Claudius Bombarnac - Capitolul 23

de Jules Verne

CAPITOLUL XXIII

Incepând de la Lanzhou, linia ferată trece printr-un ţinut rodi-
tor, scăldat de numeroase ape şi cu destule forme de relief pen-
tru ca trenul să trebuiască să facă ocoluri dese. Inginerii au
construit, prin urmare, multe poduri şi viaducte, lucrări frumoase

dar nu foarte solide, şi călătorul de bună seamă se nelinişteşte când
simte cum se mişcă tablierele sub roţile trenului.

La ora şase după-amiază, ajungem la Jingchuan, după ce o parte
din drum am mers pe lângă conturul sinuos al Marelui Zid.

Din uriaşa frontieră artificială ridicată între China şi Mongolia
n-au mai rămas decât bucăţi din temelia de granit şi cuarţ roşiatic,
terasa de cărămizi cu parapete de înălţimi inegale, câteva tunuri
vechi, ruginite şi ascunse sub o perdea deasă de licheni, şi nişte
turnuri pătrate cu creneluri desperecheate. Nesfârşitul zid urcă şi
coboară, se curbează şi se îndreaptă, se-ntinde cât vezi cu ochii,
urmărind denivelările solului.

La ora şase după-amiază, ne oprim o jumătate de oră la King-Tceu,
din care întrevăd doar câteva pagode înalte şi, în jurul orei zece,
staţionăm trei sferturi de oră la Xi'an, din care nu zăresc nici măcar
acoperişurile clădirilor.

Noaptea întreagă parcurgem cei trei sute de kilometri care
despart acest oraş de Honan, unde rămânem o oră.

Cred că londonezii îşi puteau închipui fără greutate că Honan
este Londra şi poate că aşa s-a întâmplat cu doamna Ephrinell.
Şi nu fiindcă are un „Ştrand" cu un nemaipomenit du-te-vino de
trecători şi maşini şi nici fiindcă are o Tamisă cu formidabila ei
mişcare de vase de transport cu vele şi cu aburi. Nu! Dar ne aflăm
în mijlocul unei pâcle atât de dese, încât este cu neputinţă să dis-
tingi vreo urmă de casă sau de pagodă.

Ceaţa a durat toată ziua, îngreunând mersul trenului. Mecanicii
chinezi s-au dovedit foarte pricepuţi, foarte grijulii, atenţi şi inte-
ligenţi, şi merită să fie daţi de exemplu confraţilor de la căile fe-
rate din Occident.

Cronicile! Nu prea suntem răsfăţaţi din acest punct de vedere
în ultima zi de călătorie înainte de a ajunge la Tianjin. Păcat! Câte
reportaje n-au fost distruse în mijlocul negurilor de nepătruns!
N-am văzut nici urmă din cheiurile şi râpele prin care circulă
Marele Transasiatic, nici din valea Luoyan, unde ne-am oprit la

ora unsprezece - nimic din cei două sute treizeci de kilometri pe
care i-am făcut sub volutele unui soi de abur gălbui, până când
am ajuns la zece seara la Taiyuan. Ah, ce zi mohorâtă!

Din fericire, ceaţa s-a risipit în primele ore ale nopţii. Era şi
timpul. Dar acum s-a lăsat întunericul. E o beznă adâncă.

Mă duc la bufetul gării, de unde cumpăr câteva prăjituri şi o
sticlă de vin. Intenţia mea este să-i fac o ultimă vizită lui Cincu.
Vom bea împreună în sănătatea lui şi în cinstea apropiatei lui căsă-
torii cu frumoasa româncă. Ştiu că a fraudat compania şi dacă ar
afla Marele Transasiatic... Dar Marele Transasiatic nu va afla...

în timpul opririi, seniorul Faruskiar şi Ghangir se plimbă pe
peron, de-a lungul trenului. De data asta, nu vagonul cu tezaurul
le atrage atenţia, ci furgonul de lângă locomotivă, pe care-l cerce-
tează din priviri cu foarte mare stăruinţă. Bănuie, oare, ceva în pri-
vinţa prezenţei lui Cincu? Nu, nu, o astfel de ipoteză este de necre-
zut. Mai ales că se uită cu precădere la fochist şi la mecanic, doi
chinezi cumsecade, care de-abia şi-au luat serviciul în primire. Poate
că seniorul Faruskiar vrea să se convingă căror oameni le e încredinţată,
împreună cu tezaurul imperial, viaţa a vreo sută de călători.

