Claudius Bombarnac - Capitolul 24

de Jules Verne

CAPITOLUL XXIV

Şi eu, care mă temeam că nu voi avea destule subiecte pen-
tru articolele mele, că mă voi plictisi în cursul unei călătorii
monotone şi cuminţi de şase mii de kilometri, în timpul căreia nu
voi întâlni nimic în stare Să-mi facă o impresie deosebită, că nu

voi trăi nici o emoţie destul de puternică pentru a lua veşmântul
cronicii tipărite! Nu-i mai puţin adevărat că am făcut o prostie în
plus, şi încă una mare! L-am înfăţişat pe seniorul Faruskiar, printr-o
depeşă, drept un erou al cititorilor SecoluluiXX. Hotărât lucru, con-
form proverbului englezesc, cu toate bunele intenţii, merit să mă
număr printre cei mai dibaci lucrători la pavarea iadului.

Suntem, cum spuneam mai înainte, la două sute de paşi de valea
Tiu, o vastă depresiune, din cauza căreia a fost nevoie de construi-
rea unui viaduct lung de trei sute cincizeci până la patru sute de
picioare. Fundul văii, presărat cu stânci, arc o adâncime de o sută
de picioare. Dacă trenul s-ar fi prăbuşit în această prăpastie, nici
unul dintre noi n-ar fi scăpat cu viaţă. Catastrofa - de mare interes
din punctul de vedere al reportajului - s-ar fi soldat cu circa o
sută de victime. Dar datorită sângelui rece, a energiei, devotamen-
tului tânărului român, am fost salvaţi cu toţii ca prin minune de
groaznicul accident. Cu toţii? Nu! Cincu a plătit cu viaţa faptul
că tovarăşii lui de călătorie sunt teferi şi nevătămaţi.

într-adevăr, în zăpăceala generală, prima mea grijă a fost să intru
în furgonul de bagaje, care rămăsese intact. Sigur că, dacă Cincu
ar fi supravieţuit exploziei, ar fi trebuit să se-ntoarcă în furgon, să
se instaleze iar în temniţa lui pe roţi, aşteptând să comunic cu el.

Vai! Casa lui era goală - goală ca acea a unei societăţi care
dă faliment. Cincu a căzut victimă abnegaţiei sale.

Aşadar, a existat un erou printre călători; şi acesta n-a fost
Faruskiar, ticălosul răufăcător, ascuns în pielea unui administra-
tor al companiei, căruia i-am trâmbiţat în mod eronat numele în
cele patru colţuri ale lumii; a fost românul, omul de rând, blân-
dul şi sărmanul logodnic pe care logodnica sa îl va aştepta în zadar,
pe care nu-l va mai vedea niciodată. Ei bine, voi şti să-i fac dreptate.
Voi spune ce a făcut. M-ar mustra cugetul să-i păstrez secretul. Dacă
a fraudat Compania Marelui Transasiatic, graţie acestei fraude au fost
salvaţi toţi călătorii din tren! Am fi fost pierduţi, am fi pierit de
o moarte îngrozitoare dacă Cincu n-ar fi fost acolo. Am coborât
cu inima zdrobită, cu ochii plini de lacrimi.

Planul lui Faruskiar - pe care era cât pe ce să-l spulbere riva-
lul său Ki-Tsang - fusese urzit cu abilitate, profitând de ramifi-
caţia de şase kilometri care ducea la viaductul neterminat. Nimic
mai uşor decât să îndrepţi trenul în direcţia dorită, dacă un com-
plice manevrează macazul la racordarea celor două linii. Apoi,
de îndată ce semnalul arăta că trenul se afla pe derivaţie, bandiţii
urmau să ajungă pe platforma de lângă locomotivă, să-i omoare
pe mecanic şi pe fochist şi, după aceea, să fugă, profitând de înce-
tinirea provocată, care, din pricina supraîncălzirii cuptorului, ar
fi durat puţină vreme, trenul recâştigând rapid viteză.

