Claudius Bombarnac - Capitolul 8

de Jules Verne

CAPITOLUL VIII

Inainte ca trenul să oprească în gara Geok-Tepe, am intrat în
vagonul meu.

La naiba cu dromaderul ăsta! Dacă nu s-ar fi lăsat călcat într-un
moment atât de nepotrivit, numărul 11 n-ar mai fi rămas un ne-
cunoscut pentru mine. Ar fi lăsat să alunece panoul, am fi stat prie-
teneşte de vorbă, ne-am fi despărţit cu o caldă strângere de mână...
Acum trebuie să fie în culmea îngrijorării, ştiind că frauda lui a
fost descoperită, că există cineva ale cărui intenţii nu le poate bănui,
cineva care, poate, nu va şovăi să-i trădeze secretul. Şi atunci, după
ce va fi scos din ladă, va fi pus sub pază până la următoarea gară
şi degeaba îl va mai aştepta domnişoara Zinca Klork în-capitala
Chinei. Da! Ar trebui să mă duc să-l liniştesc şi chiar în noaptea

asta... Dar este cu neputinţă! Trenul va opri în curând la
Geok-Tcpe, apoi la Aşhabad, de unde va pleca mai departe în zori.
Nu mai pot conta pe somnul lui Popov.

Eram cufundat în gânduri când locomotiva a oprit în gara
Geok-Tepe, la ora unu dimineaţa. Nici unul dintre tovarăşii mei
de drum nu şi-a părăsit cuşeta. Cobor pc peron şi iată-mă dând
târcoale furgonului. Ar fi prea riscant să încerc să pătrund în el.
Cât despre oraş, mi-ar fi făcut plăcere să-l vizitez, dar întunericul
m-ar împiedica să văd ceva. Din câte îmi povestise Noltitz, poartă
încă urmele teribilului asalt al lui Skobelev din 1880; ziduri năruite,
bastioane în ruină... Trebuie să mă resemnez să văd toate astea
doar prin ochii maiorului.

Trenul pleacă din staţie la ora două dimineaţa, după ce s-au
mai urcat câţiva călători care, după cum îmi spune Popov, sunt
turkmeni. Am să-i trec în revistă când se va lumina de ziuă.

O plimbare de vreo zece minute pe platformă îmi permite să
întrevăd departe, la marginea zării, înălţimile care constituie fron-
tiera persană.

Mai încolo, trecând de copacii unei oaze înverzite, scăldată de
numeroase pâraie, străbatem câmpii întinse, cultivate cu cereale,
unde linia face numeroase coturi - „diversiuni" cum le spun
englezii. Văzând că Popov nu se gândeşte să mai adoarmă, m-am
aşezat în colţul meu. La ora trei, ne oprim din nou. Aud strigân-
du-se pe peron numele de Aşhabad. Cum nu pot sta locului, cobor,
Iăsându-i pe tovarăşii mei de drum să doarmă mai departe adânc,
şi mă apuc să cutreier oraşul.

Aşhabad este capitala Turkmeniei şi îmi aduc aminte ce a spus
inginerul Boulangier în cursul interesantei călătorii pe care a fâcut-o
la Merv. Tot ce-am zărit, pornind de la gară spre stânga, a fost
silueta întunecată a fortului turkmen care domină oraşul nou, care
aproape şi-a dublat populaţia din 1887 încoace. Ansamblul for-
mează, într-adevăr, o masă destul de nedesluşită, în spatele unei
perdele dese de copaci. M-am întors la trei şi jumătate. Tocmai

atunci, Popov trecea, nu ştiu de ce, prin furgonul de bagaje. Cât
de îngrijorat trebuie să fie tânărul român din pricina acestui
du-te-vino prin faţa lăzii lui!

Dc îndată ce-l văd pe Popov întorcându-se, îl întreb:

— Nimic nou?

— Nimic, domnule Bombarnac, numai că bate un vânt rece
astăzi.

— Poarte rece, într-adevăr. Nu există vreun bufet în gară?

— Ba da, este unul la dispoziţia călătorilor.

— Nu şi la dispoziţia slujbaşilor? Hai, Popov, vino.
Popov nu se lasă rugat prea mult. Bufetul este deschis, dar am

impresia că nu prea ai ce alege. în materie de băuturi, există doar
„kumes" făcut din lapte de iapă fermentat. Arc un gust de cerneală,
mai curând fad şi, deşi lichid, este foarte hrănitor. Mă umple de
neîncredere numai când îl văd, dar Popov îl găseşte excelent şi
acesta este esenţialul. Majoritatea sarţilor şi kirghizilor care au
coborât la Aşhabad a fost înlocuită la clasa a doua de alţi călă-
tori, afghani, de meserie neguţători, foarte pricepuţi de altfel, după
cum sc zice.

