Claudius Bombarnac - Capitolul 12

de Jules Verne

CAPITOLUL XII

Samarkand este situat în mijlocul unei bogate oaze, scăldate
de Zarafsan, oaza Sogdiana. Dintr-o broşurică pe care am cum-
părat-o din gară, aflu că marele oraş ar putea prea bine să ocupe
unul dintre cele patru locuri în care geografii au căzut de acord
să plaseze paradisul terestru. Las discuţia aceasta în seama oame-
nilor de meserie...

Incendiat de armatele lui Cyrus, la anul 529 înaintea erei noas-
tre, Samarkand a fost în parte distrus de Ginghis-Han prin 1219.
Devenit capitala lui Tamerlan, avea o situaţie cu care, fireşte, se
putea mândri. Dar asta nu i-a împiedicat pe nomazi, în secolul al

XVIII-lea, să jefuiască oraşul. După cum este lesne de văzut, pen-
tru asemenea alternanţe între măreţie şi ruină au început să fie
cunoscute cetăţile importante din Asia Centrală.

Cinci ore de oprire la Samarkand, în timpul zilei, îmi făgă-
duiesc o petrecere plăcută şi câteva pagini de reportaj. Dar nu am
vreme de pierdut. Oraşul are două părţi distincte. Una construită
de ruşi, modernă, cu parcuri înverzite, cu bulevarde mărginite de
mesteceni, cu palate şi vile; alta, veche, păstrând încă vestigiile
fostei ei splendori şi care ar cere câteva săptămâni ca să fie cerce-
tată conştiincios.

De astă dată nu mă voi mai plimba singur. Maiorul Noltitz este
liber şi mă însoţeşte. Ieşisem din gară când ne-au oprit domnul
şi doamna Caterna.

— Cutreieraţi oraşul, domnule Claudius? s-a interesat comi-
cul, făcând cu mâna un cerc menit să închipuie vasta întindere a
Samarkandului.

— Da, aceasta-i intenţia noastră, domnule Caterna.

— Dacă maiorul Noltitz şi dumneavoastră aţi fi atât de ama-
bili şi ne-aţi îngădui să vă însoţim...

— Cu mare plăcere!

— împreună cu doamna Caterna, căci nu fac nimic fără ea...

— Explorarea noastră va fi cu atât mai agreabilă, a răspuns
maiorul, înclinându-se în faţa simpaticei ingenue.

Iar eu am adăugat:

— Ca să mai scutim din oboseală şi să câştigăm timp, dragii
mei, ofer o haraba.

— O haraba? a întrebat domnul Caterna, înaintând cu mersul
lui legănat. Ce-i aia?

— O trăsură.

— Ei, să mergem cu harabaua!

Urcăm într-una dintre acele lăzi pe roţi care staţionează în faţa
gării. Promiţându-i un „silao", adică un bacşiş, „iemcikul", adică
birjarul, ne promite să-i facă să zboare pe cei doi porumbei, cu alte

cuvinte căişorii. Pornim într-un trap susţinut. Lăsăm pe stânga
oraşul rusesc, dispus în evantai, casa guvernatorului, înconjurată
de grădini frumoase, parcul public cu aleile sale umbroase, apoi
locuinţa şefului de district, care intră uşor în partea veche a cetăţii,
în trecere, maiorul ne arată fortăreaţa, căreia harabaua noastră îi
dă ocol. Acolo sunt mormintele ostaşilor ruşi căzuţi în bătălia din
1868, în vecinătatea fostului palat al emirului din Buhara... Din
acest punct, pe o stradă dreaptă şi îngustă, harabaua noastră ajunge
în Piaţa Righistan, „care nu trebuie confundată cu piaţa cu acelaşi
nume din Buhara", după cum scrie cu naivitate în broşură.