Nu-ncape îndoială că, acum, tâlharii care merită din plin
sentinţa cea mai aspră a justiţiei chineze se îndreaptă în grabă spre
valea Tiu. Acolo, printre rămăşiţele trenului, speră să găsească
cele cincisprezece milioane, cât valorează aurul şi pietrele preţioase
din tezaur, şi că vor putea să transporte prada fără să rişte să fie
prinşi, profitând de adăpostul nopţii pentru a comite groaznica
fărădelege.

Ei bine, acestor hoţi le va dispărea comoara drept de sub nas
şi nădăjduiesc că oribila faptă îi va costa capul. Sunt singurul care
ştie cum s-au petrecut lucrurile şi le voi da în vileag, acum, că
bietul Cincu nu mai este.

Da! M-am hotărât! Voi vorbi numaidecât după ce o voi vedea
pe Zinca Klork.

Bietei fete trebuie să i se dea vestea cu precauţie. Nu vreau
ca ştirea morţii logodnicului ei să se răspândească şi s-o izbească
pe neaşteptate, ca un trăsnet. Da! Mâine, de îndată ce vom sosi,
la Beijing.

La urma urmei, dacă nu vreau să vorbesc încă despre Cincu,
pot cel puţin să-i denunţ pe Faruskiar, Ghangir şi ceilalţi patru
mongoli, complicii lor. Voi spune cum i-am văzut străbătând
furgonul, cum i-am urmărit, că am înţeles ce puneau la cale auzind
discuţia de pe platformă şi apoi strigătele nefericiţilor de meca-
nici, aflaţi la postul lor, omorâţi de tâlhari. Asta m-a făcut să mă
întorc spre vagoane strigând: „în spate! în spate!"

Pe deasupra, cum se va vedea, mai exista şi altcineva, în afară
de mine, ale cărui prea întemeiate bănuieli s-au preschimbat în
certitudine, şi care abia aştepta prilejul să-l demaşte pe pretinsul
senior Faruskiar!

în acest moment, ne-am strâns spre capul trenului - maiorul
Noltitz, baronul neamţ, domnul Caterna, Fulk Ephrinell, Pan-Ciao,
Popov şi alţii - în total vreo douăzeci de pasageri. Se-nţelege de
la sine că jandarmii chinezi, respectând consemnul care le-a fost
dat, au rămas lângă tezaur, nici unul dintre ei nsîncumetându-se să-l pără-
sească. Paznicul de la ultimul furgon aduce fanalele din spate şi,
la lumina lor puternică, vedem în ce hal se află locomotiva.

Faptul că trenul care gonea cu o viteză foarte mare nu s-a oprit
brusc - în caz contrar, ar fi fost distrus în întregime - s-a datorat
exploziei cazanului în partea sa superioară şi laterală. Roţile au rezis-
tat şi din această cauză locomotiva a continuat să meargă destul
de mult până a pierdut din viteză. Prin urmare, trenul s-a oprit de
la sine, iar călătorii s-au ales doar cu o zdruncinătură puternică. Din
cazan şi dintr-un număr de unelte n-au mai rămas decât nişte rămăşiţe
de nerecunoscut. S-au făcut praf cuptorul şi coşul; din cazanul cu
aburi n-a rămas decât tabla spintecată, conductele răsucite ori sfărâ-
mate, ţevile sparte, cilindrii dislocaţi, bielele desfăcute, toate aseme-
nea unor răni căscate în trupul acestui cadavru de oţel. Şi nu numai
locomotiva a fost distrusă, ci şi tenderul este scos din funcţiune.
Butoaiele de apă au fost desfundate şi încărcătura de cărbune s-a
rostogolit şi s-a risipit de-a lungul căii ferate. Este o minune că
furgonul de bagaje a suferit foarte puţine stricăciuni.

Privind la urmările teribilei explozii, înţeleg că nu există nici
o şansă ca tânărul român să fi scăpat cu viaţă. A fost, probabil,
zdrobit sau făcut bucăţi-bucăţele. Astfel încât nu-i de mirare că
n-am găsit nici urmă de el atunci când m-am târât o sută de metri
pe lângă şine.

La început privim dezastrul în tăcere; apoi ne încumetăm să
schimbăm câteva cuvinte.

— Este limpede, spune unul dintre călători, că fochistul şi
mecanicul au pierit în timpul exploziei.

— Bieţii oameni! Dar mă întreb cum a luat-o trenul pe bifur-
cada spre Nanjing, fără ca ei să bage de seamă?

