Claudius Bombarnac - Capitolul 19

de Jules Verne

CAPITOLUL XIX

Intr-o clipă, călătorii, mai mult sau mai puţin loviţi şi înne-
buniţi, s-au repezit jos, pe calea ferată. Se plâng, pun întrebări în
trei sau patru limbi diferite.

Seniorul Faruskiar, Ghangir şi cei patru mongoli au fost primii
care au sărit din vagoane. Toţi stau lângă şine, cu kandjiarul într-o
mână şi pistolul în cealaltă. Nu-ncape nici o îndoială, s-a pus la
cale un atac tâlhăresc împotriva trenului. Şinele lipsesc pe o por-
ţiune de vreo sută de metri şi locomotiva, după ce s-a poticnit de
o traversă, s-a oprit în faţa unei movile de nisip.

— Cum! Drumul de fier n-a fost terminat... şi mi s-a dat un
bilet de la Tiflis la Beijing? Degeaba am luat Transasiaticul ăsta
ca să câştig nouă zile din timpul în care fac înconjurul lumii?

în cuvintele acestea, azvârlite în germană către Popov, am
recunoscut glasul supărat al baronului. Dar, de data asta, altora decât
inginerilor companiei trebuiau să li se adreseze mustrările sale.

îl întrebăm pe Popov despic ce este vorba, în timp ce maiorul
Noltitz nu-i scapă din ochi pe seniorul Faruskiar şi pe mongolii săi.

— Baronul greşeşte, ne răspunde Popov. Construcţia căii fe-
rate a fost pe deplin terminată şi, dacă lipsesc o sută de metri de
şină, asta se datorează unor intenţii criminale.

— Ca să se oprească trenul! rostesc.

— Şi să se fure tezaurul pe care-l transportă! adaugă domnul
Caterna.

— Nu-ncape îndoială, zice Popov. Trebuie să fim gata să res-
pingem un atac.

— Oare avem de a face cu Ki-Tsang şi banda lui? întreb.
Ki-Tsang! Numele se răspândeşte printre călători. Simpla lui

rostire stârneşte o groază de nedescris.
în acest moment, maiorul îmi şopteşte:

— De ce mai curând Ki-Tsang decât seniorul Faruskiar?

— El, însuşi administratorul Transasiaticului?

— Ei, n-ar fi de mirare, dacă e adevărat că în consiliul ei au
intrat, cu încuviinţarea companiei, câţiva şefi de bandă, pentru a
asigura o bună circulaţie a trenurilor.

— N-am să cred niciodată aşa ceva, domnule maior!

— Cum doreşti, domnule Bombarnac. Dar, iară îndoială,
Faruskiar ştia că pretinsul vagon mortuar conţine milioane...

— Hai, hai, domnule maior, nu-i timpul potrivit pentru aseme-
nea glume.

Nu! E timpul să ne apărăm şi ne vom apăra vitejeşte.

Ofiţerul chinez şi-a rânduit oamenii în jurul vagonului cu tezau-
rul. Sunt vreo douăzeci în total, iar noi, ceilalţi călători, în afară
de femei şi copii, vreo treizeci.

Popov distribuie armele luate în tren pentru cazul că acesta ar
fi ţinta unui atac. Maiorul Noltitz, domnul Caterna, Pan-Ciao, Fulk
Ephrinell, mecanicul, fochistul, şeful trenului, pasagerii asiatici
şi europeni sunt cu toţii hotărâţi să sc bată pentru binele obştesc.

în dreapta căii ferate, la vreo sută de paşi, sc întinde un tufăriş
des, un fel de junglă misterioasă unde, fără îndoială, s-au ascuns
bandiţii, aşteptând momentul potrivit să se repeadă asupra trenului.

Deodată se aud ţipete. Din lăstăriş năvăleşte o bandă care se
ascunsese acolo - să tot fie vreo şaizeci de nomazi din Deşertul
Gobi. Dacă răufăcătorii înving, trenul va fi jefuit, tezaurul furat
şi - ce e şi mai trist pentru noi - călătorii vor fi masacraţi fără
milă şi îndurare.

Dar ce face seniorul Faruskiar, pe care maiorul Noltitz îl sus-
pectează pe nedrept? îl privesc... Chipul lui nu mai este acelaşi;
obrajii îi sunt palizi, îşi înalţă capul, ochii lui aruncă fulgere. Bun!
Dacă m-am înşelat în privinţa mandarinului Yen-Lu, măcar nu l-am
luat pe administratorul Companiei Marelui Transasiatic drept
faimosul bandit din Yunnan.

