Claudius Bombarnac - Capitolul 6

de Jules Verne

CAPITOLUL VI

Un om călare are idei diferite de ale celui care merge pe jos.
Deosebirea este şi mai mare atunci când omul nostru călătoreşte
cu trenul. Asociaţiile de idei, caracterul gândurilor sale, înlănţuirea
celor ce se petrec în mintea lui, toate acestea au o viteză egală
cu viteza trenului. Ii merge mintea ca vagonul pe şine. Astfel încât
mă aflu într-o stare de spirit specială, mă simt dornic să observ, setos
să învăţ, şi asta cu cincizeci de kilometri pe oră... adică viteza pe
care trebuie că o are trenul nostru în vreme ce străbate Turkestanul;
această viteză se va reduce la o medie de numai treizeci de kilo-
metri pc oră când va parcurge provinciile Chinei. Am aflat aces-
te date consultând mersul trenurilor pe care l-am cumpărat din
gară. Acesta este însoţit de o hartă mare, împăturită, care arată
întregul traseu al căii ferate, de la Marea Caspică şi până la coast-
ele orientale ale Chinei. Urmăresc, aşadar, traiectoria Transasia-
ticului de când a plecat din Uzun-Ada, aşa cum am urmărit-o şi
pe a Transgeorgianului, după ce a părăsit Tiflisul. Calea ferată
are o lăţime - ecartament - de un metru şi şaizeci de centimetri,
distanţă impusă trenurilor ruseşti, ceea ce înseamnă cu nouă cen-
timetri mai mult faţă de cele europene. De o parte şi de alta, se
rotunjesc dune de nisip, printre care se desfăşoară calea ferată la
ieşirea din Uzun-Ada. Odată ajunsă în dreptul braţului de mare
care desparte Insula Lungă de continent, calea ferată traversează
apa pe un rambleu de o mie două sute de metri, apărat de vio-
lenţa hulei de ancoramente solide.

Depăşisem mai multe gări fără să ne oprim, printre altele
Mihailov, la o leghe de Uzun-Ada. Acum ele se vor succede la
o depărtare de cincisprezece până la treizeci de kilometri una de
alta. Cele pe care reuşesc să le zăresc au aspectul unor vile cu
balustradă şi acoperişul în stil italian. Această arhitectură pare ciu-
dată în Turkestan şi în vecinătatea Persiei. Deşertul se întinde până
în preajma oraşului Uzun-Ada şi gările constituie tot atâtea mici

oaze, create de mâna omului. Şi tot omul a fost acela care a plan-
tat aceşti plopi firavi şi verzui, dătători de puţină umbră; el a adus,
cu marc cheltuială, apa ce ţâşneşte împrospătând totul în jur şi
recade într-un bazin elegant. Fără astfel de lucrări hidrotehnice,
n-ar fi existat nici un copac, nici un colţ de verdeaţă în mijlocul
acestei oaze. Ele sunt doicile căii ferate şi locomotivele nu au
nevoie de doici cărora le-a secat izvorul laptelui.

Adevărul este că n-am văzut niciodată ţinuturi mai sterpe, mai
aride, atât de refractare la orice fel de vegetaţie. Se pare că întin-
derea lor, dincolo de Uzun-Ada, depăşeşte două sute şaizeci de
kilometri. Când generalul Annenkov a început lucrările la Mihai-
lov, a fost nevoit să distileze apă din Marca Caspică, aşa cum se
face la bordul navelor maritime, folosindu-sc de instalaţii impro-
vizate. Dar, dacă apa este necesară pentru a produce abur, la fel
de necesar este şi cărbunele care trebuie s-o vaporizeze. Cititorii
SecoluluiXXvor întreba cum se încălzesc maşinile într-un ţinut
de unde nu se extrage nici o bucată de cărbune şi nu ai de unde
să tai nici măcar o aşchie de lemn. Există oare depozite cu aces-
te materiale în principalele gări ale Transcaspianului? Nu! Con-
structorii s-au mulţumit să pună în practică o idee pe care a avut-o
marele nostru chimist Sainte-Claire Deville, la începutul folosirii
petrolului în Franţa.

