Claudius Bombarnac - Capitolul 13

de Jules Verne

CAPITOLUL XIII

Am luat cina la o oră după plecarea trenului. în vagonul-restau-
rant se aflau câţiva călători noi, printre alţii şi doi negri, cărora
domnul Caterna le spunea în glumă „oameni sumbri". Nici unul
dintre ei, mi-a zis Popov, nu va trece frontiera ruso-chineză. Drept
care mă interesează foarte puţin sau deloc.

în timpul cinei, la care iau parte toate numerele mele - am
douăsprezece şi nu cred că voi depăşi cifra aceasta -, remarc

faptul că maiorul Noltitz îl supraveghează îndeaproape pe seniorul
Faruskiar. începe oare să-l suspecteze? Să acorde oare vreo impor-
tanţă faptului că mongolul pare, fără să aibă aerul, că-i cunoaşte
pe cei trei călători de la clasa a doua, care sunt şi ei mongoli?
Oare mintea lui lucrează la fel ca a mea şi se întreabă dacă nu ar
trebui să ia mai în serios ceea ce n-a fost din partea mea decât o
glumă? Că mie, om de litere, cronicar în căutare de „situaţii tarii",
care urmăresc o „scenetă" cerută atât de stăruitor în fiecare luni
de amicul meu Sarcey, îmi place să văd în acest personaj un rival
al faimosului Ki-Tsang sau pe însuşi Ki-Tsang în carne şi oase,
este uşor de înţeles. Dar el, un om serios, medic militar, să se lase
cucerit de astfel de combinaţii de scenariu, nimănui nu i-ar veni
să creadă. Oricum, vom vorbi despre aceasta mai încolo.

în ce mă priveşte, îl uit iute pe mongol pentru a mă gândi la
„omul-colet", asupra căruia, după părerea mea, trebuie să-mi con-
centrez toate eforturile. Oricât de obosit mă simt după lunga plim-
bare prin Samarkand, dacă se iveşte prilejul să mă duc la el în
noaptea aceasta, nu-l voi rata.

După masa de seară, fiecare şi-a reluat locul cu intenţia de a
dormi până la Taşkent. Distanţa dintre Samarkand şi Taşkent este
de trei sute de kilometri. Trenul nu va sosi în gară înainte de ora
şapte dimineaţa. Nu trebuie să se oprească decât de trei ori, în staţii
intermediare, pentru apă şi combustibil - împrejurare prielnică
pentru proiectul meu. Adaug că noaptea este întunecoasă, cerul
acoperit, fără lună, fără stele. Stă să plouă şi bate un vânt rece.
Nu-i vremea să te plimbi pe platforme şi deci nu vor exista ama-
tori de promenade. Important este să aleg momentul când Popov
va dormi adânc. în fond, nu-i nevoie ca întrevederea noastră să
se prelungeaseă. Vreau numai să-l liniştesc pe bietul băiat; aces-
ta-i esenţialul. Şi, de îndată ce ne vom cunoaşte, îşi va da seama
că n-are de ce să se teamă. Câteva date despre el şi despre
domnişoara Zinca Klork: de unde vine, în ce scop se duce la
Beijing, de ce a ales acest mijloc de transport, resursele sale

de călătorie, cum trăieşte instalat într-o ladă, vârsta, profesia, locul
naşterii, cu ce s-a ocupat în trecut, ce speră să facă în viitor etc.;
în sfârşit, tot ce trebuie să figureze într-un reportaj conştiincios,
iată ce doresc să aflu de la el, iată ce-l voi întreba... înseamnă că
nici măcar nu cer prea mult.

Dar mai întâi trebuie să aştept ca ceilalţi pasageri din vagon
să adoarmă. Somnul îi va prinde curând, căci sunt mai mult sau
mai puţin obosiţi după orele petrecute în Samarkand. Cúsetele s-au
pregătit după cină. Câţiva călători au încercat să fumeze pe plat-
forme, dar rafalele i-au gonit tară întârziere. Fiecare şi-a reluat
locul sub lămpile acoperite de perdele şi, pe la zece şi jumătate,
respiraţia unora şi sforăitul altora se luau la întrecere cu zăngăni-
tul neîntrerupt al trenului pc oţelul şinelor.