între timp, din momentul apariţiei bandiţilor, Popov le-a urcat
pe femei înapoi în vagoane. Am luat toate măsurile de prevedere
ca să fie în siguranţă.

N-am drept armă decât un revolver cu şase gloanţe, dar voi
şti să mă folosesc cât mai bine de el.

Voiam incidente, accidente, impresii de călătorie... N-aş putea
spune că nu mi s-a împlinit dorinţa. Cronicarului nu-i va lipsi

reportajul, cu condiţia să scape teafăr din luptă, spre onoarea
cronicii şi gloria Secolului XX.

Dar n-ar fi cu putinţă să provocăm dezordine în rândul bandiţilor,
împuşcându-l de la bun început pe Ki-Tsang, dacă într-adevăr el este
autorul ambuscadei? Ar fi, cred, un lucru hotărâtor.

Tâlharii, după ce-şi descarcă armele, le ridică deasupra capu-
lui, scoţând strigăte sălbatice. Seniorul Faruskiar, cu pistolul într-o
mână şi kandjiarul în cealaltă, se repede asupra lor, cu ochi scă-
părători, spumegând de furie. Ghangir se află lângă el, urmat de
cei patru mongoli pe care îi îndeamnă cu glasul şi cu fapta.

Maiorul Noltitz şi cu mine ne repezim în mijlocul bandiţilor.
Domnul Caterna nc-a luat-o înainte. Trage aer în piept cu gura
larg deschisă. Dinţii lui albi sunt gata să muşte, ochii i se micşo-
rează când trage cu pistolul. Comicul şi cântăreţul de vodevil a
făcut loc fostului matelot, care se arată la înălţimea împrejurărilor.

— Ticăloşii vor să ne prindă la abordaj! Şeful bandei încearcă
să ne scufunde! înainte, să apărăm pavilionul! Foc la tribord! Foc
la babord... Foc pretutindeni!

Actorul nu-i înarmat cu un pumnal din recuzita teatrului sau
cu pistoale cu gloanţe oarbe. Nu! Cu un revolver în fiecare mână,
săltând ca un gabier de la vela-foc, trage în dreapta şi în stânga,
sau cum s-ar zice, la tribord, la babord şi pretutindeni.

La rândul lui, Pan-Ciao îşi riscă viaţa curajos, cu surâsul pe
buze, urmat de ceilalţi călători chinezi. Popov şi personalul trenu-
lui îşi fac datoria cu bravură. Sir Francis Trevellyan de la
„Trevellyan-Hall" se bate cu metodă şi cu sânge rece, în vreme
ce Fulk Ephrinell este cuprins şi el de o mânie clocotitoare, supărat
atât că i s-a întrerupt celebrarea căsătoriei, cât şi de pericolul care-i
ameninţă cele patruzeci şi două de colete cu dinţi falşi; nu ştiu
care dintre cele două sentimente ar putea să ocupe un loc mai
însemnat în mintea lui calculată.

Pe scurt, din toate acestea reiese că banda de răufăcători
întâlneşte o rezistenţă mai serioasă decât se aşteaptă.

Şi baronul Weisschnitzerdórfer? Ei bine, aflaţi că baronul este
unul dintre adversarii cei mai înverşunaţi ai tâlharilor. Este lac
de sudoare, năduşeşte şi se bate cu furie, cu riscul de a fi masa-
crat. De câteva ori, a trebuit să fie potolit. Şinele scoase, trenul
oprit, atacul în plin deşert, întârzierile care vor urma, toate aces-
tea înseamnă pierderea pachebotului la Tianjin, compromiterea
înconjurului lumii, nerespectarca termenului, încă din primul sfert
al itinerariului. Ce lovitură dată amorului-propriu al neamţului!

Seniorul Faruskiar - eroul meu, căci nu-l pot numi altfel - dă
dovadă de o cutezanţă extraordinară, repezindu-se acolo unde este
lupta mai aprigă şi, după ce a tras toate gloanţele, foloseşte kand-
jiarul ca unul care a văzut, probabil, deseori moartea cu ochii şi
nu s-a temut niciodată să o înfrunte.