Cuptoarele maşinilor sunt alimentate, cu ajutorul unui pulveri-
zator, cu reziduurile care provin din distilarea ţiţeiului furnizat în-
continuu de Baku şi Derbent. în anumite gări există vaste rezer-
voare pline cu acest combustibil mineral; vărsat în recipientele ten-
derului, arde pe grătarele speciale cu care sunt înzestrate maşinile.
Acest petrol brut este întrebuinţat şi la bordul navelor fluviale de
pe Volga şi de pe celelalte râuri care se varsă în Marea Caspică.

Se-nţelege că peisajul nu este prea variat. Solul, aproape plan
printre dunele de nisip, este absolut orizontal la suprafaţa întin-
derilor formate din aluviuni, unde stagnează ape sălcii. Aşadar,
s-a pretat cum nu se poate mai bine la construirea unei căi ferate.

Nu vezi nici un şanţ, nici un rambleu, nici un viaduct, nici o lucrare
de artă, pentru a mă sluji de un termen drag inginerilor - chiar
foarte drag. Doar ici şi colo, câteva punţi din lemn, lungi de două
până la trei sute de picioare. în aceste condiţii, costul kilometru-
lui de construcţie a Transcaspianului nu a depăşit şaptezeci şi cinci
de mii de franci. Monotonia călătoriei nu se va întrerupe decât
la sosirea în vastele oaze de la Merv, Buhara şi Samarkand.

Să ne ocupăm, aşadar, de călători. Ceea cc este cu atât mai uşor
cu cât sc circulă tară nici un fel de oprelişte de la un capăt la celălalt
al trenului. Cu puţină imaginaţie, tc poţi crede într-un orăşel pc
roţi, iar cu mă pregătesc s-o pornesc pe strada principală.

Vă amintesc, dacă n-aţi reţinut, că locomotiva şi tenderul sunt
urmate de furgonul în colţul căruia este depozitată lada misterioasă
şi că, în partea stângă a platformei cc duce spre primul vagon, se
găseşte cabina lui Popov. în acest vagon poţi observa câţiva sarţi
înalţi, cu o înfăţişare mândră, drapaţi în haine lungi, viu colorate,
de sub care se văd cizmele din piele, legate cu şireturi. Au ochi
frumoşi, o barbă superbă şi nasul coroiat. Cuvântul „sart" înseam-
nă revânzător şi probabil că aceşti pasageri se duc la Taşkent, care
mişună de revânzători. Tot în primul vagon au luat loc şi cei doi
chinezi, care s-au aşezat unul în faţa celuilalt. Cel tânăr priveşte
pe fereastră. Cel bătrân -- un ta-laoye, adică o persoană vârstnică
- răsfoieşte o carte. Volumul de format mic, care pare a fi „Anuarul
Biroului de Longitudini", este legat în catifea, la fel ca şi cartea
de rugăciuni a unui canonic şi, când este închis, fasciculele sunt
ţinute la un loc de un elastic.

Ce mă miră este că proprietarul cărţii nu pare să citească de
la dreapta spre stânga. Oare lucrarea n-a fost tipărită în limba
chineză? Trebuie verificat.

Pe două locuri alăturate stau Fulk Ephrinell şi Miss Horatia
Bluett. Vorbesc, notând cifre. Nu ştiu dacă americanul practic mur-
mură la urechea englezoaicei practice adorabilul vers care a făcut
să palpite inima Lydiei: Nec possum vivere sine te!¹

Dar ceea ce ştiu este că Fulk Ephrinell poate trăi foarte bine
fără mine. A fost înţelept din partea mea că n-am contat pe aju-
torul lui pentru a-mi petrece într-un mod plăcut timpul liber în cursul
călătoriei. împieliţatul de yankeu m-a „părăsit" cu totul - n-am
alt cuvânt - pentru slăbănoaga şi osoasa fiică a Albionului.