Am rămas ultimul să iau aer şi Popov a schimbat două, trei
vorbe cu mine.

— Nu vom fi deranjaţi în noaptea asta, îmi zice el, şi bine ar
fi să profitaţi pentru a dormi liniştit. Mâine, când vom străbate
defileul Pamir, mă tem că nu vom călători fără grijă.

- — Mulţumesc, Popov, am să-ţi urmez sfatul şi am să dorm
buştean.

Popov îmi urează „noapte bună" şi intră în cabina lui.

Mi se pare inutil să-mi reiau locul în vagon, aşa că rămân pe
platformă. E cu neputinţă să vezi ceva de-o parte şi de alta a trenu-
lui. Am ieşit din oaza de la Samarkand şi calea ferată se întinde
pe suprafaţa unei vaste câmpii netede. De-abia peste câteva ore,
trenul va întâlni fluviul Syr-Daria. Pentru a-l traversa, a fost nevoie
de construirea unui pod asemănător celui de peste Amu-Daria,
dar mai mic.

E aproape unsprezece şi jumătate când mă decid să deschid
uşa furgonului, pe care o închid la loc în urma mea. Ştiam că
tânărul român nu stătea tot timpul în ladă şi se putea întâmpla ca
în acest moment să-i vină cheful să-şi dezmorţească picioarele
plimbându-se încolo şi încoace prin furgón...

Bezna este deplină. Nici o rază de lumină nu se zăreşte prin
găurile lăzii. Mi se pare că-i mai bine aşa. N-aş vrea ca numărul
11 să fie surprins de o apariţie prea bruscă. Doarme, probabil...
Voi ciocăni uşor de două ori în panou, îl voi trezi şi ne vom lămuri
înainte să aibă răgazul de a face o mişcare. Totul va merge ca pe
roate.

Merg bâjbâind. Dau cu mâna de ladă, îmi lipesc urechea de
panoul din faţă şi ascult.

Nici un foşnet, nici o suflare! Oare omul meu nu-i acolo? A
luat hotărârea să fugă? A coborât într-una din gări fără ca eu să-l
fi zărit? Oare cronica mea s-a evaporat o dată cu el? Mă cuprinde
o îngrijorare teribilă... Ascult din nou, cu cea mai mare atenţie...
Nu! N-a fugit. S-a ghemuit între scândurile lăzii. îi aud desluşit
respiraţia regulată. Doarme... Doarme somnul drepţilor, el care
n-ar trebui să aibă parte decât de somnul vinovaţilor, după frau-
da comisă la adresa Companiei Marelui Transasiatic!

Era gata să bat în panou, când şuieratul locomotivei se aude
cu trilurile ei stridente la trecerea trenului printr-o gară. Dar pe
această parte a traseului, după câte ştiu, nu există oprire, aşa că
aştept ca şuieratul să înceteze.

Bat uşor în panou.. Nu mi se răspunde.

Totuşi, respiraţia este mai puţin adâncă decât adineauri. Bat
ceva mai tare.

De această dată aud că omul tresare involuntar de surprindere
şi spaimă.

— Deschide, deschide, îi spun în ruseşte.
Nici un răspuns.

— Deschide, continui eu. îţi vorbeşte un prieten... N-ai de ce
să te temi.

Dacă panoul nu alunecă în jos, după cum speram, cel puţin se
aude hârşâitul unui chibrit care se aprinde. Flacăra luminează slab
interiorul lăzii.

11 privesc pe prizonier prin găurile din panou. Are chipul răvăşit
şi privirea rătăcită. Nu-şi dă seama dacă nu cumva doarme şi
visează tot ce se petrece.

— Deschide, prietene, îi zic. Deschide şi ai încredere în mine.
Ţi-am descoperit secretul... Nu voi spune nimic! Dimpotrivă, îţi
pot fi de folos.

Bietul om parcă s-a mai liniştit puţin, deşi rămâne nemişcat.