Se dă semnalul de plecare şi la miezul nopţii locomotiva se
urneşte, şuierând puternic.

Cum am mai spus, este o noapte neagră, tară lună, fără stele.
Nori groşi se târăsc în partea joasă a atmosferei. îmi va fi uşor
să mă strecor în furgon fără să fiu văzut. De fapt, nu m-am dus
prea des la Cincu în aceste douăsprezece zile de călătorie.

în clipa în care mă hotărâsem să fac vizita, îl aud pe Popov
că-mi zice:

— Nu mergeţi la culcare, domnule Bombarnac?

— Ceva mai tîrziu, îi răspund. După ziua asta ceţoasă, care
ne-a ţinut aproape cu forţa în vagon, simt nevoia să respir puţin
aer curat. Unde trebuie să se oprească trenul?

— La Zhengzhou, după ce va depăşi punctul de întâlnire cu
linia spre Nanjing.

— Noapte bună, Popov.

— Noapte bună, domnule Bombamac.

Iată-mă singur. îmi trece prin minte ideea să mă plimb până
la capătul trenului şi să mă opresc puţin pe platforma dinaintea
vagonului cu tezaurul.

Toţi pasagerii, cu excepţia jandarmilor chinezi, dorm duşi -
duşi, se-nţelege, de Marele Transasiatic.

întorcându-mă spre furgonul din faţă, mă apropii de cabina
în care Popov pare să fi căzut într-un somn adânc. Deschid uşa
furgonului, o închid şi ciocănesc în lada lui Cincu. Panoul coboară
şi se aprinde lămpiţa.

în schimbul prăjiturilor şi al sticlei de vin, primesc mulţumi-
rile vrednicului flăcău şi bem în sănătatea Zincăi Klork, cu care
voi face mâine cunoştinţă. E douăsprezece şi cincizeci de minute,
în zece minute, aşa cum mi-a spus Popov, vom fi depăşit macazul
de unde se desprinde linia spre Nanjing. Această deviere, constru-
ită doar pe o lungime de cinci sau şase kilometri, duce la viaduc-
tul de peste valea Tiu. Viaductul este o lucrare mare - am aflat acest
detaliu de la Pan-Ciao - şi inginerii chinezi n-au înălţat deocam-
dată decât stâlpii, a căror înălţime este de circa o sută de picioare.

La racordarea derivaţiei cu linia Marelui Transasiatic este situ-
at macazul care va face ca trenurile să poată fi îndreptate spre
Nanjing; dar lucrarea nu va fi terminată decât în trei sau patru luni.

Cum ştiu că trenul are o oprire la Zhengzhou, îmi iau la
revedere de la Cincu, îi strâng mîna şi mă ridic să plec.

Deodată, mi se pare că aud pe cineva mergând pe platforma
din spate a furgonului...

— Ai grijă, Cincu! îi spun în şoaptă.

Lămpiţa se stinge imediat şi rămânem amândoi nemişcaţi.
Nu m-am înşelat. Cineva încearcă să deschidă uşa furgonului.

— Panoul, spun.

Panoul se ridică, lada este închisă şi sunt singur în întuneric.
Fără îndoială, cel care va intra nu poate fi decât Popov. Ce-o să

zică atunci când o să mă vadă aici? La prima mea vizită făcută
tânărului român, m-am ascuns între colete. Ei bine, mă voi ascunde
şi acum. Dacă mă voi piti în spatele lăzilor lui Fulk Ephrinell, sunt
puţine şanse ca Popov să mă zărească, chiar şi la lumina lanternei.

Zis şi făcut. Mă uit să văd cine intră. Nu e Popov, căci el şi-ar
fi aprins lanterna. încerc să recunosc persoanele care au pătruns
în furgon... Este greu... S-au strecurat tiptil printre colete şi, după
ce au deschis uşa din faţă a furgonului, au ieşit şi au închis uşa
la loc.