Ajung pe platformă, trec pasarela şi iată-mă la intrarea celui de-al
doilea vagon. în colţ, pe dreapta, şade baronul Weisschnitzerdorfer.
Nasul lui lung - germanul este miop ca o cârtiţă - atinge rândurile
cărţii pe care o citeşte: este vorba despre „Mersul trenurilor". Ne-
răbdătorul călător verifică dacă trenul trece prin gări la orele in-
dicate. Când trenul are câte o întârziere, rosteşte noi învinuiri şi
ameninţări la adresa Companiei Marelui Transasiatic. Acest vagon
îi transportă şi pe soţii Caterna, care s-au instalat confortabil. Bine
dispus, bărbatul vorbeşte făcând tot soiul de gesturi, ia câteodată
mâna nevestei, o prinde alteori de mijloc; apoi întoarce capul sau
îl înalţă spre plafon şi pronunţă pentru sine câteva cuvinte. Doam-
na Caterna, la rândul ei, pleacă ochii, ia atitudini sfioase şi încur-
cate, se retrage într-un colţ al compartimentului şi pare mai curând
a-i face pe plac soţului, decât a-i răspunde. în clipa când ies din
vagon, aud un refren de operetă, fredonat, cu buzele ţuguiate, de
domnul Caterna.

în interiorul celui de-al treilea vagon, ocupat de câţiva turk-
meni şi trei sau patru ruşi, îl zăresc pe maiorul Noltitz, discutând
cu unul dintre compatrioţii săi. M-aş amesteca în vorbă cu multă
plăcere dacă m-ar pofti. Totuşi, este mai bine să păstrez o oare-
care rezervă; călătoria se află abia la început.

Mă duc arunci la vagonul-restaurant. Este cu o treime mai lung
decât celelalte vagoane, o adevărată sufragerie uriaşă, cu o sin-
gură masă; la unul dintre capete se află o cămară iar la celălalt o
bucătărie deservită de un bucătar şi un ospătar-şef, amândoi din
Moscova. Acest „dining-car" mi se pare foarte bine amenajat.
După ce-l străbat, ajung la a doua parte a trenului, unde se îngră-
mădesc călătorii de clasa a doua, kirghizi cu capul turtit, cu fălci

proeminente, cu bărbiţe de ţap, cu nasurile borcănate şi cu pielea
închisă. Aparţin fie „Marii Hoarde", care rătăceşte la frontiera
Siberiei şi Chinei, fie „Micii Hoarde", răspândite între Munţii Urali
şi Marea Arai. Un vagon de clasa a doua, ba chiar şi de clasa a
treia oferă un confort deosebit pentru nişte oameni obişnuiţi cu
corturile din stepă sau cu iurtele sărăcăcioase din sate. Nici
culcuşul de paie, nici scăunelele din lemn nu preţuiesc cât ban-
chetele umplute cu câlţi, pe care stau cu o gravitate specific asia-
tică. Tot acolo au luat loc doi sau trei nogai care se duc în Turkes-
tanul oriental. De neam tătăresc, dintre ei s-au ridicat mulţi savanţi,
mulţi profesori care şi-au desfăşurat activitatea în bogatele cetăţi
Buhara şi Samarkand. Dar ştiinţa şi învăţământul îţi asigură cu
greu existenţa, chiar dacă te mulţumeşti cu strictul necesar, în aces-
te ţinuturi ale Asiei Centrale. De aceea, nogaii îşi oferă serviciile
ca tălmaci. Din păcate pentru ei, limba rusă fiind din ce în ce mai
cunoscută de tot mai mulţi oameni, nu prea au de lucru.

Acum am aflat care sunt locurile ocupate de numerele mele
şi ştiu, la nevoie, unde voi putea să le găsesc. Este vorba despre
călătorii care merg până la Beijing, adică Fulk Ephrinell şi Miss
Horatia Bluett, baronul neamţ şi cei doi chinezi, maiorul Noltitz
şi soţii Caterna, ba chiar şi trufaşul gentleman a cărui siluetă slabă
am zărit-o în colţul celui de-al doilea vagon. Căci pasagerii care
nu vor trece frontiera n-au însemnătate în ochii mei. Totuşi, prin-
tre tovarăşii de călătorie nu-l întrevăd încă pe eroul viitoarei mele
cronici. Să sperăm că vor mai urca în tren, în timpul drumului,
şi alte persoane. Intenţia mea este să iau note din ceas în ceas sau
mai bine zis să-mi „minutez" voiajul. înainte de căderea nopţii,
trebuie să mă aflu pe platforma anterioară a vagonului ca să arunc
o ultimă privire peisajului. Dacă fumez un trabuc, va trece o oră,
îngăduindu-mi să ajung la gara Kizyl-Arvat, unde trenul opreşte
ceva mai mult.

