Claudius Bombarnac - Capitolul 18

de Jules Verne

CAPITOLUL XVIII

Când mă trezesc, îmi face impresia că am avut un coşmar. Dar
nu-i un vis. Nu! E foarte limpede. Şeful bandiţilor, Ki-Tsang, care
şi-a pregătit bine lovitura, atacă trenul în porţiunea sudică a
Deşertului Gobi. Vagonul este deschis cu forţa, jefuit, devastat...
Aurul şi pietrele preţioase în valoare de cincisprezece milioane
sunt smulse de sub paza soldaţilor chinezi, care mor la datorie,
după ce le apără cu vitejie.

în ce-i priveşte pe călători... încă două minute de somn şi
le-aş fi cunoscut soarta şi lor, dar şi mie.

Dar totul dispare o dată cu negurile nopţii. Visele nu sunt
fotografii care dăinuie: se decolorează la soare şi, până la urmă,
se şterg din minte.

Dând o mică raită prin tren, de la un cap la altul, ca un gospo-
dar pe străduţele unui târg, îl întâlnesc pe maiorul Noltitz. După
ce îmi strânge mâna, îmi arată un mongol instalat la clasa a doua
şi-mi spune:

— Nu-i dintre cei care s-au urcat la Duşak împreună cu admi-
nistratorul Faruskiar şi cu Ghangir.

— într-adevăr, îi răspund, nu l-am mai văzut în tren până acum.
Popov, la care mă interesez ce-i cu acest călător, mă informează

că mongolul cu pricina a urcat Ia Cherchen şi, adaugă el, de cum
a sosit, administratorul a şi stat de vorbă cu el - de unde trage
concluzia că şi noul pasager trebuie să coboare într-una dintre
gările mici dintre Cherchen şi Charklik, unde trebuie să sosim pe
la ora unu.

Pe seniorul Faruskiar nu l-am văzut în cursul plimbării mele.
Să fi coborât într-una dintre micile gări dintre Cherchen şi
Charklik? Nu. Ghangir şi cu el se află pe platforma de dinainte
a vagonului nostru. Par să discute cu însufleţire şi nu se întrerup
decât ca să cerceteze cu vădită nerăbdare vasta întindere dinspre
nord-est. Oare vreo veste adusă de mongolul care a urcat la
Cherchen i-a făcut să-şi iasă din fire şi să-şi părăsească obişnuita
rezervă şi gravitate?

Mă las din nou în voia închipuirii, întrevăzând peripeţii, atacuri
tâlhăreşti ca în visul meu... Sunt readus la realitate de reveren-
dul Nathaniel Morse, care vine să-mi spună:

— Astăzi... La nouă... Văd rog, nu uitaţi, domnule...

Ah, da! Căsătoria lui Fulk Ephrinell cu Miss Horatia Bluett...
Pe legea mea, îmi ieşise din cap cu totul. Trebuie să mă duc la
lavaboul vagonului. Tot ce pot face este să-mi schimb rufăria de
corp. Costumul nu mi-l pot schimba, neavând la mine un altul.
Şi totuşi, se cuvine să fiu prezentabil, de vreme ce martorul celălalt,
domnul Caterna, va fi superb.

Comicul s-a dus în furgonul de bagaje - tremur însă cu gân-
dul la bietul Cincu - şi acolo, ajutat de Popov, a scos dintr-unul
din cuierele sale un costum puţin uzat, dar al cărui succes este
asigurat la o nuntă; haină de culoarea untului cu nasturi de metal
şi cu un bucheţel la butonieră, cravată cu un ac având în vârf un
diamant fals nemaipomenit, pantaloni de un roşu-aprins cu paf-
tale arămii, vestă cu floricele, ciorapi în dungi, mănuşi de mătase,
pantofi negri şi pălărie gri flauşată. Câţi miri sau, mai curând, unchi
de la ţară ai mirelui trebuie că a jucat comicul nostru în ţinuta sa
tradiţională! E grozav de altfel, cu chipul înfloritor, proaspăt băr-
bierit, cu obrajii uşor albăstrui, ochii strălucitori şi buzele
trandafirii. Doamna Caterna nu-i mai puţin dichisită. Şi ea şi-a
recuperat cu uşurinţă costumul de domnişoară de onoare din
garderoba de actriţă; corsaj strâns pc corp, cu şireturi încrucişate,
fustă scurtă de lână verde, ciorapi liliachii, traşi bine pc picior,
pălărie de pai împodobită cu flori artificiale cărora nu le lipseşte
nici măcar parfumul, puţin negru pe pleoape şi roşu în obraji, lată
o ingenuă de la ţară, şi dacă împreună cu soţul ei intenţionează
să joace o comedie sătească după masa de nuntă, cu siguranţă vor
culege aplauze meritate.

