Claudius Bombarnac - Capitolul 1

Claudius Bombarnac - Capitolul 1

de Jules Verne

CAPITOLUL I






Claudius Bombarnac, reporter, Secolul XX, Transcaucazia,
Tiflis.
Astfel suna adresa destinatarului depeşei pe care am găsit-o
pe 13 mai, când am ajuns la Tiflis.

Iată textul acesteia:

A se suspenda orice proiect. La data de 15 curent, Claudius
Bombarnac se va afla în portul Uzun-Ada1, de pe litoralul estic
al Mării Caspice. Acolo va lua trenul direct Marele Transasiatic,
între graniţa Europei şi capitala Chinei. Va trebui să transmită
impresii sub formă de cronică, să intervieveze personaje de vază
întâlnite pe parcurs, să semnaleze cele mai mici incidente prin
scrisori sau telegrame, după nevoie, pentru un reportaj.

Secolul XX se bizuie pe zelul, activitatea, îndemânarea cores-
pondentului său, căruia îi deschide cont nelimitat.

Tocmai sosisem în dimineaţa aceea la Tiflis, având intenţia să
rămân trei săptămâni, pentru ca apoi să vizitez ţinuturile Georgiei
în beneficiul ziarului şi, speram eu, al cititorilor lui.

Iată surprizele, întâmplările neaşteptate ale existenţei unui cores-
pondent itinerant! Pe vremea aceea, trenurile ruseşti erau legate
de linia georgiană Poti-Tiflis-Baku. După un lung şi interesant
drum prin provinciile Rusiei meridionale, trecusem Munţii Caucaz
şi aveam de gând să mă odihnesc în capitala Transcaucaziei... Şi
uite că autoritara administraţie a
Secolului XXmy-m acorda decât
o jumătate de zi pentru oprirea în acest oraş! Tocmai debarcasem
şi eram silit s-o pornesc din nou la drum, fără să am timp măcar
să-mi desfac valiza. Ce vreţi! Trebuie să răspunzi mulţumitor
exigenţelor reportajului, cerinţelor atât de moderne ale interviu-
lui. Şi cât studiasem pentru a fi pregătit de călătorie, cât de bine
eram aprovizionat cu documente geografice şi etnologice refe-
ritoare la regiunea transcaucaziană...

Daţi-vă osteneala să învăţaţi că acea căciulă din blană în formă
de turban, pe care şi-o pun pe cap şi cazacii, se cheamă „papekha",
haina încreţită la brâu, unde se agaţă cartuşiera, este numită de
unii „tcerkcska" iar de alţii „beşmet". Fiţi în măsură să afirmaţi
că georgianul şi armeanul poartă o tocă semănând cu o căpăţână
de zahăr, că neguţătorii poartă „tulupă", un fel de cojoc din piele
de oaie, iar parşii şi kurzii poartă o haină miţoasă, care prin apre-
tul ei este impermeabilă.

Ce să mai vorbim despre felul în care îşi încadrează chipul
fermecător frumoasele georgiene cu un „tasakravi" alcătuit dintr-o
panglică subţire, un văl din lână şi unul din muselină! Rochiile
lor în culori vii au mâneci largi, fusta de dedesubt este legată în
talie, scurteica lor de catifea este împodobită cu blană şi bran-
demburguri cu fireturi aurite, iar mantia de vară este din pînză
albă, „tceadreul", strânsă tare la cot. Ce să mai scriu acum de tot
soiul de veşminte specifice pe care le notasem în carnetul meu
de reporter? Degeaba am învăţat că orchestrele naţionale sunt alcă-
tuite din „zurna", care sunt nişte ţevi subţirele, dintr-un fel de clari-
nete ţipătoare, din mandoline cu corzi de alamă ciupite cu o pană,
din „teianuri", viori pe care se cântă vertical, din „dimplipite",

un fel de ţiteră care are sunetul grindinei când bate în geamuri.


Degeaba am învăţat că „şaska" este o sabie agăţată de o bandu-
lieră împodobită cu ţinte şi broderii de argint, că pumnalul înfipt
la brâu se numeşte „kudjall" sau „kandjiar", că armamentul sol-
daţilor din Caucaz este completat de o puşcă lungă cu ţeavă din
oţel de Damasc, care arc inelele din metal cizelat.