Ducându-mă din vagonul al doilea în primul, îl întâlnesc pe
maiorul Noltitz, care se îndrepta în direcţia inversă. Mă dau

cuviincios la o parte să-i fac loc. El mă salută cu acea eleganţă
specifică ofiţerilor ruşi. Ii răspund. întâlnirea noastră se mărgi-
neşte Ia acest schimb de politeţuri, dar întâiul pas este astfel făcut.

Pentru moment, Popov nu-i în cabina lui. Uşa furgonului de
bagaj fiind deschisă, deduc că şeful trenului s-a dus să-i vorbească
mecanicului. în furgon, pe stânga, misterioasa ladă se află la locul
ei, nemişcată. Cum nu-i decât şase şi jumătate, socot că-i prea
lumină ca să îndrăznesc să-mi satisfac curiozitatea.

Trenul aleargă prin deşert, prin Karakum - „Deşertul Negru".
El ocupă partea superioară a oazei Khiva, întreaga întindere a Tur-
kestanului între frontiera persană şi cursul fluviului Amu-Daria.
De fapt, nisipurile din Karakum sunt tot aşa de puţin negre ca şi
apele Mării Negre - la fel cum Marca Albă nu este albă, Marca
Roşie nu este roşie şi Fluviul Galben nu este galben. Dar eu mă
dau în vânt după denumirile acestea colorate, oricât de neadevăratc
ar fi. Orice perspectivă trebuie să capteze ochiul prin culori. Iar
geografia nu-i şi ea tot o perspectivă?

Se pare că deşertul Karakum a fost odinioară ocupat de un vast
bazin central care a secat, aşa cum va seca şi Marea Caspică.
Această evaporare se explică prin concetrarca puternică a razelor
solare la suprafaţa întinderilor dintre Marea Arai şi Podişul Pamir.
Karakum este acoperit de dune de nisip, uimitor de mişcătoare,
pe care intensitatea vântului le ameninţă neîncetat cu mutarea.
„Barcanele", cum le numesc ruşii, au o înălţime între zece şi trei-
zeci de metri, astfel încât oferă o ţintă întinsă teribilelor uragane
din nord, care tind să le împingă spre sud. De aici s-au născut temeri
destul de justificate în ce priveşte securitatea Transcaspianului. Tre-
buia, prin urmare, ca această cale ferată să fie protejată în mod
eficient şi generalul Annenkov ar fi fost tare încurcat dacă prevăză-
toarea natură nu i-ar fi oferit, o dată cu terenul favorabil construi-
rii unui drum de fier, mijloacele de a opri deplasarea barcanelor.
în spatele dunelor, cresc numeroşi arbuşti spinoşi, tufe de cătină,
de ghimpi şi „Haloxylonammodendron", o plantă pe care ruşii o

numesc, mai puţin ştiinţific, „sakaul". Rădăcinile ei adânci şi vi-
guroase au proprietatea de a fixa solul, la fel ca şi „Hippophae-
rhammoides", un arbust din familia eleagnaceelor, folosit pentru
fixarea nisipurilor în Europa septentrională.

Plantaţiilor de sakaul, inginerii le-au adăugat, în anumite locuri,
căptuşiri cu lut bătătorit şi, de-a lungul părţilor celor mai
ameninţate să fie îngropate în nisip, o linie de palisade. Precauţii
utile, iară îndoială. Cu toate acestea, dacă linia ferată este prote-
jată, nu acelaşi lucru s-ar putea spune şi în privinţa pasagerilor,
atunci când nisipul se împrăştie ca o ploaie de gloanţe, iar vân-
tul îngrămădeşte pe câmpie ridicaturi albe de sare. Este bine că
nu ne aflăm în perioada teribilelor arşiţe şi n-aş recomanda nimănui
ca în lunile iulie ori august să ia Marele Transasiatic.