Căsătoria are loc la ora nouă, anunţată de clopotul de la ten-
der care, tras cu nădejde, va bate precum clopotul dintr-o capelă.
Cu puţină imaginaţie, te vei putea crede într-un sat. Dar unde
anume o să-i cheme clopotul pc martori şi pe oaspeţi? Ei bine, în
vagonul-restaurant, pregătit special pentru ceremonie, după câte
mi-am dat seama. Nu mai e un vagon-restaurant, ci un vagon-salon,
dacă se poate folosi această expresie. Masa mare, demontată, a
făcut loc unei mese mici, care va sluji de birou. Câteva vase cu
flori cumpărate în gara Cherchen sunt agăţate în colţurile va-
gonului, care este suficient de vast pentru ca în el să intre cea mai
mare parte dintre cei poftiţi să asiste la ceremonie. Cine nu va putea
pătrunde înăuntru va sta pe platforme.

Pasagerii au fost înştiinţaţi printr-o simplă pancartă, pusă pe
uşa vagoanelor de clasa întâi şi a doua. Textul este următorul:

Domnul Fulk Ephrinell de la firma „Strong Bulbul and Comp. " din
New York, are plăcerea să vă invite la căsătoria sa cu Miss Ho-
ratia Bluett, de la firma „Holmes-Holme" din Londra, care va fi
celebrată în vagonul-restaurant al Marelui Transasiaticpe 22 mai,
ora nouă fix, prin grija reverendului Nathaniel Morse din Boston.

Miss Horatia Bluett, de la firma „Holmes-Holme" din
Londra, are plăcerea să vă invite la căsătoria ei cu domnul Fulk
Ephrinell de la firma „ Strong Bulbul and Comp. " din New York,
care va fi celebrată etc.

Ei bine, dacă nu scot o sută de rânduri din povestea asta, nu
mă pricep deloc la meseria mea. între timp, îl întreb pe Popov
care va fi locul exact în care se va afla trenul în momentul cere-
moniei. Popov mi-l arată pe harta cu orare. Acest punct se află
la o sută cincizeci de kilometri de gara Charklik, în plin deşert, în
mijlocul sosurilor străbătute de un râuleţ care se varsă în Lob-Nor.
Preţ de vreo douăzeci de leghe, trenul nu va întâlni nici măcar o
singură gară şi, astfel, ceremonia nu riscă să fie întreruptă de vreo
oprire a trenului.

Sc-nţelegc de la sine că, de la ora opt şi jumătate, domnul
Catema şi cu mine suntem gata să ne facem datoria. Maiorul Noltitz
şi Pan-Ciao s-au îngrijit şi ei de ţinuta lor, pentru a fi la înălţimea
solemnităţii. Maiorul, serios ca un chirurg înainte de a-i tăia un
picior cuiva, şi chinezul, cu aerul puţin batjocoritor al unui parizian
poftit la o nuntă ţărănească. Doctorul Tio-King şi al său Cornaro,
primul ducându-l cu sine pe al doilea, vor lua şi ei parte la mica
petrecere. Nobilul vencţian era celibatar, dacă nu mă-nşel; dar nu
cred că şi-a exprimat undeva vreo părere în privinţa căsătoriei,
studiată din punctul de vedere al consumului de radical umed -
în afară, poate, de începutul capitolului intitulat Mijloace sigure
şi uşoare de a remedia cu promptitudine diverse accidente care
ameninţă viaţa.

Pan-Ciao, care mi-a citat această frază a lui Cornaro, a adăugat:

— Căsătoria poate fi considerată ca figurând printre aceste acci-
dente, cred eu.

Nouă fără un sfert. Nimeni nu i-a zărit încă pe viitorii însurăţei.
Miss Horatia Bluett s-a încuiat într-unui din cabinetele de toaletă
de la primul vagon, unde se găteşte pentru ceremonie. La rândul
lui, Fulk Ephrinell îşi face, probabil, cu atenţie nodul la cravată
şi îşi lustruieşte inelele, brelocurile şi celelalte giuvaericale pe care
le poartă. N-am nici o grijă, îi vom vedea apărând de îndată ce
va suna clopotul.

N-am decât o singură părere de rău: că seniorul Faruskiar şi
Ghangir sunt prea ocupaţi pentru a lua parte la petrecere. Dar de
ce cercetează tot timpul din ochi uriaşul pustiu? Doar nu au în faţă
vreo câmpie acoperită de lanuri de cereale din regiunea Lob-Nor,
ci Deşertul Gobi, care este sterp, trist şi posomorât, aşa cum reiese
şi din studiul specialiştilor sau din relatările unor călători cele-
bri, precum Grjmailo, Blanc şi Martin. Eşti îndreptăţit să te între-
bi din ce cauză amândoi îl privesc cu o atenţie atât de stăruitoare.

— Dacă nu mă-nşală presimţirile, îmi spune maiorul Noltitz,
trebuie că sc întâmplă ceva.

Ce să însemne oare aceste cuvinte? Dar, deodată, clopotul ten-
derului, tras cu putere, răsună voios, chemându-ne la nuntă.

Domnul Caterna vine lângă mine şi-l aud fredonând:

„ Sună deodată
Clopotul din turn ".