— Eşti român, nu-i aşa? adaug. Eu sunt francez.

— Francez, sunteţi francez?

Mi se dă acest răspuns chiar în limba mea, cu un accent străin.
O legătură în plus între noi.

Panoul alunecă şi, la licărirea lămpiţei, pot să cercetez chipul
numărului 11 căruia, în sfârşit, îi voi da o denumire mai puţin arit-
metică.

— Nu ne poate vedea ori auzi nimeni? mă întreabă cu glasul
înăbuşit.

— Nu, nimeni.

— Şeful de tren?

— Doarme...

Noul meu prieten îmi ia şi îmi strânge mâinile... Simt că doreşte
să găsească un sprijin. Înţelege că se poate bizui pe mine. Şi totuşi,
murmură:

— Vă rog, nu mă trădaţi... Vă rog, nu mă trădaţi!

— Să te trădez, băiete? Oare ziarele din Franţa nu şi-au ară-
tat simpatia faţă de croitoraşul austriac, faţă de cei doi logodnici
spanioli care s-au expediat în chip de colete ca şi dumneata? N-am
deschis liste de subscripţie pentru ei? Şi te mai poţi teme că eu,
cronicar, jurnalist...

— Sunteţi jurnalist?

— Claudius Bombarnac, corespondent al Secolului XX.

— Un ziarist francez...

— Da, cum ţi-am spus.

— Şi mergeţi până la Beijing?

— Până la Beijing.

— Ah, domnule Bombarnac, norocul v-a adus în calea mea!

— Da' de unde! Directorii ziarului la care lucrez, ei m-au dele-
gat. Dar poate că providenţa i-a împuternicit. Ai încredere şi curaj.
Toate serviciile pe care voi fi în măsură să ţi le fac ţi le voi face.

— Mulţumesc... Mulţumesc, domnule...

— Cum te cheamă?

— Cincu.¹

— Cincu? E un nume foarte bun.

— Foarte bun?

— Pentru articolele melc! Eşti român, nu-i aşa?

— Român din Bucureşti.

— Dar ai stat, probabil, în Franţa?

— Am stat patru ani la Paris, unde am fost ucenic tapiţer în
cartierul Saint-Antoine.

— Şi te-ai întors la Bucureşti?

— Da, ca să lucrez în meseria mea până în ziua când mi-a fost
cu neputinţă să-mi stăpânesc dorinţa de a pleca...

— De a pleca? De ce?

— Ca să mă însor.

— Să te însori... cu domnişoara Zinca...

— Zinca?...

— Da, domnişoara Zinca Klork, bulevardul Sha-Kua, Beijing,
China.

— Ştiţi, aşadar...

— Bineînţeles... Adresa stă scrisă chiar pe lada în care stai.

— într-adevăr!

— Cât despre domnişoara Zinca Klork...

— E o tânără româncă... Am cunoscut-o la Paris, unde învăţa
meseria de modistă... Ah! Este fermecătoare!

— Eram sigur... Nici nu mai e nevoie să-mi spui...

— Şi ea s-a întors la Bucureşti. Apoi i s-a cerut să conducă
un atelier de mode la Beijing... Ne iubim, domnule; ea a plecat...
a trebuit să ne despărţim! Acum trei săptămâni mi-a scris. Ii merge
bine acolo. Dacă m-aş duce şi eu la Beijing, mi-aş putea face o
situaţie... Ne-am putea căsători... Zinca a reuşit să strângă ceva
bani... Aş putea ajunge repede să câştig la fel de mult ca ea... Aşa
că am pornit, la rândul meu, spre China.

— In lada asta?

— Ce vreţi, domnule Bombarnac! îmi răspunde Cincu roşind.

N-aveam alţi bani decât să-mi cumpăr o ladă, câteva provizii şi
să mă las expediat de un prieten binevoitor... Drumul de la Tiflis
la Beijing costă o mie de franci. Dar de îndată ce voi câştiga, voi
înapoia ce datorez Companiei de Căi Ferate, pe cuvântul meu...

— Te cred, prietene Cincu, te cred. Şi la sosirea dumitale la
Beijing...