Trenul porneşte la drum din nou la patru dimineaţa. Vagonul
nostru tot mai este transformat în vagon de dormit. îi invidiez pe
cei care dorm şi, cum nu pot face altceva, revin pe platformă.

Se arată primii zori, luminând clar spre est. Ici şi colo, apar
ruinele vechii cetăţi, o citadelă înconjurată de metereze înalte şi
dc un şir de lungi porticuri a căror desfăşurare depăşeşte o sută
cincizeci de metri. După ce traversează diferite rambleuri, de care
este nevoie din cauza neregularităţilor terenului, format din stra-
turi nisipoase, trenul şi-a reluat mersul orizontal. înaintăm cu o
viteză de şaizeci de kilometri pe oră, luând-o oblic spre sud-vest,
în aşa fel încât să urmăm linia frontierei persane. De-abia la Duşak,
drumul de fier se îndepărtează de acest hotar. în timpul drumu-
lui, care a durat trei ore, iată numele celor două gări în care a oprit
trenul ca să se poată aproviziona cu cele necesare. Gheur, punctul
de pornire al căii Mashhad, de unde se văd înălţimile Podişului

Iranian şi Artyk , unde este apă din abundenţă, dar uşor sălcie.
Trenul străbate apoi oaza lui Atşek, un afluent destul de impor-
tant al Mării Caspice. Pretutindeni, verdeaţă şi arbori. Oaza aceas-
ta îşi justifică numele şi ar putea fi o podoabă a deşertului. Se
întinde până la gara Duşak, la versta 106, unde ajungem la şase
dimineaţa.

Două orc de oprire, adică de plimbare. Hai la drum să vizitez
Duşakul, însoţit de maiorul Noltitz, care iar îmi serveşte drept ghid!
Un alt călător vine înaintea noastră din gară: îl recunosc pe sir
Francis Trcvcllyan. Maiorul îmi atrage atenţia că mutra acestui
gentleman este şi mai ţâfnoasă, gura şi mai dispreţuitoare, purtarea
şi mai distantă decât de obicei. Stând de vorbă, maiorul şi cu mine
cutreierăm străzile oraşului. De ani de zile se prevedea impor-
tanţa pe care avea să o dobândească acest târg modest. O rami-
ficaţie îl leagă de calea ferată spre Teheran, în Persia. îi pun între-
bări maiorului despre gradul de siguranţă pe care o asigură
Transasiaticul în provinciile Asiei Centrale.

— în Turkeslan, îmi răspunde, este foarte sigur; poliţia suprave-
ghează permanent linia. Trenurile sunt păzite la intrarea în gări şi,
cum distanţele dintre staţii sunt mici, nu cred ca pasagerii să aibă
a se teme de bandele de răufăcători. Astfel încât, de când funcţionează
calea ferată prin părţile acestea, n-a avut loc nici un atac.

— E un fapt care mă linişteşte, domnule maior. Dar pe por-
ţiunea dintre frontieră şi Beijing?

— Asta-i altceva, spune maiorul. în Podişul Pamir până la
Kashgar¹, linia este străjuită riguros; după aceea însă, nu ştiu.

— Staţiile sunt departe una de alta? întreb.

— Da, uneori chiar la mare distanţă.

— Şi slujbaşii ruşi vor fi înlocuiţi pe porţiunea aceea de slujbaşi
chinezi?

— Da, cu excepţia şefului de tren, Popov, care trebuie să ne
însoţească până la capăt.

— In afara lui, aşadar, slujbaşii, mecanicii şi fochiştii vor fi
chinezi? Oare siguranţa călătorilor...

— Să n-ai nici o grijă, domnule Bombamac. Chinezii nu sunt
mai puţin specializaţi decât personalul nostru şi au mecanici foarte
buni. La fel ca şi inginerii care au construit cu pricepere calea ferată
ce străbate China. Este, fără îndoială, un popor foarte inteligent,
foarte apt pentru progresul industrial... Are o înţelegere vie, o
uşurinţă de asimilare uimitoare, l-am văzut pe chinezi la lucru şi
vorbesc din experienţă.

— de acord, dar dacă nu-i nici un pericol dinspre partea asta,
vastele pustiuri ale Mongoliei şi Chinei septentrionale nu sunt bân-
tuite de cete de răufăcători?