Iar doamna Caterna îi răspunde la acest trio din Donna Alba
cu refrenul din Dragonii din Vilars:

„ Şi bate, şi sună
Şi sună, şi răsună ".

Ea mimează totodată gestul oblic de a trage o frânghie, pre-
cum o cere rigoarea teatrului.

Alaiul călătorilor se pune în mişcare. în frunte merg cei patru
martori, apoi oaspeţii care se apropie dinspre cele două capete
ale satului - adică ale trenului. Procesiunea este formată din

chinezi, câţiva turkmeni şi un număr de tătari, bărbaţi şi femei,
dornici să asiste la ceremonie. Cei patru mongoli au rămas însă
pe ultima platformă, lângă vagonul cu tezaurul, pe care soldaţii
chinezi n-au voie să-l părăsească nici o clipă.
Am ajuns în vagonul-restaurant.

Reverendul şade la o măsuţă pe care se află actul de căsăto-
rie, pregătit cu toate formele cerute. Are în mod vădit obişnuinţa
acestui gen de ocazii, în orice caz la fel de comerciale pe cât sunt
de matrimoniale.

Perechea Ephrinell-Bluett n-a apărut încă.

— Măi, să fie! îi spun comicului, doar n-or fi renunţat să se
căsătorească!

— Dacă au renunţat, răspunde râzând domnul Caterna,
reverendul o să ne recăsătorească, în locul lor, pe mine şi pe
nevastă-mea... Suntem în haine de nuntă şi doar nu ne-am pus la
mare ţinută, degeaba! Nu-i aşa, Caroline?

— Da, Adolphe! îi răspunde, gânguritor, ingenua.

Dar glumeaţă reeditare a căsătoriei doamnei şi domnului
Caterna nu va avea loc. Iată-l pe Fulk Ephrinell, îmbrăcat cum
era azi-dimineaţă sau ieri şi, amănunt demn de băgat în seamă,
cu creionul pe după urechea stângă, căci preacinstitul agent comer-
cial tocmai ce a terminat un decont pentru firma sa din New York.
Uite-o şi pe Miss Horatia Bluett, cât de slabă, ţeapănă şi distan-
tă poate fi o negustoreasă britanică, având un fulgarin tras dea-
supra costumului de călătorie, pentru a se feri de praf, şi, în chip
de bijuterii, purtând, atârnată de cordon, o legătură de chei care
zornăie zgomotos. Toţi s-au ridicat politicos la intrarea mirilor.
După ce au salutat în dreapta şi în stânga, „fac o pauză", cum ar
zice domnul Caterna. Apoi înaintează spre reverend, care
aşteaptă în picioare. Te-ai crede într-o capelă dacă o orgă ar intona
muzica destinată împrejurării. Dar o aud, muzica asta! Dacă nu
este interpretată la orgă, cel puţin este vorba despre un instrument
cât de cât înrudit. Domnul Caterna îşi dă toată silinţa, cu un acordeon

în mâini. In calitate de fost marinar, ştie să mânuiască acest instru-
ment de tortură şi s-a pus să clămpăne adormitorul andante din
Norma, cu nuanţele cele mai armonice. Asta pare să le placă nes-
pus de mult călătorilor din Asia Centrală. Niciodată până acum,
urechile lor n-au fost mângâiate de această melodie demodată,
pe care aparatul pneumatic o interpretează atât de expresiv

în fine, totul se sfârşeşte pe lumea asta, chiar şi andantele din
Norma, şi reverendul Nathaniel Morse începe să le servească mi-
rilor discursul pe care l-a debitat de nenumărate ori într-o astfel
de împrejurare:

„Două suflete menite să se contopească... Carne din carnea lui...
Creşteţi şi vă înmulţiţi..."

După mine, mai bine spunea pe nas ca un simplu notar: „în
faţa mea, preotul-notar, s-a încheiat un act de asociaţie din motive
sociale: Ephrinell-BIuett and Comp. ..."

N-am terminat să-mi formulez gândul. Dinspre locomotivă se
aud strigăte puternice. Frânele, trase brusc, au scrâşnit strident.
Câteva hurducături însoţesc încetinirea mersului, apoi o izbitură
puternică opreşte trenul, în mijlocul unui nor de nisip.

Ce întrerupere nefericită a ceremoniei matrimoniale şi cum
„s-a rupt firul", ca să întrebuinţăm o expresie de telegrafist.

Totul s-a răsturnat în vagonul-restaurant: oameni şi mobile,
miri şi martori. Nimeni nu şi-a putut păstra echilibrul. Am căzut
claie peste grămadă şi, într-o dezordine de nedescris, se aud ţipete
de spaimă şi gemete prelungite. Dar mă grăbesc să adaug că nu
s-a întâmplat nimic grav, deoarece oprirea n-a fost prea bruscă.

— Repede... Să coborâm din tren! îmi zice maiorul.

Claudius Bombarnac - Capitolul 18

Claudius Bombarnac - Capitolul 18

de Jules Verne

Biografie

Opera