liste un cadrilatcr frumos, pavat şi împodobit cu candelabre,
ceea ce îi va plăcea fără doar şi poate lui Fulk Ephrinell dacă se
va decide să viziteze Samarkandul. Pe trei laturi ale pieţei se înalţă
ruinele bine păstrate a trei madrase, unde „molanii" le dau copii-
lor o educaţie completă. Madrasele - Samarkandul arc un număr
dc şaptesprezece colegii de acest fel şi optzeci şi cinci de moschei
- se numesc Tilla-Kari, Chir-Dar şi Ulong-Bcg. în general, se poate
spune că se aseamănă: porticul din centru duce la curţile interioare,
zidurile sunt din cărămidă emailată, zugrăvelile în galben şi al-
bastru-deschis cu arabescuri desenate în linii aurite pe un fond
albastru-verzui, care este culoarea dominantă. Minaretele sunt
înclinate de parcă stau să cadă, dar nu cad niciodată, din fericire
pentru suprafaţa de email, pe care întreprinzătoarea călătoare,
doamna Ujfalvy-Bourdon, îl socoteşte cu mult superior celor mai
frumoase dintre smalţurile noastre plesnite. Şi aici nu e vorba de
o vază de pus pe şemineu sau pe un soclu, ci de minarete de o
înălţime considerabilă. Aceste minuni se află încă în starea în care
le-a găsit Marco Polo, călătoml veneţian, în secolul al XUl-lea.

— Ei bine, domnule Bombarnac, mă întreabă maiorul, nu
admiri Piaţa Righistan?

— Este superbă! spun eu.

— Da, intervine comicul, şi ce decor minunat pentru un balet,
Caroline! Moscheea aceea dinspre grădină şi cea dinspre curte...

— Ai dreptate, Adolphe, rosteşte ingenua, dar pentru sime-
trie poate ar trebui îndreptate turnurile şi construite în mijloc fân-
tâni arteziene luminate.

— Grozavă idee, Caroline! Hai, scrie-ne o dramă, domnule
Claudius, o dramă pentru un mare spectacol în trei acte, jucate
în acest decor... în ce priveşte titlul...

— Cel mai potrivit ar fi Tamerlanl am răspuns eu.
Comicul strâmbă din nas. Cuceritorul Asiei i se parc un subiect

lipsit de actualitate şi nu destul de bun pentru moda sfârşitului
de secol.

Domnul Catema, aplecându-se spre soţia sa, se grăbeşte să adauge:

— în privinţa locului acţiunii, am văzut unul mult mai potri-
vit: Portc-Saint-Martin, unde se juca. Fiul nopţii.

— Iar eu, la Châtclet, la piesa Michel Strogoff.

Cel mai cuminte era să-i laşi pe actorii noştri în voia lor. Ei nu
judecă lucrurile decât din punct de vedere teatral. Benzile de cer
şi frunzişul de hârtie le plac mai mult decât bolta senină şi crengile
copacilor din pădure; preferă pânzele mişcate mecanic hulei ocea-
nului şi perspectiva perdelelor din fundalul panoramelor pe care
le reprezintă aceste perdele - un decor din Cambon, Rube ori Jam-
bon - oricărei panorame naturale; în sfirşit, pun arta deasupra
naturii. Nu eu voi încerca să le schimb părerea în această privinţă.

Fiindcă pronunţasem numele Iui Tamerlan, îl întreb pe maior
dacă nu mergem să vedem mormântul celebrului mongol. Maiorul
îmi răspunde că-l vom vizita la întoarcere şi ne continuăm itine-
rariul ajungând în faţa marelui bazar din Samarkand. Harabaua
se opreşte înaintea uneia dintre intrările acestei vaste rotonde, după
ce a străbătut pe un drum întortocheat o parte din vechiul oraş,
unde casele par sărăcăcioase şi lipsite de confort.

Iată bazarul. Aici s-au strâns cantităţi enorme de stofe de lână,
de covoare în culori vii, de şaluri cu desene frumoase, totul arun-
cat claie peste grămadă pe tejghelele dughenelor. în faţa lor, vânză-
torul şi cumpărătorul îşi dispută gălăgios cea mai mică tranzacţie.

Printre stofe se găseşte o ţesătură de mătase numită „kanaus" care
pare să fie foarte căutată de elegantele Samarkandului, cu toate
că nu se compară cu produsele similare fabricate la Lyon nici ca
frumuseţe, nici sub aspectul calităţii.

Doamna Caterna se lasă ispitită ca şi cum ar fi în faţa unei vi-
trine de la „Bon Marché" sau Luvru.

— Uite o stofă care ar merge pentru costumul meu în rolul
marii ducese! exclamă ea.

— Eu am zărit nişte papuci care vor avea un mare succes când
îl voi juca pe Ali-Baju în Caidul, rosteşte domnul Caterna.