— Noaptea era foarte întunecoasă, remarcă Fulk Ephrinell, şi
mecanicul n-a putut vedea că s-a schimbat macazul.

— Ar fi singura explicaţie, răspunde Popov, căci altfel ar fi
încercat să oprească trenul, ori, acesta, dimpotrivă, mergea cu o
viteză înspăimântătoare.

— Dar, zice Pan-Ciao, cum se face că derivaţia spre Nanjing
era deschisă, de vreme ce viaductul de pe Tiu n-a fost încă ter-
minat? Să fi umblat cineva la macaz?

— Nu-ncape îndoială şi probabil din pricina acestei neglijenţe...

— Nu neglijenţă! Fărădelege! A fost o crimă - o crimă pre-
meditată, pentru ca trenul să fíe distrus şi călătorii să piară...

— In ce scop? întreabă Popov.

— în scopul de a fura tezaurul imperial, strigă Fulk Ephrinell.
Aţi uitat că milioanele astea trebuie să-i fi ispitit pe toţi răufăcă-
torii? Oare nu pentru a jefui trenul am fost atacaţi şi între Cherchen
şi Charklik?

Americanul nici nu ştia câtă dreptate putea să aibă.

— Aşadar, zice Popov, credeţi că, după atacul lui Ki-Tsang,
alţi bandiţi...

Până atunci, maiorul Noltitz nu luase parte la discuţie. Dar deo-
dată îl întrerupe pe Popov şi rosteşte ridicând glasul, astfel încât
să-l poată auzi toată lumea:

— Unde-i seniorul Faruskiar?

Fiecare întoarce capul căutându-l din ochi pe administratorul
companiei.

— Unde-i însoţitorul lui, Ghangir? continuă maiorul.
Nici de această dată nu primeşte nici un răspuns.

— Unde sunt cei patru mongoli care ocupau ultimul vagon?
întreabă iar maiorul Noltitz.

Nu se vede nici unul.

Se strigă numele seniorului Faruskiar pentru a doua oară, fără
ca el să răspundă la această chemare.

Popov intră atunci în vagonul unde stătea de obicei înaltul per-
sonaj. Vagonul este gol. Gol? Nu! Sir Francis Trevellyan şade pe
locul administratorului, străin de tot ceea ce se petrece în jurul
lui. Ce-i pasă lui de cele petrecute? îşi zice, probabil, că asta-i
culmea nepăsării şi dezordinei. Un macaz schimbat nu se ştie de
cine! Un tren care o ia pe un drum greşit! Ce administraţie proastă!

— Ei bine, spune maiorul Noltitz, răufăcătorul care a provo-
cat devierea trenului pe derivaţia spre Nanjing, cel care a vrut ca
vagoanele să se prăbuşească în fundul văii Tiu ca să pună mâna
pe tezaurul imperial este chiar Faruskiar.

— Faruskiar! exclamă călătorii.

Majoritatea refuză să dea crezare acuzaţiei formulate de
maiorul Noltitz.

— Cum, zice Popov, administratorul companiei care s-a pur-
tat atât de vitejeşte pentru a apăra trenul de tâlhari, care l-a ucis
cu mâna lui pe Ki-Tsang, căpetenia bandei...

Mă simt obligat să intru în scenă. Le spun:

— Maiorul nu se înşală. Faruskiar a pregătit lovitura asta
iscusită.

Şi, spre uimirea generală, povestesc tot ceea ce ştiu, tot ceea
ce întâmplarea a făcut să aflu.

Relatez cum am surprins planul lui Faruskiar şi al complicilor
săi, atunci când era prea târziu ca să-i împiedic să-l ducă la înde-
plinire. Le istorisesc totul, în afară de intervenţia lui Cincu. La
momentul potrivit, voi găsi mijlocul de a-i face dreptate. Cuvin-
tele mele sunt urmate de un potop de proteste.

„Cum! Seniorul Faruskiar... Superbul mongol! înaltul funcţionar,
pe care l-am văzut înfruntând pericolele! Nu! E cu neputinţă!"