Sunt pasageri ai trenului, nu-ncapc îndoială, dar de ce au luat-o
pe aici la ora asta?

Trebuie să mă lămuresc. Am presentimentul că se urzeşte ceva.
Poate ciulind urechea aş putea afla ceva. Mă apropii de peretele
din faţă al furgonului şi, în ciuda pufăitului locomotivei, aud destul
de desluşit. La naiba, nu mă înşel. E glasul seniorului Faruskiar.
Vorbeşte ruseşte cu Ghangir. Da, cu siguranţă este el! îl însoţesc
şi cei patru mongoli. Dar ce fac acolo? De ce stau pe platforma
de lângă tender? Ce-şi spun? Ei bine, iată ce-şi spun. Nu pierd
un cuvinţel din întrebările şi răspunsurile pe care le rostesc se-
niorul Faruskiar şi însoţitorii lui.

— Când ajungem la ambranşament?

— Peste câteva minute.

— Vă puteţi bizui pe Kardek, că se va afla la macaz?

— Desigur, doar aşa ne-am înţeles!

Urmează un moment de tăcere, apoi convorbirea continuă:

— Trebuie să aşteptăm până ce zărim semnalul, zice seniorul
Faruskiar.

— Nu-i lumina aia verde?

— Ba da... Va arăta dacă a schimbat macazul.

Nu mai ştiu dacă sunt în toate minţile. S-a schimbat macazul...
Care macaz? Trece vreo jumătate de minut. Nu s-ar cuveni să-l
previn pe Popov? Da... trebuie!

Mă îndrept spre cabina lui, când mă opreşte o exclamaţie.

— Semnalul... Uite semnalul, strigă Ghangir.

— Ei, acum trenul a pornit pe linia spre Nanjing! glăsuieşte
seniorul Faruskiar.

Pe linia spre Nanjing! Atunci, suntem pierduţi! La cinci kilo-
metri depărtare, se află viaductul în construcţie de la Tiu şi trenul
aleargă spre prăpastie.

Hotărât lucru, maiorul Noltitz nu s-a înşelat în privinţa senioru-
lui Faruskiar. înţeleg acum planul acestor ticăloşi. Administra-
torul Marelui Transasiatic nu-i decât un tâlhar dintre cei mai răi.
N-a acceptat oferta companiei decât pentru a aştepta o ocazie să
dea lovitura cea mare. Prilejul s-a arătat atunci când trenului i-a
fost ataşat vagonul cu tezaurul imperial. Da! Toată maşinaţiu-
nea mi-este de acum limpede. Dacă Faruskiar a apărat milioanele
de Ki-Tsang, n-a fost decât ca să nu-i scape lui din mână. Când
căpetenia bandei a oprit trenul, atacul era gata să-i strice planul
criminal, lată de ce s-a bătut cu atâta îndrăzneală! Iată de ce şi-a
riscat viaţa, de ce s-a purtat ca un viteaz! Şi tu te-ai lăsat dus de
nas, nefericitule! Ai făcut încă o greşeală, Claudius Bombarnac!
însă trebuie neapărat să dregi ce-ai încurcat, prietene!

înainte de toate, ticălosul trebuie împiedicat să-şi săvârşească
fapta. Trebuie salvat trenul care aleargă cu toată viteza spre via-
ductul neterminat. De tezaurul pe care Faruskiar şi complicii săi
speră să pună mâna după distrugerea trenului nu mă sinchisesc
nici cât negru sub unghie; pentru mine valorează cât nişte ziare
vechi. Dar călătorii şi cu mine... asta-i altă poveste!

Vreau să mă duc la Popov. Mi-e cu neputinţă. Mi se pare că
am rămas ţintuit pe podeaua furgonului. îmi pierd capul.

Oare este adevărat că mergem spre prăpastie? Nu! Am înne-
bunit, Faruskiar şi complicii lui ar fi ameninţaţi şi ei să se
prăbuşească în abis... Ar împărtăşi soarta noastră, ar pieri o dată
cu noi!