Şi în timp ce ingenua îşi cumpără un cupon de „kanaus",
comicul îşi ia o pereche din acei papuci verzi cu care se-ncalţă
turkmcnii înainte de a păşi pragul moscheei. Dar domnul Caterna
a trebuit să apeleze la bunăvoinţa maiorului, care i-a servit drept
interpret, căci nu înţelegea nimic din sunetele „yoks" - „yoks",
care ieşeau ca un şir de detunături din gura vânzătorului.

Harabaua s-a pus iar în mişcare şi s-a îndreptat spre Piaţa
Ribi-Khanym, unde se înalţă moscheea cu acelaşi nume, care
i-a fost dat după cel al uneia dintre nevestele lui Tamerlan. Dacă piaţa
n-arc o formă atât de regulată ca Righistan, este, după părerea mea,
mai pitorească; ruine grupate în mod neobişnuit, resturi de arcade,
bolţi crăpate, cupole pe jumătate retezate, stâlpi fără capiteluri,
ale căror trunchiuri au păstrat vie culoarea smalţului, apoi un lung
şir de porticuri teşite, care includ o latură a vastului cadrilater. îţi
fac o impresie deosebită, căci vechile monumente ale splendidului
Samarkand se profilează pe fondul cerului şi al verdeţei, cărora
degeaba le cauţi echivalent... Chiar şi la Operă, să nu-i fie cu
supărare comicului nostru. Dar, sunt nevoit să recunosc, simţim
o emoţie mai adâncă atunci când, spre capătul de nord-est al
oraşului, harabaua ne lasă în faţa celei mai frumoase moschei din
Asia Centrală, moscheea Şah-Sindeh, datând din anul 795 al
hegirei(1392 d.Hr.).

Nu pot să exprim farmecul acestei minuni în fuga condeiu-
lui. Chiar dacă aş înşirui cuvintele mozaic, fronton, timpane,

basoreliefuri, nişe, emailuri, consolă în cadrul unei fraze, tabloul
ar fi tot incomplet. Ar trebui trăsături de penel şi nu de peniţă,
închipuirea rămâne înmărmurită în faţa acestor vestigii ale celei
mai splendide arhitecturi, lăsată moştenire de geniul asiatic.

Cu greu m-am smuls din contemplaţie, după ce am avut norocul
ca nici domnul, nici doamna Caterna să nu ne tulbure extazul,
evocând amintiri din teatru. Probabil au împărtăşit, ca şi noi, impre-
sia lăsată de moschee.

Ne-am reluat locurile în haraba şi „iemcikul" ne duce în goana
porumbeilor săi pe străzile umbroase, întreţinute cu grijă. De-a
lungul acestor străzi, mulţi trecători care merită să fie priviţi. Poartă
costume foarte variate, halate în culori strălucitoare, iar pc cap
au un turban legat cu vădită cochetărie. Fac parte dintr-o popu-
laţie care numără aproape patruzeci de mii de locuitori. în majori-
tate sunt tadjici de origine iraniană. Puternici şi bine legaţi, deşi
au pielea albă, sunt bronzaţi de soare şi de vânt. Reproduc aici
un pasaj din interesanta povestire a doamnei Ujfalvy-Bourdon:
„Au îndeobşte părul, negru ca şi barba, foarte des. Ochii căprui
nu sunt migdalaţi, au nasul drept şi frumos, buzele subţiri, dinţii
mici. Fruntea e.înaltă şi lată, iar faţa ovală."

Nu-mi pot stăpâni un semn de încuviinţare când domnul
Caterna, la vederea unuia dintre aceşti tadjici, purtând un superb
halat multicolor, exclamă:

— Ce rol de june-prim ar putea juca! Ce admirabil! Ce
admirabil Melingue! Nu ţi-l imaginezi în Nana-Sahib de
Richepin sau în Schamyl de Meurice?

— Ar câştiga o avere! răspunde doamna Caterna.

— Da, o avere, te cred, Caroline, glăsuieşte comicul plin de
entuziasm.

Pentru el, ca şi pentru atâţia oameni de teatru, reţeta nu-i cea mai
serioasă şi cea mai puţin discutabilă manifestare de artă dramatică?