Există de pe acum câţiva răniţi de o parte şi de alta, poate chiar
morţi, printre călătorii care zac întinşi pe calea ferată. Şi mie un
glonţ mi-a atins umărul, dar este o simplă zgârietură, pe care de-abia
am simţit-o. Reverendul Nathaniel Morse n-a crezut că în cali-
tate de preot trebuie să stea cu braţele încrucişate şi, prin felul în
care mânuieşte pistolul, nu pare a fi un novice în folosirea armelor
de foc. Pălăria domnului Caterna a fost găurită de un glonţ şi, să
nu uităm, e pălăria lui gri, flauşată, de nuntă. Astfel încât nu-i de
mirare că blesteamă marinăreşte şi, ţintind bine, îl ucide pe loc
pe cel care s-a făcut vinovat de o asemenea faptă.

Bătălia ţine de vreo zece minute, aplecând, în mod alarmant,
balanţa victoriei, când de o parte, când de alta. Numărul oame-
nilor scoşi din luptă creşte în ambele tabere şi sfârşitul nu-i deloc
sigur. Seniorul Faruskiar, Ghangir şi mongolii s-au retras spre
faimosul vagon pe care jandarmii chinezi nu-l părăsiseră un sin-
gur moment. Doar doi dintre aceştia fuseseră loviţi mortal, iar
ofiţerul fusese împuşcat în cap şi murise pe loc. Eroul meu făcea,
aşadar, tot ce-i stătea în putinţă, plin de curajul cel mai înflăcărat,
ca să apere tezaurul împăratului. Prelungirea luptei mă îngrijo-
rează. Va continua, probabil, atâta timp cât şeful bandei - un

bărbat înalt cu barbă neagră - îi va mâna pe complicii lui să
asalteze trenul. Până în clipa de faţă, gloanţele l-au ocolit şi, în
pofida tuturor eforturilor noastre, este clar că nu-ncetează să câştige
teren. Vom fi oare siliţi să ne refugiem în vagoane ca în spatele
zidurilor unei fortăreţe şi, ajunşi acolo, să luptăm până în momen-
tul când ultimul dintre noi îşi va fi dat sufletul? Acest lucru nu
poate întârzia să se întâmple dacă nu izbutim să oprim mişcarea
de retragere care a început de partea noastră...

Zgomotul împuşcăturilor se-mpleteştc acum cu strigătele
femeilor, dintre care unele, înnebunite, aleargă pe platforme, deşi
Miss Horatia Bluett şi doamna Catenia încearcă să le reţină în
interiorul vagoanelor.

Este adevărat că mai multe gloanţe au pătruns prin pereţi şi
mă întreb dacă Cincu n-a fost rănit în furgonul său.

Maiorul Noltitz, care se află lângă mine, zice:

— Nu merge bine!

— Nu... nu prea, îi răspund, şi cred că muniţiile sunt pe sfârşite!
Ar trebui scoasă din luptă căpetenia răufăcătorilor... Vino, dom-
nule maior.

Dar ce vrem să facem noi înfăptuieşte altul chiar în aceeaşi clipă.
Seniorul Faruskiar, după ce rărise rândurile bandiţilor, i-a respins
până dincolo de calea ferată, scăpând de gloanţele trase asupra lui...
Iată-l în faţa căpeteniei... Ridică braţul şi îi străpunge pieptul cu
kandjiarul. Numaidecât, banda dă înapoi, fără ca măcar să încerce
să-şi ia morţii şi răniţii. Unii fug peste câmp, alţii dispar în adân-
cul tufărişului. N-are rost să-i urmărim, de vreme ce lupta s-a sfârşit
în avantajul nostru! Şi îndrăznesc să afirm că, fără vitejia demnă
de admiraţie a seniorului Faruskiar, nu ştiu dacă ar fi mai trăit vre-
unul dintre noi ca să povestească această întâmplare.

Şeful bandei încă nu murise, cu toate că sângele curgea şuvoi
din pieptul lui. Şi suntem martorii unei scene pe care n-o voi
uita niciodată, o scenă care merită să caracterizeze fără greş per-
sonajele.

Căpetenia a căzut într-un genunchi şi ridică o mână, cu cealaltă
sprijinindu-se de sol.

Seniorul Faruskiar se află în picioare lângă rănit, dominându-l
de la înălţime.

Deodată, acesta încearcă să se ridice, cu o ultimă sforţare, îşi
ameninţă adversarul cu braţul, îl priveşte...

O a doua lovitură de kandjiar îi străpunge inima. Seniorul
Faruskiar se întoarce spre noi şi spune în limba rusă cu un glas
absolut liniştit:

— Ki-Tsang a murit şi fie să piară ca el toţi cei care sunt
împotriva împăratului.

Claudius Bombarnac - Capitolul 19

Claudius Bombarnac - Capitolul 19

de Jules Verne

Biografie

Opera