în acest moment se aud strigăte dinspre capul trenului, strigăte
de oameni care sunt ucişi. Nu mai încape nici o îndoială! Mecanicul
şi fochistul au fost omorâţi şi-mi dau seama că viteza trenului a

început să scadă. înţeleg... Unul dintre răufăcători ştie să conducă
locomotiva şi încetinirea le va îngădui să sară din tren şi să fugă
înainte de catastrofă.

în sfârşit, reuşesc să-mi înving moleşeala. Clătinându-mă ca
un om beat, abia ajung până la lada lui Cincu. în câteva cuvinte,
îi spun ce se petrecuse şi exclam:

— Suntem pierduţi!

— Nu, poate că nu, îmi răspunde el.

înainte să fac o mişcare, Cincu iese din ladă, se repede spre
uşa furgonului, iese, se caţără pe tender şi îmi strigă:

— Veniţi! Veniţi încoace!

Nu ştiu cum se face că într-o clipă mă aflu lângă el, pe plat-
forma locomotivei. Trecem printr-o baltă de sânge, sângele fochis-
tului şi al mecanicului ucişi şi azvârliţi pe taluzul liniei ferate. Cât
despre Faruskiar şi complicii lui, au dispărut. Dar, înainte de a
fugi, unul dintre ci a desfăcut frânele, a deschis larg valvele de
admisie a aburului, a încărcat cuptorul cu cărbuni şi acum trenul
goneşte cu o viteză înspăimântătoare.

în câteva minute va ajunge Ia viaductul Tiu.

Cincu, hotărât şi energic, nu şi-a pierdut sângele rece. Dar de-
geaba încearcă să învârtă maneta, să împiedice năvala aburului,
să încetinească mersul trăgând frânele! Nu ştie cum funcţionează
robinetele şi pârghiile locomotivei.

— Trebuie să-l anunţ pe Popov! îi strig.

— Şi ce poate el să facă? Nu, nu ne-a mai rămas decât un
mijloc...

— Care?

— Să înteţim focul, răspunde Cincu cu o voce calmă. Să încăr-
căm cuptorul astfel încât să facem să sară în aer locomotiva.

Oare să fie acesta singurul mijloc - disperat - de a opri trenul
înainte să ajungă la viaduct?

Cincu aruncă în cuptor lopeţi de cărbuni. Cuptorul începe să se
încingă tot mai mult, scoţând vălătuci groşi de fum, presiunea creşte,
aburul scapă prin supape, însoţit de scrâşnetul garniturilor, de şuierele
şi urletele locomotivei, de duduitul cazanului. Viteza se măreşte şi
mai mult, depăşind, probabil, o sută de kilometri pe oră.

— Duceţi-vă, îmi strigă Cincu, să le spuneţi călătorilor să se
refugieze în ultimul vagon...

— Şi dumneata, Cincu?

— Duceţi-vă şi faceţi ce v-am spus!

Şi îl văd cum se agaţă cu amândouă mâinile de supape, apăsând
cu întreaga lui greutate pe pârghiile lor.

— Plecaţi odată! strigă iar.

Escaladez tenderul, fug prin furgon, îl trezesc pe Popov, răc-
nind din rărunchi:

— în spate, în spate!

Câţiva călători, treziţi brusc din somn, se grăbesc să părăseas-
că vagoanele de lângă locomotivă.

Deodată se aude o explozie înfricoşătoare, urmată de o hur-
ducătură puternică. Trenul are la început tendinţa de a da înapoi,
apoi, datorită vitezei cu care mergea, mai străbate o jumătate de
kilometru. Dar în cele din urmă se opreşte.

Popov, maiorul, domnul Caterna şi majoritatea călătorilor se
dau jos. Prin întuneric se desluşeşte vag o grămadă de schele ridi-
cate în vârful stâlpilor meniţi să sprijine viaductul din valea Tiu.
Dacă ar fi mai înaintat numai două sute de paşi, Marele Transasiatic
s-ar fi prăbuşit în prăpastie.

Claudius Bombarnac - Capitolul 23

Claudius Bombarnac - Capitolul 23

de Jules Verne

Biografie

Opera