Degeaba am învăţat că „tarantas" este un soi de căruţă reze-
mată pe cinci scânduri destul de elastice, aşezate între roţile foarte
depărtate una de alta şi de înălţime mijlocie; că această căruţă este
condusă de un „icmtcik", cocoţat pe capră, care ţine în frâu trei
cai şi că atunci când este nevoie şi se ia un al patrulea cal de la
„smatritel", adică de la şeful de poştă al drumurilor caucaziene,
primului vizitiu i se alătură un al doilea, „faletrul".

Degeaba am învăţat că versta este egală cu un kilometru şi şaizeci
şi şapte de metri, că diversele populaţii nomade ale guberniilor
transcaucaziene sunt alcătuite din următoarele neamuri: kalmuci,
descendenţii eleuţilor, cincisprezece mii; kirghizi de origine musul-
mană, opt mii; tătari de Kundorf, o mie; tătari de Sartof, o sută
doisprezece; nogai, opt mii cinci sute; turkmeni, aproape patru mii!

Aşadar, după ce am „tocit" atât de amănunţit Georgia, iată că
un ucaz mă obligă să o părăsesc! Şi nu voi avea nici măcar timp
să vizitez muntele Ararat, locul unde s-a oprit, în a patruzecea zi
a potopului, arca lui Noe, corabia primitivă a ilustrului patriarh;
şi va trebui să renunţ să-mi public impresiile despre o călătorie
în Transcaucazia, să pierd cel puţin o mie de rânduri de articol pen-
tru care aveam la dispoziţie cele treizeci şi două de mii de cuvinte
ale limbii noastre, câte recunoaşte actualmente Academia Franceză!

Este o lovitură prea grea, dar n-am ce discuta. Şi, mai întâi,
la ce oră pleacă trenul din Tiflis spre Marea Caspică?

Gara Tiflis este nodul a trei linii de cale ferată: linia de vest,
care se termină la Poti, port la Marea Neagră, unde debarcă pa-
sagerii care vin din Europa; linia de est, care se opreşte la Baku,

unde se îmbarcă pasagerii pentru a străbate Marea Caspică şi, în

sfârşit, linia construită de ruşi, pe o lungime de o sută şaizeci şi
patru de kilometri, între Circaucazia şi Transcaucazia, de la
Vladikavkaz1 la Tiflis, traversând pasul Arkhot, aflat la o mie cinci
sute de picioare altitudine şi care leagă capitala georgiană de
trenurile Rusiei meridionale. Mă duc la gară alergând şi mă reped
spre casa de bilete.

— La ce oră am un tren spre Baku?

— Mergeţi la Baku? întreabă slujbaşul şi-mi aruncă prin
deschizătura ghişeului o privire scrutătoare.

— Cred că nu-i interzis să pleci la Baku!

— Nu, replică el sec, cu condiţia să ai un paşaport în regulă.

— Voi avea un paşaport în regulă, îl asigur eu.

Apoi mă mărginesc să întreb din nou când pleacă trenul spre
Baku.

— La şase seara.

— Şi când ajunge?

— A doua zi, la şapte dimineaţa.

— La timp ca să iau vaporul spre Uzun-Ada?

— La timp.

Şi omul de la ghişeu răspunde salutului meu cu o politeţe
automată. Problema paşaportului nu mă preocupă; consulul francez
va şti să-mi dea referinţele cerute.

Până la şase seara numai... şi s-a făcut deja ora nouă! Nu-i
nimic! Când anumite itinerarii îţi permit să explorezi Parisul în
două zile, Roma în trei şi Londra în patru, ar fi destul de neobişnuit
să fie imposibil să vizitezi Tiflis într-o jumătate de zi; şi prin asta
înţeleg să văd „vison-visu"! Ce naiba, ori eşti reporter, ori nu eşti!