îmi pare foarte rău că maiorului Noltitz nu i-a trecut prin gând
să vină să respire aerul proaspăt al deşertului Karakum pe pasa-
relă. I-aş fi oferit una dintre havanele de lux cu care mi-am umplut
sacul de voiaj. în schimb, el ar fi putut să-mi spună dacă gările
existente în „Mersul trenurilor": Balla-Ischem, Aidine, Pereval,
Kansandzk, Uşak, sunt puncte interesante de pe parcursul căii fera-
te - ceea ce mie nu mi se pare. Dar nu-mi pot permite să-i tul-
bur siesta. Şi totuşi, cât de pasionantă ar fi această convorbire,
cu atât mai mult cu cât maiorul a luat parte, în calitate de medic
militar, la campaniile generalilor Skobelev şi Annenkov. în timp
ce trenul nostru trece în goană prin micile gări, neonorându-le decât
cu un şuierat, Noltitz mi-ar fi spus dacă una sau alta n-au fost
teatrul unor fapte de arme deosebite. Mi-aş fi îngăduit, ca francez,
să-i cer lămuriri asupra expediţiilor ruseşti în Turkestan şi nu mă-
ndoiesc că s-ar fi grăbit să mi le dea. în această privinţă, nu mă
pot adresa decât lui, ori lui Popov. Fiindcă a venit vorba de Popov,
de ce n-o fi în cabina lui? Nici şeful de tren n-ar refuza plăcerea
de a fuma o havană. Mi se pare că stă prea mult la discuţii cu
mecanicul. în sfârşit, iată că reapare la capătul furgonului, îl stră-
bate, iese, închide uşa, se opreşte o clipă pe platformă. Acum o

să se întoarcă. O mână care ţine un trabuc se-ntinde spre el, Popov
surâde şi curând rotocoalele de fum cu miros de tutun bun se
amestecă voluptuos cu ale mele.

De vreo cincisprezece ani, cum mi se pare că am mai spus,
şeful nostru de tren este în slujba companiei transcaspiene. Ştie
pe de rost ţinuturile până la frontiera chineză şi a parcurs de cinci-
şase ori întreaga linie cunoscută sub numele de Marele Transasiatic.
Popov face aşadar serviciul pe trenurile care deservesc tronsonul
iniţial, între Mihailov şi Kizyl-Arvat - porţiune a cărei construcţie
a început în decembrie 1880 şi s-a încheiat zece luni mai târziu,
în noiembrie 1881. Cinci ani mai târziu, prima locomotivă intra
în Merv, la 14 iulie 1886, iar optsprezece luni după aceea, era salu-
tată la Samarkand. La ora actuală, calea ferată din Turkestan este
racordată la cea chinezească şi panglica de fier se desfăşoară fără
întrerupere de la Marea Caspică până la Beijing. De îndată ce
Popov mi-a dat aceste informaţii, l-am întrebat dacă ştie numele
călătorilor - ale celor care au drept destinaţie China. în primul
rând, maiorul Noltitz, nu?

— Maiorul, îmi răspunde Popov, a trăit multă vreme în Turkestan
şi se duce la Beijing pentru a asigura funcţionarea unui spital pen-
tru compatrioţii noştri.

— îmi place maiorul Noltitz, spun eu, şi sper să fac în curând
cunoştinţă cu el.

— Şi el va fi încântat să vă cunoască.

— Ştii ceva despre cei doi chinezi care au urcat la Uzun-Ada?

— Nu ştiu nimic, domnule Bombarnac, în afara numelui înscris
pe recipisa pentru bagaje.

— Şi cum îi cheamă?

— Pe cel tânăr, Pan-Ciao, iar pe cel vârstnic Tio-King. Pro-
babil că au călătorit câţiva ani prin Europa. Dar de unde vin, habar
n-am. îmi închipui că tânărul este vlăstarul unei familii bogate,
de vreme ce-l însoţeşte medicul său.

— Tio-King?

— Da, doctorul Tio-King.

— Nu vorbesc decât chinezeşte?

— Probabil, pentru că nu i-am auzit niciodată exprimându-se
în altă limbă.

Potrivit celor aflate de la Popov, numărul 9 pe care i I-am atri-
buit tânărului Pan-Ciao şi numărul 10, atribuit lui Tio-King, rămân
mai departe în carnetul meu.