— Am prevenit-o pe Zinca. Lada va fi transportată la locuinţa
ei din bulevardul Sha-Kua şi ea...

— Va plăti transportul...

— Da, domnule.

— Cu cea mai mare plăcere, nu am nici o îndoială.

— Fireşte... Ne iubim atât de mult!

— Şi-apoi, Cincu, ce nu face o fată pentru un logodnic care
consimte să se transforme într-un colet preţ de cincisprezece zile
şi care îţi este livrat la domiciliu, cu eticheta „ Oglinzi. Fragil.
La adăpost de umezeală. "

— Ah, vă bateţi joc de un nefericit...

— Deloc... Şi poţi fi sigur că nu mă voi da în lături de la nimic
ce ar depinde de mine ca să ajungi fără să te uzi şi într-o singură
bucată la domnişoara Zinca Klork... în sfârşit, ca să zic aşa, într-o
stare de conservare perfectă.

— încă o dată vă mulţumesc, domnule, răspunde Cincu,
strângându-mi mâna. Credeţi-mă, nu aveţi de-a face cu un nere-
cunoscător.

— Ei! Cincu, prietene, voi fi răsplătit... Şi încă înzecit!

— Cum?

— Povestind, de îndată ce nu te va mai pândi nici un pericol,
călătoria dumitale de la Tiflis la Beijing. Gândeşte-te, numai, ce
mai titlu de cronică! Un îndrăgostit într-o ladă. Zinca şi Cincu!
O mie cinci sute de leghe prin Asia Centrală într-un furgon de
bagaje!

Tânărul român nu se putu abţine să nu surâdă.

— Nu trebuie să vă grăbiţi..., adăugă el.

— Fii fără grijă! Prudenţă şi discreţie ca la agenţiile matri-
moniale. Mă duc, prin urmare, până la uşa vagonului, să mă asi-
gur că nu ne ameninţă primejdia de a fi surprinşi. Pe urmă mă
întorc şi stăm din nou de vorbă.

Bineînţeles că Cincu mă întreabă cum i-am descoperit secre-
tul, îi povestesc tot ce s-a petrecut pe pachebot în timpul traver-
sării Mării Caspicc. Respiraţia fusese cea care îl trădase. Ideea
că l-am luat la început drept un animal, ba chiar o fiară, îl dis-
trează grozav. El, o fiară! Cel mult un căţel credincios! Apoi
strănutul acela, care l-a făcut să urce pe scara fiinţelor până la
treapta umanităţii.

— Dar, zice el coborând glasul, au fost două nopţi când am
crezut că totul era pierdut... Furgonul fusese închis şi tocmai îmi
aprinsesem lămpiţa şi începusem să mănânc, când cineva a ciocănit
în panou.

— Eu eram, Cincu, şi am fi făcut cunoştinţă încă din noaptea
aceea, dacă, în clipa în care eram gata să-ţi vorbesc, trenul nu s-ar
fi hurducat îngrozitor şi nu şi-ar fi redus viteza. Un dromader a
avut proasta inspiraţie să meargă pe linie şi abia dacă am avut
timp să mă refugiez pe platformă...

— Ah, deci dumneavoastră eraţi! exclamă Cincu. Răsuflu
uşurat! Prin ce spaimă am trecut!... Se aflase că era cineva ascuns

în această Iadă. Mă şi vedeam descoperit, predat agenţilor, ares-
tat, aruncat într-o închisoare din Merv sau Buhara, căci cu poliţia
nu-i de glumit. Şi micuţa mea Zinca m-ar fi aşteptat zadarnic;
niciodată n-aş fi mai putut s-o revăd... doar dacă aş fi mers pe
jos până la ea... Ei bine, aş fi mers şi pe jos, aşa să ştiţi, aş fi mers
şi pe jos!

0 spune cu atâta hotărâre în glas, încât este cu neputinţă să nu
recunoşti în tânărul român o energie neobişnuită.