Fireşte că, dacă ziarul meu m-a trimis în Rusia, vorbesc curent
rusa, engleza şi germana. A cere unui cronicar să cunoască vreo
câteva mii de limbi străine care servesc la exprimarea gândurilor
în cele cinci colţuri ale lumii, ar fi exagerat. De altfel, cu cele trei
limbi străine menţionate mai sus, la care se adaugă franceza, poţi

să străbaţi până departe ambele continente. E adevărat că mai e
şi turca, din care n-am reţinut decât câteva locuţiuni, şi chineza,
din care nu ştiu nici o iotă. Dar n-am a mă teme că voi rămâne
gură-cască în Turkestan sau în „Imperiul Celest". De interpreţi
nu voi duce lipsă pe drum şi sunt sigur că nu voi pierde nici cel
mai mic amănunt în timpul călătoriei mele cu Marele Transasiatic.
Ştiu să văd şi voi vedea. de ce m-aş ascunde? Fac parte dintre
cei care cred că pe Pământ totul este material de cronică, iar glo-
bul terestru, Luna, cerul, universul n-au fost create decât pentru
a furniza articole de ziar şi că, prin urmare, pana mea nu va şoma
pe parcursul călătoriei.

înainte de a vizita Tiflis, să terminăm cu problema paşapor-
tului.


Din fericire, nu era vorba să obţin o „poderojnaia", docu-
ment de care odinioară avea neapărată nevoie oricine călătorea prin
Rusia. Aceasta era pe timpul curierilor şi al cailor de poştă şi, datorită
puterii sale, acest act oficial înlătura toate dificultăţile, asigura cel
mai rapid atelaj la halte, cea mai mare bunăvoinţă din partea vizi-
tiilor poştalionului, cea mai mare viteză de transport, într-o atare
măsură, încât un călător cu o recomandare bună putea străbate
în opt zile şi cinci orc cele două mii şapte sute de verste care
despart Tiflisul de Sankt Petersburg. Dar cât de greu îţi puteai
procura un asemenea paşaport! Astăzi este de ajuns un simplu per-
mis de circulaţie, un permis atestând, într-o oarecare măsură, că
eşti ceea ce în ţările civilizate se cheamă „un om cumsecade".
Graţie concursului pe care mi-l va da consulul nostru din Tiflis,
nu voi întârzia să fiu în regulă cu administraţia de la Moscova.
Este o chestiune de două ore şi două ruble. După aceea, mă voi
consacra în întregime, cu ochii, urechile şi picioarele, explorării
capitalei georgiene, fără să iau un ghid, ceea ce nu mi-ar face nici
o plăcere. E adevărat că aş fi fost în stare să-l conduc pe orice
străin prin labirintul acestei capitale, pe care o studiasem dinainte
atât de minuţios. Am un dar înnăscut pentru asta.

Iată ce recunosc mergând la întâmplare: întâi „Duma", adică
palatul municipal, unde îşi are reşedinţa „golova", care este pri-
marul. Dacă mi-aţi fi făcut cinstea să mă însoţiţi, v-aş fi condus
spre promenada de la Krasnaia-Gora, pe malul stâng al râului Kura,
un fel de Champs-Elysces al locului, ceva cum este Tivoli pen-
tru Copenhaga sau parcul de distracţii de pe bulevardul din
Belleville, cu „katcclisele" lui, leagăne încântătoare, al căror balans
potrivit cu pricepere îţi dă o senzaţie asemănătoare cu răul de mare.
Şi pretutindeni, în mijlocul înghesuielii de barăci ale saltim-
bancilor, femeile în haine de sărbătoare se plimbă cu obrazul
descoperit. Cât despre bărbaţi, ei sunt adevăraţi
Apollo din
Belvedere, nu aşa sumar îmbrăcaţi, dar cu un aer nobil, de parcă
ar fi cu toţii fii de împăraţi. Să ne continuăm vizita, mărind pasul.
Un minut pierdut înseamnă zece rânduri de reportaj, iar zece rân-
duri de reportaj înseamnă... Mă rog, asta depinde de generozitatea
ziarului şi a consiliului său de administraţie. Repede la
cara-
vanserai.
Aici se strâng caravane venite din toate părţile conti-
nentului asiatic. Tocmai soseşte una, alcătuită din neguţători
armeni. Iar alta, formată din persani şi locuitori ai Turkistanului,
pleacă în aceeaşi clipă. Aş fi vrut să ajung aici cu prima şi să plec
cu a doua. Nu-i cu putinţă însă, şi îmi pare rău. De la înfiinţarea
căilor ferate transasiatice, abia dacă mai întâlneşti asemenea nesfâr-
şite şi pitoreşti convoaie de călăreţi, de măgari şi mai ales de căruţe.
Ei! nu mă tem că păcătuieşte din lipsă de interes călătoria mea
prin Asia Centrală!