Dar trebuie să te pleci în afara evidenţei. L-am văzut... Am
auzit ce-a spus... şi afirm cu mâna pe inimă că Faruskiar este

autorul teribilei catastrofe în care trebuia să piară trenul nostru,
că e cel mai îngrozitor tâlhar care a bântuit vreodată prin Asia
Centrală.

— Vezi, domnule Bombarnac, bănuielile mele nu m-au înşelat,
îmi spune maiorul Noltitz, luându-mă deoparte.

— Este foarte adevărat, îi răspund şi nu mi-e ruşine să recunosc
că m-am lăsat îmbrobodit de purtarea aşa-zis distinsă a acestui
pungaş ticălos.

— Domnule Claudius, adaugă domnul Caterna, care venise
lângă noi, puneţi toate astea într-un roman şi toată lumea va spune
că e de necrezut.

Domnul Caterna are dreptate, dar, oricât de necrezut ar părea,
aşa s-au întâmplat lucrurile. Şi, pe deasupra, pentru toţi în afară
de mine, care cunosc taina lui Cincu, oprirea locomotivei la mar-
ginea prăpastici, datorită acestei explozii providenţiale, rămâne
în continuare un imens mister. Acum, că nu mai e nici un peri-
col, trebuie să luăm cât mai repede măsuri pentru a readuce
vagoanele pe linia spre Beijing.

— Cel mai simplu ar fi ca vreo câţiva dintre noi să se ofere
voluntari.

— Eu voi fi dintre aceia! rosteşte domnul Caterna.

— Ce trebuie să facem? întreb.

— Să mergeţi pe jos până la gara cea mai apropiată şi să tele-
fonaţi la gara Taiyuan să trimită o locomotivă.

— La ce distanţă este gara Zhengzhou? se interesează Fulk
Ephrinell.

— Ei bine, trebie să fie vreo şase kilometri până la macazul
spre Nanjing, răspunde Popov, iar de acolo mai sunt încă cinci
kilometri.

— Unsprezece kilometri, zice maiorul, înseamnă o oră şi jumă-
tate pentru un drumeţ încercat. în nici trei ore, maşina expediată
de Taiyuan poate să ajungă aici şi să ajute trenul avariat. Eu, unul,
sunt gata de plecare!

— Şi eu, glăsuieşte Popov, şi cred că ar trebui să fim mai mulţi.
Cine ştie dacă nu-i vom întâlni în cale pe Faruskiar şi complicii
săi.

— Ai dreptate, Popov, răspunde maiorul, şi mai cu seamă tre-
buie să ne înarmăm cât mai bine.

înţeleaptă măsură de prevedere, căci bandiţii care s-au îndrep-
tat, probabil, spre viaductul Tiu nu pot fi prea departe. E adevărat
că, de îndată ce-şi vor da seama că lovitura a dat greş, se vor grăbi
s-o întindă. Cum ar îndrăzni şase, câţi sunt, să atace o sută de călă-
tori, fără a mai pune la socoteală soldaţii chinezi însărcinaţi cu
paza tezaurului imperial?

Vreo doisprezece dintre noi, printre care domnul Caterna,
Pan-Ciao şi cu mine, ne oferim să-l însoţim pe maiorul Noltitz.
Dar îi propunem lui Popov, de comun acord, să nu părăsească
trenul, asigurându-l că vom face tot ce e nevoie la Zhengzhou.

Aşadar, înarmaţi cu pistoale şi pumnale, la unu şi jumătate
dimineaţa pornim la drum pe lângă calea ferată care urcă spre bifur-
caţia între cele două linii, mergând cât de repede ne îngăduie
întunericul adânc care mai învăluie tot ce ne înconjoară. în mai
puţin de două ore ajungem în gara Zhengzhou fără să ne fi întâl-
nit cu tâlharii. Evident, Faruskiar a făcut cale-ntoarsă. Va fi, aşadar,
treaba poliţiei chineze să pună mâna pe bandit şi complicii săi.
Va izbuti, oare? O doresc din toată inima. Odată sosiţi, Pan-Ciao
vorbeşte cu şeful gării, care cere telegrafic ca o locomotivă să fie
trimisă neîntârziat din Taiyuan la macazul spre Nanjing.