— Dragul meu Cincu, i-am răspuns, îmi pare tare rău că ţi-am
pricinuit atâtea temeri. Acum, că tc-ai liniştit, îţi pot spune că eu
cred că şansele dumitale au crescut de când suntem prieteni.

I-am cerut apoi lui Cincu să-mi arate cum s-a instalat în ladă.
Nimic mai simplu şi bine chibzuit. In fund, un scăunel pe care şade,
având şi spaţiul necesar să-şi întindă picioarele, ţinându-le oblic;
partea de sub scaun, închisă cu un capac, conţine câteva provizii,
un briceag şi un pahar de metal. Mantaua şi cuvertura sunt agăţate
într-un cui, pe unul dintre panouri, iar pe altul lămpiţa de care se
slujeşte noaptea. Se-nţelege de la sine că panoul mobil îi permite
prizonierului să-şi părăsească temniţa îngustă. Dar dacă lada ar
fi fost aşezată în mijlocul coletelor, dacă hamalii n-ar fi pus-o într-un
colţ al furgonului, cu toată grija pentru „fragilitatea" ei, el n-ar
fi mai putut mânui panoul şi s-ar fi văzut constrâns să ceară cu
orice risc să iasă de-acolo înainte de sfârşitul călătoriei. Din feri-
cire, există un protector al îndrăgostiţilor, care şi-a arătat, în cazul
Zincăi şi al lui Cincu, deplinătatea puterilor lui. Prizonierul îmi
spune că, în fiecare noapte, a putut să se plimbe prin furgon şi o
dată chiar să coboare pe peron.

— Ştiu, Cincu. La Buhara. Te-am văzut...

— M-aţi văzut?

— Da. Şi chiar am crezut că vrei să fugi. însă cred că te-am
văzut numai pentru că ştiam de prezenţa dumitale în furgon şi pen-
tru că mă aflam acolo, supraveghindu-te. Nimeni altcineva nu s-ar
fi gândit să te spioneze. Totuşi, este periculos. Nu mai face aşa

ceva şi lasă în seama mea să-ţi împrospătez proviziile când voi
găsi prilejul.

— Mulţumesc, domnule Bombarnac, mulţumesc! Cred că
de-acum încolo nu trebuie să mă mai tem că voi ñ descoperit...
Decât doar într-un singur loc: la frontiera cu China... Sau mai
degrabă la Kashgar.

— De ce?

— Vama este foarte severă pentru mărfurile expediate în China.
Mi-e teamă să nu fie deschise lăzile şi...

— într-adevăr, Cincu, i-am răspuns, vor fi câteva ore grele.

— Dacă mă vor găsi...

— Voi fi şi eu acolo şi voi face tot posibilul să nu ai neplăceri.

— Ah, domnule Bombarnac, exclamă Cincu într-un elan de
gratitudine, cum îmi voi plăti datoria de recunoştinţă faţă de
dumneavoastră?

— Foarte uşor, prietene Cincu.

— Dar în ce fel?

— Poftindu-mă la căsătoria dumitale cu frumoasa Zinca... Ţin
neapărat să fiu unul dintre nuntaşi.

— Veţi fi, domnule Bombarnac, şi Zinca o să vă îmbrăţişeze...

— Nu-şi va face decât datoria, prietene Cincu, iar eu mi-o voi
face pe a mea, dându-i două sărutări pentru una.

O ultimă strângere de mână şi am impresia că vrednicul băiat
are lacrimi în ochi când îl părăsesc. Stinge lampa, ridică panoul,
apoi prin scândura lăzii mai aud un „mulţumesc" şi un „la revedere".

Ies din furgon, închid uşa, mă asigur că Popov nu s-a trezit
din somn. în sfârşit, după câteva minute în cursul cărora stau şi
respir aerul rece al nopţii, îmi reiau locul lângă maiorul Noltitz.

Şi, înainte de a închide ochii, ultimul meu gând este că, datorită
includerii în povestire a personajului episodic al lui Cincu, călă-
toria reporterului lor va le va plăcea şi mai mult cititorilor.

Claudius Bombarnac - Capitolul 13

Claudius Bombarnac - Capitolul 13

de Jules Verne

Biografie

Opera