Un reporter al Secolului XX va şti s-o facă interesantă.

Acum vin la rând bazarele, cu miile de produse din Persia,
China, Turcia, Siberia, Mongolia. Stofe de Teheran, Şiraz,
Kandahar sau Kabul, găseşti cu duiumul covoare minunate ca ţesă-
tură şi culoare şi mătăsuri... deşi nu sunt mai presus decât cele
din Lyon.

Să cumpăr ceva? Nicidecum! Să mă încarc cu bagaje pe tot
drumul dintre Marea Caspică şi China... Nici vorbă! în mână,

valijoara, pe umăr, sacul cu un rând de haine şi-atât. Lenjerie?
îmi voi face rost în timpul călătoriei, aşa cum fac englezii.

Să ne oprim în faţa celebrelor băi din Tiflis, ale căror ape ter-
male pot atinge chiar şi şaizeci de grade. Aici se practică ultimele
tehnici ale masajului, mlădierea şirei spinării, dezmorţirea mem-
brelor, îmi aduc aminte cc-a zis despre ele marele nostru Dumas,
care n-a călătorit niciodată fără a avea parte de peripeţii; la nevoie,
le inventa chiar, acest precursor genial al reportajului năvalnic.
Dar eu n-am timp nici să fac un masaj, nici să-mi dezmorţesc oase-
le, nici să-mi mlădiez coloana vertebrală.

Ia te uită! Hotel de Francei Dar unde nu există un Hotel de
Francei
Intru, iau masa - o masă georgiană tradiţională, stropită
cu un anume vin de Kahclia, despre care se spune că nu te îmbată
niciodată dacă nu-l miroşi mai mult decât îl bei din cănile cu gura
largă, în care nasul se cufundă înaintea buzelor. Cel puţin aces-
ta este procedeul îndrăgit de băştinaşii din Transcaucazia. Ruşilor,
de obicei sobri, se pare că le ajunge ceaiul. Nu fără să-i adauge
puţină votcă.

însă cu, francez fiind şi chiar gascon, m-am mulţumit să-mi
beau sticla de Kahclia aşa cum o beam pe cea de „Cbâteau-Lafitte"
pe vremea când soarele distila acest soi de vin pe dealurile din
Pouillac. La drept vorbind, vinul din Caucazia se potriveşte cu
găina fiartă, dându-i un gust special.

Am mâncat şi am plătit. Rămâne să mă amestec din nou prin-
tre cei şaizeci de mii de locuitori ai capitalei georgiene, să mă pierd
în labirintul străzilor, în mijlocul unei populaţii pestriţe.

Ajung într-un loc nisipos, în care cămilele, cu gâtul alungit şi
cu picioarele din faţă îndoite sub ele, zac cu sutele. Altădată erau
mii. Dar de când s-a construit calea ferată transcaspiană, cu câţi-
va ani în urmă, numărul acestor cărăuşi cu cocoaşă a scăzut,
încearcă numai să faci concurenţă furgoanelor de bagaje şi vagoa-
nelor trenurilor de marfă cu nişte simple vite de povară!


Coborând pe străzile în pantă, ajung pe cheiul râului Kura, a
cărui albie taie oraşul în două părţi inegale. Pe fiecare mal se înalţă

case ca plantele agăţătoare, care se etajează, se suprapun, se iau

la întrecere. Cel mai câştigat este cel care poate privi peste acope-
rişul locuinţelor învecinate. Cartierele comerciale se află în apro-
pierea râului. Prin ele mişună vânzători de vin, cu burdufurile
umflate ca nişte baloane, şi vînzători de apă, cu recipientele lor
din piele de bivol, de care atârnă ţevi, aidoma unor trompe de ele-
fant. Rătăcesc la întâmplare.
Errare humanum est spun adesea
liceenii din Bordeaux, când bat cheiurile Girondei.

— Domnule, sunteţi străin? mă întreabă un trecător, arătân-
du-mi o casă care mi se părea foarte obişnuită.

— Da.

— Atunci nu treceţi pe lângă această casă fără să vă opriţi o
clipă să o admiraţi.

— Şi de ce s-o admir, mă rog?

— Pentru că aici a locuit celebrul tenor Satâr.