Este ora trei dimineaţa, se ivesc zorile şi noi ne întoarcem să
aşteptăm locomotiva la macaz. Trei sferturi de ceas mai târziu,
şuiere îndepărtate îi anunţă venirea şi, curând, opreşte la racor-
dul dintre cele două linii.

Nici nu ne-am înghesuit bine în tender, că locomotiva a şi por-
nit la drum şi, după o jumătate de oră, ajungem la tren.

Se luminase de ziuă destul de bine pentru ca privirea să poată
desluşi destul de mult de jur-împrejur. Fără să spun nimănui nimic,

mă uit după trupul neînsufleţit al viteazului meu prieten Cincu,
dar nici urmă de el. Cum locomotiva nu se poate pune în faţa trenu-
lui, fiindcă în acest loc nu există nici linie dublă şi nici placă tur-
nantă, se hotărăşte ca ea să meargă în marşarier, remorcându-ne
până la bifurcaţie, după ce vor fi lăsate aici tenderul şi locomoti-
va veche, grav avariate, care nu mai pot fi folosite. Prin urmare,
furgonul în care se află lada, din nefericire goală, a bietului român
se va afla la coada trenului.

Plecăm şi într-o jumătate de ceas ajungem la macazul liniei
spre Beijing. Noroc că n-a mai fost nevoie să ne întoarcem la
Taiyuan, ceea ce ne-ar fi întârziat cu o oră şi jumătate. înainte de
a trece macazul, locomotiva a putut fi îndreptată în direcţia
Zhengzhou, apoi vagoanele au fost împinse unul câte unul din-
colo de bifurcaţie şi trenul s-a format în condiţii normale. De cinci
ore străbatem cu viteză regulamentară provincia Pechili.

N-am nimic de spus în privinţa acestei ultime zile a călăto-
riei, în timpul căreia nu s-a recâştigat timpul pierdut, mecanicul
chinez fiind foarte prudent. Dar, dacă pc majoritatea dintre noi
nu ne prea interesează câteva ceasuri în plus sau în minus, nu se
poate spune acelaşi lucru despre baronul Weisschnitzerdorfer, care
trebuie să ia de la Tianjin pachebotul spre Yokohama.

într-adevăr, când am ajuns, către prânz, la destinaţie, pachebo-
tul plecase de trei sferturi de oră. Şi când globe-trotter-xA neamţ,
rivalul lui Bly şi Bisland, s-a repezit pe peron, a aflat că pachebo-
tul menţionat mai sus ieşea în acel moment din gurile râului Haihe
şi o pornea în larg.

Ghinionistul! Nu e de mirare că trenul nostru este împroşcat
de blesteme în limba germană, pe care baronul le strigă la „babord
şi tribord", cum ar zice domnul Caterna. însă de această dată are
într-adevăr dreptul să fíe compătimit.

N-am stat la Tianjin decât un sfert de ceas. Cer, aşadar, iertare
cititorilor Secolului XXdacă. n-am putut vizita acest oraş de jumă-
tate de milion de locuitori, centrul chinezesc cu templele lui,
cartierul european unde se concentrează circulaţia comercială,

cheiurile râului Haihe, ale cărui ape sunt străbătute de sute de
jonci... Vina o poartă Faruskiar şi chiar dacă n-ar fi vorba decât
că m-a împiedicat să-mi fac datoria de reporter şi tot ar merita
cea mai aspră pedeapsă.

în cursul ultimelor etape ale călătoriei, nu a mai avut loc nici
un incident. Ceea ce mă mâhneşte adânc este gândul că nu-l aduc
cu mine pe Cincu, gândul că lada lui este acum goală! Şi el, care
mă rugase să-l însoţesc până acasă la domnişoara Zinca Klork!
Cum o să-i spun acestei biete fete că logodnicul ei n-a ajuns în
gara Beijing?

în sfârşit, totul se termină pe lumea asta, chiar şi o călătorie
de şase mii de kilometri cu Marele Transasiatic. După treisprezece
zile de la plecarea din Uzun-Ada, trenul nostru se opreşte la porţile
Beijingului, capitala Chinei.

Claudius Bombarnac - Capitolul 24

Claudius Bombarnac - Capitolul 24

de Jules Verne

Biografie

Opera