde cu glume foarte pariziene ghidu-
şiilor comicului.

Cina este gustoasă şi veselă. Aflăm şi care este a patra regulă
formulată de Cornaro, nobilul veneţian, în scopul de a determi-
na măsura cea mai potrivită a băutului şi mâncatului. Pan-Ciao
l-a împins dinadins pe doctor spre acest subiect, iar Tio-King îl
lămureşte cu o netulburată seriozitate:

— Această regulă se întemeiază pe faptul că nu poţi stabili o
cantitate de hrană egală pentru fiecare temperament în parte, din
cauza deosebirilor de vârstă, de putere şi de nevoile de alimente
de diverse soiuri.

— Şi pentru un temperament ca al dumitale, doctore, ce-ar tre-
bui? întreabă domnul Caterna.

— Paisprezece uncii de solid ori de lichid...

— Pe oră?

— Nu, domnule, pe zi, răspunde Tio-King, şi la această can-
titate s-a stabilit ilustrul Cornaro de când avea treizeci şi şase de
ani, ceea ce i-a dat destulă forţă trupului şi minţii său, pentru a
putea scrie cel de-al patrulea tratat al său la nouăzeci şi cinci de
ani şi să trăiască pînă la o sută doi.

— In acest caz, mai daţi-mi şi al cincilea cotlet, spune Pan-Ciao,
izbucnind în râs.

Nimic nu-i mai plăcut decât să stai de vorbă la o masă bine
servită. Dar să nu uit să-mi completez notele în ce priveşte
Kokhandul. Vom ajunge abia la ora nouă seara şi va fi întuneric.
Aşa că i-am cerut maiorului să-mi dea câteva date despre oraş -
ultima mare aşezare citadină din Turkestanul rusesc.

— Pot să-ţi dau lămuririle necesare cu atât mai mult cu cât am
făcut parte timp de cincisprezece luni din garnizoana dc-acolo.
Păcat că n-o să ai vreme să vizitezi acest oraş, căci şi-a păstrat
vechea înfăţişare asiatică. Ai fi văzut o piaţă fără pereche în Asia,
un palat fastuos, cel al fostului han din Khudaiar, situat pe o
înălţime de câteva sute de metri şi căruia guvernatorul i-a lăsat
artileria de fabricaţie sartă. E socotit o minune şi pe bună drep-
tate, ţi-o garantez eu însumi. Pierzi un prilej rar să foloseşti cuvin-
tele cele mai colorate ale limbii dumitate descriind sala de recepţie
mare cât o catedrală, un labirint de odăi care au parchetul din lemn
preţios de Karagaci, pavilionul trandafiriu, unde străinii erau pri-
miţi cu o ospitalitate într-adevăr orientală, curtea interioară cu orna-
mente maure amintind de fermecătoarele fantezii arhitecturale ale
Alhambrei, terasele cu privelişti splendide, încăperile haremului
unde o mie de femei ale sultanului - cu o sută mai mult decât ale
lui Solomon - trăiau în bună înţelegere, faţadele dantelate, gră-
dinile cu bolţi de viţă seculară. Iată ce-ai fi putut vedea...

— Şi ce-am văzut prin ochii dumitale, dragă domnule maior.
Cititorii mei nu se vor plânge. Vă rog doar să-mi spuneţi dacă la
Kokhand există bazaruri.

— Aici, un oraş fără bazaruri ar fi ca Londra fără docuri,
răspunde maiorul.

— Şi ca Parisul iară teatre! intervine comicul.

— Da. Kokhandul are bazaruri destule, unul - printre altele
- pe podul de peste râul Soch, ale cărui braţe străbat oraşul; acolo
cele mai frumoase ţesături ale Asiei se plătesc în monede de aur
numite tiahi, care valorează trei ruble şi şaizeci de copeici una.

— Sunt sigur, domnule maior, că îmi veţi vorbi şi despre
moschei...

— Bineînţeles.

— Şi de madrase?

— Desigur, domnule reporter. Dar trebuie să ştiţi că monu-
mentele nu sunt la înălţimea celor din Samarkand şi Buhara.

Am profitat de amabilitatea maiorului Noltitz şi, datorită lui,
cititorii SecoluluiXXnu vor trece şi ei tot noaptea prin Kokhand.
Vor face în aşa fel încât pana mea să potopească oraşul cu razele
soarelui, deşi eu nu voi vedea din el decât un contur nedesluşit.

Cina se prelungeşte destul de târziu şi se încheie în mod neaş-
teptat prin oferta simpaticului Caterna de a ne recita un monolog.