Urc panta până la înălţimile din dreapta Kurei, pentru a avea
o vedere de ansamblu. Pe creasta colinei, unde într-o mică piaţă
un cântăreţ declamator, făcând numeroase gesturi, recită versuri
din Saadi, admirabilul poet persan, mă las în voia plăcerii de a
contempla capitala transcaucaziană. îmi propun să procedez la
fel peste vreo cincisprezece zile, la Beijing. Dar până la pagodele
şi locuitorii Chinei, iată ce oferă Tiflisul privirilor mele: ziduri
de cetate, clopotniţe, case cu specitic rusesc, persan, armenesc,
puţine acoperişuri, însă multe terase, puţine faţade ornamentate,
în schimb o mulţime de balcoane cu verandă la etajele clădirilor;
apoi două zone care se deosebesc vizibil una de alta; cea joasă,
în stil georgian vechi, şi cea înaltă, mai modernă, străbătută de
un bulevard mărginit de copaci falnici. întreaga privelişte este asi-
metrică, neprevăzută, capricioasă - o minune a fanteziei, pe care
orizontul o înconjoară cu rama grandioasă a munţilor.

în puţin timp va fi ora cinci după-amiaza. Nu am timpul să
revărs un torent de fraze descriptive bine plătit. Să ne grăbim s-o

luăm în jos, către gară. Este lume destul de multă: armeni, geor-
gieni, mingrelieni, tătari, kurzi, evrei, ruşi care locuiesc pe malul
Mării Caspice, unii luându-şi bilet direct până la Baku, alţii pen-
tru staţiile intermediare.

De data aceasta, sunt în perfectă regulă. Nici slujbaşul, nici
jandarmii nu mă pot opri să plec. Mi-am luat un bilet de clasa
întâi, valabil până la Baku, şi am ieşit pe peron. Mă duc să mă
instalez în colţul unui compartiment destul de confortabil, aşa cum
fac de obicei. Câţiva călători se iau după mine şi urcă în tren, în
timp ce mulţimea năvăleşte în vagoanele de clasa a doua şi a treia.
După trecerea controalelor, se închid uşile. Un ultim şuierat
vesteşte plecarea trenului...

Deodată se aud strigăte, strigăte de mânie şi deznădejde, şi
desluşesc un cuvânt în limba germană: „Opriţi! Opriţi!"

Deschid geamul şi privesc.

Un bărbat voinic, cu o valiză în mână, cu o şapcă pe cap, cu
mantaua fâlfâindu-i în jurul picioarelor, aleargă de-şi dă duhul.
A întârziat.

Funcţionarii vor să-i taie calea. Dar cum poţi opri o bombă în
traiectoria ei? Şi de astă dată forţa are câştig de cauză. Bomba
nemţească descrie o curbă foarte bine calculată şi cade în com-
partimentul vecin cu al meu, trecându-i uşor pragul, căci un călă-
tor deschisese binevoitor portiera.

Trenul porneşte în această clipă, roţile locomotivei alunecă pe
şine, apoi accelerează... Am plecat...



Claudius Bombarnac - Capitolul 1
Claudius Bombarnac - Capitolul 2
Claudius Bombarnac - Capitolul 3
Claudius Bombarnac - Capitolul 4
Claudius Bombarnac - Capitolul 5
Claudius Bombarnac - Capitolul 6
Claudius Bombarnac - Capitolul 7
Claudius Bombarnac - Capitolul 8
Claudius Bombarnac - Capitolul 9
Claudius Bombarnac - Capitolul 10
Claudius Bombarnac - Capitolul 11
Claudius Bombarnac - Capitolul 12
Claudius Bombarnac - Capitolul 13
Claudius Bombarnac - Capitolul 14
Claudius Bombarnac - Capitolul 15
Claudius Bombarnac - Capitolul 16
Claudius Bombarnac - Capitolul 17
Claudius Bombarnac - Capitolul 18
Claudius Bombarnac - Capitolul 19
Claudius Bombarnac - Capitolul 20
Claudius Bombarnac - Capitolul 21
Claudius Bombarnac - Capitolul 22
Claudius Bombarnac - Capitolul 23
Claudius Bombarnac - Capitolul 24
Claudius Bombarnac - Capitolul 25
Claudius Bombarnac - Capitolul 26


Aceasta pagina a fost accesata de 1187 ori.
{literal} {/literal}