— Crezi că răufăcătorii ăştia vor fi destul de îndrăzneţi să atace
un tren?

— Bineînţeles, domnule maior, şi asta mă bucură...

— Cum?! Te bucură?

— Fără îndoială, deoarece singura mea preocupare este ca nu
cumva călătoria noastră să fie lipsită de incidente.

— Ei bine, domnule reporter, te admir! îţi trebuie incidente...

— Aşa cum medicului îi trebuie bolnavi. Şi când se iveşte o
păţanie bună şi frumoasă...

— Dc, domnule Bombarnac, mă tem să nu fii dezamăgit în
această privinţă. Nu ştiu dacă-i adevărat, dar am auzit că între unii
şefi de bandă şi Compania de Căi Ferate s-a stabilit o înţelegere...

— Aşa cum a procedat conducerea faimoasei administraţii
elene cu Hagi Stavros din romanul lui Edmond About?

— De ce nu? rosteşte maiorul Noltitz. Acest mijloc de asigurare
a securităţii trenurilor nu-i de azi-de ieri. Oricum, mai există cel
puţin unul dintre hoţii ăştia de drumul mare, care a vrut să-şi
păstreze independenţa şi libertatea de acţiune. îl cheamă Ki-Tsang
şi e un şef de bandă îndrăzneţ, pe jumătate de origine mongolă şi
pe jumătate chineză. După ce a bântuit multă vreme ţinutul Yunnan,
unde însă ajunsese să fie urmărit cu deosebită tenacitate, s-a dus în

provinciile din nord. I s-a semnalat prezenţa chiar în acea porţi-
une a Mongoliei străbătută de Marele Transasiatic...

— Ei bine, iată un personaj capabil să-mi alimenteze cronicile.

— Domnule Bombarnac, cronicile pe care ţi le-ar putea ali-
menta Ki-Tsang ar putea să te coste cam scump...

—Vai de mine, domnule maior! Adică SecolulXX nu-i destul
de bogat să-şi plătească gloria?

— Cu bani, fireşte! Dar noi, ceilalţi, o vom plăti cu viaţa. Din
fericire, tovarăşii noştri de drum nu te-au auzit vorbind în felul
ăsta, căci ar veni în masă să ceară să fii dat jos din tren. Aşadar,
fii prudent şi nu-ţi dezvălui dorinţele de cronicar în căutare de
aventuri. Şi, în orice caz, ar fi foarte rău să avem de-a face cu
Ki-Tsang... Este în interesul călătorilor să nu dăm ochii cu el.

— în interesul călătorilor, da, dar nu şi în interesul călătoriei.
Am purtat această discuţie întorcându-ne spre gară. însă oprirea

în Duşak trebuia să se mai prelungească aproape cu o jumătate
de oră. Plimbându-mă pe peron, observ o manevră care va modi-
fica modul de alcătuire a trenului. Un nou furgon a sosit de la
Teheran prin ramificaţia de la Mashhad care face legătura între
capitala Persiei şi Transcaspianul. Acest furgon închis şi plumbuit
este însoţit de şase agenţi, de naţionalitate persană, care par a avea
consemnul să nu-l piardă din ochi nici o clipă. Nu ştiu dacă este
o idee preconcepută, dar am impresia că acest vagon are ceva spe-
cial, misterios. Şi, cum maiorul mă părăsise, mă adresez lui Popov,
care supraveghează manevra.

— Popov, unde merge furgonul ăsta?

— La Beijing, domnule Bombarnac.

— Şi ce transportă?

— Ce transportă? Un înalt demnitar.

— Un înalt demnitar?

— Vă miră?

— Ce să spun... Intr-un furgon...

— Dacă aşa s-a dorit...

— Ei bine, Popov, te rog să mă previi când va coborî marele
demnitar.

— Nu va coborî.

— De ce?

— Pentru că a murit.

— A murit?

— Da. Trupul neînsufleţit e adus înapoi la Beijing, unde marele
demnitar va fi înmormântat cu toate onorurile ce i se cuvin.

In sfârşit, avem în trenul nostru un personaj important - însă,
adevărat, în stare de cadavru. Nu-i nimic! îl rog pe Popov să
încerce să afle numele defunctului. Trebuie să fie vreun mandarin
cu funcţie înaltă. De îndată ce voi şti cine e, voi trimite o telegramă
cu destinaţia Secolul XX.

în timp ce privesc furgonul, un nou călător îl cercetează cu
tot atâta curiozitate ca şi mine.