— în cc-l priveşte pe american..., reia Popov.

— Fulk Ephrinell, exclam eu, şi englezoaica Horatia Bluett.
Ah, în legătură cu ei nu-mi poţi spune nimic nou. Ştiu ce să cred.

— Aş putea să fac o presupunere, domnule Bombarnac?

— Desigur, Popov.

— La sosirea la Beijing, domnişoara Bluett ar putea să devi-
nă doamna Ephrinell.

— Au binecuvântarea mea, Popov, căci sunt într-adevăr făcuţi
unul pentru celălalt.

Văd că, pe această temă, gândurile mele şi ale lui Popov coin-
cid.

— Şi cei doi francezi, soţi atât de duioşi, cine sunt? îl întreb eu.

— Nu v-au spus?

— Nu, Popov.

— Fiţi pe pace, vă vor spune, domnule Bombarnac. De altfel,
dacă vreţi să ştiţi, profesia lor este trecută cu litere de o şchioapă
pe bagajele care le aparţin.

— Şi ce sunt?

— Actori. Se duc să joace teatru în China.

Actori! Dacă această profesie lămureşte anumite atitudini, gri-
mase, mobilitatea feţei, gesturile demonstrative ale domnului
Caterna, nu justifică şi expresiile lui marinăreşti.

— Şi ce joacă artiştii ăştia? îl întreb pe Popov.

— Soţul este cântăreţ de operă comică şi prim-comic.

— Şi soţia?

— Ingenuă şi subretă.

— Şi unde merg?

— La Shanghai, unde au amândoi un angajament la teatrul
coloniei franceze.

Perfect. Vom vorbi despre teatru, despre întâmplări de culise,
îmi vor istorisi cancanuri din turneele în provincie şi, cum spune
Popov, mă voi împrieteni fără întârziere cu voiosul cântăreţ şi fer-
mecătoarea subretă. însă nu în tovărăşia lor îl voi descoperi pe
eroul romantic, ţinta căutărilor mele.

Cât despre gentlemanul dispreţuitor, şeful nostru de tren nu
ştie nimic, în afară de faptul că geamantanele lui au înscrisă urmă-
toarea adresă: Sir Francis Trevellyan, de la Trevellyan-Hall,
Trevellyanshire.

— Un domn care nu răspunde când îi vorbeşti, adăugă Popov.
Ei bine, numărul 8 va juca prin urmare un rol mut - şi la vre-
mea aceea încă nu ştiam câtă dreptate aveam cu această presupunere.

— Hai să ne oprim asupra neamţului, am reluat eu.

— Baronul Wcisschnitzerdorfcr?

— Merge până la Beijing, nu-i aşa?

— Până la Beijing şi mai departe, domnule Bombamac.

— Cum adică „mai departe"?

— întocmai cum am spus: face înconjurul lumii.

— înconjurul lumii?

— în treizeci şi nouă de zile.

Aşadar, după Mrs. Bisland, care a făcut acest faimos încon-
jur al lumii în şaptezeci şi trei de zile, după A/jm Nellie Bly, care
l-a făcut în şaptezeci şi două, după preacinstitul Traian, care l-a
făcut în şaptezeci, germanul acesta are pretenţia să-l facă în trei-
zeci şi nouă?

Este adevărat că mijloacele de locomoţie sunt mai rapide astăzi,
direcţiile mai rectilinii şi, folosind Marele Transasiatic, cu care
ajungi la Beijing în cincisprezece zile plecând din capitala
Germaniei, baronul poate scurta la jumătate durata vechiului par-
curs prin Suez şi Singapore.

— Nu va reuşi niciodată! am exclamat.

— De ce? întrebă Popov.

— Fiindcă întârzie mereu! La Tiflis era cât pe ce să piardă
trenul, iar la Baku să piardă pachebotul.

— Dar a venit la timp înainte de plecarea trenului la Uzun-Ada.

— Cu toate astea, Popov, m-ar mira ca neamţul să-i bată pe
americani şi pe americance în acest meci de „globe-trotters".

Claudius Bombarnac - Capitolul 6

Claudius Bombarnac - Capitolul 6

de Jules Verne

Biografie

Opera