Vă daţi seama cu câtă plăcere am acceptat. Trenul nostru
seamănă din ce în ce mai mult cu un orăşel pe roate. Are şi sala
lui de spectacol, nu altul decât acest vagon-restaurant unde stăm
laolaltă în acest moment. Şi iată cum, în porţiunea orientală a
Turkestanului, la patru sute de kilometri de Podişul Pamir, la deser-
tul unei mese excelente, servită în vagonul-restaurant al Marelui
Transasiatic, a fost declamată Obsesia, cu un talent subtil, de către
domnul Caterna, mare prim-comic, angajat al teatrului din
Shanghai pentru stagiunea care urmează.

— Domnule, îi spune Pan-Ciao, sincerele mele felicitări. L-am
auzit recitat de Coquelin cel tânăr...

— Un maestru, domnule, un maestru! rosteşte domnul Caterna.

— De care nu sunteţi departe...

— Cu respect! Cu un mare respect!

Aplauzele şi aclamaţiile cu care a fost răsplătit domnul Caterna
n-au avut darul de a-l emoţiona pe sir Francis Trevellyan care era

ocupat să bombăne în legătură cu cina, pe care o găsise foarte
proastă. Nu s-a amuzat nici măcar „cu părere de rău" cum făceau
compatrioţii săi, în urmă cu patru sute de ani, potrivit remarcii
lui Froissart. De altfel, nimeni nu mai lua în seamă mormăielile
acestui gentleman cârtitor.

Baronul Weisschnitzerdorfer n-a înţeles nici un cuvânt din mica
bijuterie artistică şi, chiar dacă ar fi înţeles, n-ar fi apreciat o aseme-
nea mostră de „monologomanie pariziană".

Cât despre seniorul Faruskiar şi nedespărţitul său Ghangir,
aceştia păreau că, în ciuda obişnuitei lor rezerve, mimica surprinză-
toare, gesturile semnificative şi intonaţiile hazlii ale domnului
Caterna, i-ar fi interesat într-o oarecare măsură.

Comicul a observat acest lucru şi a fost foarte sensibil la admi-
raţia lor rnută. De aceea, ridicându-sc de la masă, mi-a spus:

— Este formidabil, seniorul ăsta! Câtă demnitate! Ce prestanţă!
Ce personaj specific Extremului Orient! îmi place mai puţin însoţi-
torul lui... Un rol cel mult de categoria a treia! Dar superbul mon-
gol, nu-l vezi oare, Caroline, în Morales din Piraţii din savană?

— în orice caz, nu în acest costum, am intervenit eu.

— Şi de ce nu, dormnule Claudius? Intr-o zi, la Perpignan,
l-am jucat pe colonelul de Montgeclin din Grădiniţa de groza-
mă, în uniformă de ofiţer japonez...

— Şi cât de îndelung a fost aplaudat! a adăugat doamna Caterna.

în timpul cinei, trenul a depăşit gara Kastakos, situată în cen-
trul unei regiuni muntoase, şi a făcut numeroase coruri pe care
le-am simţit datorită mersului hurducat, însoţit de zăngănituri al
vagoanelor, străbătând viaducte şi tuneluri. N-a trecut mult după
aceea şi Popov ne-a spus că ne aflăm pe teritoriul oazei Fergana,
nume al vechiului hanat Kokhand, care s-a alipit Rusiei în 1876,
cu cele şapte districte ale sale. Aceste districte, în care populaţia
majoritară este sartă, sunt administrate acum de prefecţi, sub-
prefecţi şi primari.

Mai încolo, în faţa trenului, se-ntinde o imensă stepă. Doam-
na Ujfalvy-Bourdon a comparat-o pe drept cuvânt cu o masă de
biliard, într-atât de perfectă este netezimea ei. Atâta doar că pe
ea nu se rostogoleşte o bilă de fildeş, ci expresul Marele Transa-
siatic, cu o viteză de şaizeci de kilometri pe oră.

După ce lăsăm în urmă gara Tciutciai, intrăm în gara Kokhand,
la ora nouă seara. Trenul urmează să rămână aici câteva ore. Prin
urmare, coborâm pe peron. în momentul în care sunt gata să pără-
sesc pasarela, mă apropii de maiorul Noltitz care tocmai îl între-
ba pe tânărul Pan-Ciao:

— îl cunoşti pe mandarinul Ycn-Lu al cărui trup neînsufleţit
este readus la Beijing?

— Nu, domnule maior.

— Totuşi, trebuie să fi fost un om însemnat, dacă ţinem seama
de onorurile care i se dau...

— Posibil, răspunde Pan-Ciao, dar există atâţia oameni însem-
naţi în China!

— Şi mandarinul Yen-Lu?

— N-am auzit niciodată de el.

De cc i-a pus maiorul Noltitz această întrebare tânărului chinez
şi ce anume îl frământă în privinţa mandarinului?

Claudius Bombarnac - Capitolul 14

Claudius Bombarnac - Capitolul 14

de Jules Verne

Biografie

Opera