Călătorul este un bărbat cu o înfăţişare mândră, în vârstă de
vreo patruzeci de ani, purtând cu eleganţă costumul mongolilor
bogaţi, înalt, cu privirea puţin întunecată, cu o mustaţă de muş-
chetar - dc-ar avea şi mintea respectivă! - cu tenul mat, palid şi
ochi care par să nu clipească vreodată.

„Ei, îmi zic în sinea mea, iată un tip superb! Nu ştiu dacă va
avea rolul de june-prim pe care doresc eu să-l joace, dar pentru
orice eventualitate îi voi da numărul 12 în trupa mea ambulantă."

Personajul - după cum am aflat în scurt timp de la Popov -
e seniorul Faruskiar. îl însoţeşte un alt mongol, cu rang mai mic,
de aceeaşi vârstă cu el, pe nume Ghangir. Cei doi, privind vagonul
care se ataşează la coada trenului, înaintea furgonului de bagaje,
schimbă câteva cuvinte. De îndată ce se termină manevra, per-
sanii iau loc în vagonul de clasa a doua care-l precede pe cel mor-
tuar, cu scopul de a supraveghea fără-ncetare preţiosul trup neîn-
sufleţit al demnitarului.

în acest moment se aud strigăte puternice pe peron. Recunosc
vocea. Baronul Weisschnitzerdorfer ţipă „Opriţi! Opriţi!" De data

asta nu-i vorba de un tren care pleacă, ci de o caschetă ce se ros-
togoleşte, purtată de vânt. Câteva rafale destul de puternice
se-nvârtejesc în spaţiul acestei gări deschise în toate părţile. Iar
cascheta baronului - o caschetă cu cozoroc de culoare albastră-
i-a fost smulsă de pe cap. Se rostogoleşte pe peron, pe şine, pe
lângă ziduri, iar proprietarul ei fuge de i se taie răsuflarea, fără
să reuşească să pună mâna pe ca. Trebuie să recunosc că, văzând
această urmărire nebună, domnul şi doamna Caterna se prăpădesc
de râs, tânărul chinez Pan-Ciao izbucneşte şi el în hohote, pe când
doctorul Tio-King rămâne de o seriozitate imperturbabilă.

Neamţul, stacojiu la faţă, gâfâind, scăldat în sudoare, nu mai
poate. în două rânduri a izbutit să atingă cascheta, dar aceasta i-a
scăpat din nou de fiecare dată. în cele din urmă, baronul sc-ntindc
cât e de lung, iar faldurile mantiei îi acoperă capul, ceea ce-l face
pe domnul Caterna să fredoneze celebrul refren din Miss Helyett:
Ce viziune minunată,
Privelişte neaşteptată..."

Nimic nu este mai amuzant, mai caraghios, decât o pălărie
luată de vânt, care zboară, se duce, se întoarce, sare, tresaltă,
planează şi o ia din loc în clipa când crezi că ai prins-o. Dacă
asta mi s-ar întâmpla mic, i-aş ierta pe cei care râd de o aseme-
nea luptă comică. Dar baronul nu-i într-o stare sufletească de
natură să-i scuze pe spectatori. Sare de colo-colo, aleargă pe calea
ferată. 1 se strigă: „Atenţie! Atenţie!", căci trenul care vine de
la Merv intră în gară cu o oarecare viteză. Acelaşi tren provoacă
şi moartea caschetei: locomotiva o striveşte fără milă şi baronu-
lui nu i se aduce înapoi decât o zdreanţă. Neamţul nu mai con-
teneşte să blesteme Marele Transasiatic.

La auzul semnalului de plecare, pasagerii vechi şi noi se gră-
besc să-şi ocupe şi reocupe locurile. Printre cei noi zăresc trei mon-
goli, cu mutre destul de suspecte, care intră în vagoanele de clasa
a doua. în momentul în care pun piciorul pe platformă, îl aud pe
tânărul chinez spunându-i însoţitorului său:

— Ei! Doctore Tio-King, l-ai văzut pe neamţul ăla cu cascheta
sturlubatică? Ce-am mai râs!

Cum de vorbeşte Pan-Ciao curent franţuzeşte - ce spun eu
„curent", mai bine ca un francez, ca un parizian? Asta mă lasă
cu gura căscată, ca să mă servesc şi eu de o expresie curentă.

Claudius Bombarnac - Capitolul 8

Claudius Bombarnac - Capitolul 8

de Jules Verne

Biografie

Opera