S-a făcut ora cinci şi, în cetatea fără de pereche a Samarkan-
dului, decorurile se succed la nesfârşit... Bun, am dat şi eu în boala

lui Catcma. Spectacolul se va sfârşi după miezul nopţii. Dar, fiindcă
noi plecăm la ora opt, trebuie să ne resemnăm să pierdem finalul.
Cum ţineam, fie şi numai în cinstea reportajului, să nu trec prin
Samarkand fără să văd mormântul lui Tamerlan, harabaua se-ntoarce
spre sud-vest şi se opreşte lângă moscheea lui Gur-Emir, înveci-
nată cu oraşul rusesc. Ce cartier mizer, prin ce îngrămădire de
case de lut şi de bălegar, prin ce puzderie de cocioabe a trebuit
să ne strccurăm! Moscheea, însă, este impunătoare. Are un dom
aidoma unei căciuli persane, unde principala culoare este albas-
trul-vcrzui, iar unicul ei minaret, acum trunchiat, sclipeşte de
arabescuri smălţuite, cc şi-au păstrat străvechea strălucire.

Am vizitat sala centrală de sub cupolă. Acolo se-nalţă mor-
mântul „Şchiopului de fier" - cum i se spunea lui Timur Cuceri-
torul, înconjurat de cele patru morminte ale fiilor săi, sub o les-
pede de jad negru, acoperită de o broderie de inscripţii, albesc oase-
le lui Tamerlan, al cărui nume pare să rezume întregul secol al
XlV-lca de istoric veche. Zidurile sălii sunt placate cu jad, pe care
sunt desenate nenumărate ornamente în formă de frunze sau plante
încolăcite, iar o coloană mică, ridicată în partea de sud-vest, arată
spre Mecca. Doamna Ujfalvy-Bourdon a asemuit, pe bună drep-
tate, această porţiune a moscheei lui Gur-Emir cu un sanctuar şi,
într-adevăr, aceasta-i impresia pe care ne-a fâcut-o. Iar această impre-
sie s-a întărit după ce, pe o scară îngustă şi întunecoasă, am coborât
până la cripta unde sunt îngropate nevestele şi fiicele lui
Tamerlan.

— Dar cine-i, la urma urmei, Tamerlan ăsta, despre care se
vorbeşte întruna? întreabă domnul Caterna.

— Tamerlan, răspunde mariorul Noltitz, a fost unul dintre marii
cuceritori ai lumii, poate cel mai mare, dacă e să masori grandoarea
cu întinderea cuceririlor sale: Asia, de la est de Marea Caspică,
Persia şi provinciile de la sudul frontierei ei, Rusia până la Marea
Azov, India, Siria, Asia Mică, în fine China, în care a intrat cu
două mii de oameni. A avut un continent întreg ca teatru al bătă-
liilor sale.

— Şi mai era şi şchiop! se miră doamna Caterna.

— Da, doamnă, ca Genseric, ca Shakespeare, ca Byron, ca Walter
Scott, ca Talleyrand, ceea ce nu l-a împiedicat totuşi să urce foarte
sus. Dar era fanatic şi sângeros. Istoria spune că a masacrat la Delhi
o sută de mii de prizonieri de război şi a înălţat la Bagdad un
obelisc alcătuit din optzeci şi patru de mii de capete.

— Mie îmi place mai mult obeliscul din Piaţa Concorde, spune
domnul Caterna. Mai ales că-i dintr-o singură bucată.

După această remarcă, am părăsit moscheea lui Gur-Emir.
Ţinând seama că era timpul „s-o ştergem spre casă", cum a spus
comicul nostru, harabaua se grăbeşte spre gară.

In ce mă priveşte, în pofida observaţiilor făcute de soţii
Caterna, mă lăsam copleşit de sentimentul atât de pătrunzător al
culorii locale pe care îl inspiră minunile Samarkandului, când am
fost readus cu brutalitate la realitatea modernă.

Pe străzile, întocmai aşa, pe străzile dimprejurul gării, în
mijlocul capitalei lui Tamerlan, văd doi biciclişti călare pe bici-
cletele lor.

— Ah, exclamă domnul Caterna, nişte domni pe roţi!
Şi aceşti domni erau turkmeni.

Nu ne mai rămânea decât să fugim dintr-un oraş până într-atât
de întinat de capodoperele locomoţiei mecanice. Şi chiar asta a
făcut trenul nostru la opt seara.

Claudius Bombarnac - Capitolul 12

Claudius Bombarnac - Capitolul 12

de Jules Verne

Biografie

Opera